THEODOR BACONSCHI - "Suntem europeni. Punct!"

În ultimul deceniu, structura complicată a Uni­unii Europene a fost testată la limită. Criza economică a lo­vit prima, punând sub semnul întrebării întreaga eu­rozonă, care folosește aceeași monedă, dar care are politici fiscale naționale. Când am crezut că ieșim din criză, a venit momentul ane­xă­rii peninsulei Crimeea de către Rusia, iar liderii eu­ropeni au fost bulversați, incapabili să vorbească îm­pre­ună pe aceeași voce. La final a izbucnit războiul din Siria și marea criză a emi­granților, care a divizat Uniunea Europeană în "gu­ver­­nanți" (Germania, Fran­ța și susținătorii lor) și "opozanți" (Ungaria, Ce­hia, Slo­vacia etc.), tot mai mulți și mai vehemenți. O at­mos­­feră incendiară ce nu pare să atingă, însă, și Ro­mâ­nia, care afișează o liniște su­verană. Chiar nu ne pri­vește ce se întâmplă în lume? Nu ne afectează mi­rosul de praf de pușcă care vine din Răsărit, nici pro­vo­cările per­manente ale Ungariei, coalițiile de la Vi­segrad, de la care suntem excluși? Pe ce ne bazăm? Pe umbrela NATO, care spe­răm să se deschidă, în caz de criză, la timp?

"UE a fost mereu o construcție cu geometrie variabilă"

Am încercat să aflăm răspunsuri la întrebările noastre de la un diplomat de elită, domnul Theodor Baconschi, un apropiat al cancelariilor occidentale, care simte pulsul Uniunii Europene, chiar dacă acesta pare mai slab decât oricând.

- Uniunea Europeană se află în cea mai fragilă stare a ei, de la înființare. Un climat perturbat, aflat la pragul exploziei. Se vorbește chiar despre o ru­pere a C.E., provocată de divergențele legate de ges­tionarea crizei imigranților, care a deschis drumul nemulțumirilor sociale și al naționalismului, mai ales în câteva din țările fost comuniste. Care este, în acest context dificil, situația României?

- Să știți că Uniunea Europeană a fost mereu o cons­trucție cu geometrie variabilă. E un sistem con­centric, dar și un puzzle în continuă redefinire. Faliile pe care le-ați descris au o bază regional-istorică și cul­tu­rală. Dar tocmai aici rezidă valoarea proiectului eu­ropean: în ambiția de a armoniza o diversitate. E ade­vărat că noii membri sunt "uniți" doar de frica expan­sionismului rusesc. E puțin. Grupul central-european de la Visegrad nu s-a deschis formal și către România și Bulgaria, iar balticii sunt arondați Scandinaviei. Practic, flancul estic al UE rămâne coerent numai sub umbrela NATO. De aici și dificultatea de a situa România în propria ei vecinătate. Noi avem o politică regională cu mai mulți vectori: par­­te­ne­riate strategice cu Polonia și Turcia, un parte­ne­riat com­plex cu Un­garia (în ciu­da "gă­lă­gioșilor" de ser­viciu de am­bele părți ale Ti­sei), un profil de spon­­sor eu­ro­­­pean pen­­tru Re­pu­bli­ca Mol­­­dova, câ­teva for­ma­te de co­o­perare la Ma­rea Nea­gră - ce-i drept, de­vi­ta­li­za­te du­­pă ane­xa­rea și re­mili­ta­ri­za­rea Pe­ninsu­­lei Cri­meea de către Pu­tin. Mo­mentul e des­tul de ingrat, pentru că sun­tem în cutia de re­zo­nanță a mul­tor cri­ze suc­cesive: cea financiară, din 2008, dar și cele legate de eșecul "primăverii arabe".

- Uniunea Europeană are acum două viteze - zona euro și restul țărilor cu monedă proprie. Pro­babil că nu vom adera prea curând la clubul select al monedei unice. În situația aceasta, ce putem face pentru a fi relevanți în arhitectura Uniunii Euro­pene?

- Estonia sau Slovenia sunt în eurozonă, pe când Polonia, nu. Vreau să spun cu asta că e important să aparții eurozonei, dar nu e fundamental. În fond, cartea de vizită a oricărui stat-membru e legată tot de performanța sa economică individuală. Și de calitatea democrației interne. Sau de proiecția forțelor sale ar­mate. Bucureștiul vrea, încă, să adopte moneda unică, mai ales că suntem aproape de îndeplinirea criteriilor tehnice. Eurozona înseamnă însă și să plătești dato­riile celor care au ratat țintele deficitului. E o sabie cu mai multe tăișuri. Important e că BNR a reușit să sta­bilizeze leul, că avem rezerve valutare semnificative, că nu ne roade inflația, ceea ce ține și piața într-o at­mos­feră sănătoasă.

"În stadiul actual, legătura cu SUA rămâne vitală și indispensabilă"

- În toată această "stare febrilă" a Uniunii Europene, noi ne bazăm pe relația noastră cu SUA și pe NATO. E destul pentru a nu ajunge izolați într-o periferie din care să nu mai putem ieși? Și oare încrederea aceasta oarbă este justificată? Me­tafora, de largă circulație printre români, a um­bre­lei care nu se deschide când trebuie e un simplu joc de cuvinte?

- Am fost mereu contra raționamentelor ex­clu­sive: sau cu americanii, sau cu europenii. E o logică falsă. Suntem europeni și punct. Iar europenii rămân aliații majori ai puterii americane. E în interesul păr­ților, chiar dacă unele capitale din UE adoptă, uneori, tonuri de "emancipare". Pax americana nu a fost în­lo­cuită prin altă sursă de stabilitate strategică. UE nu are o armată comună, și abia dacă cei mari (Franța sau Marea Britanie) pot susține mici operațiuni mi­li­tare pe cont propriu. SEAP, serviciul european de diplo­mație, are și el un mandat limitat. Pe scurt, nu­mai dacă UE va comunitariza politicile fiscale, mo­ne­tare, militare și externe, vom putea deschide alte piste de reflecție geopolitică. În stadiul actual, legă­tura cu SUA rămâne vitală și indispensabilă. De aceea e bi­ne­venit și acordul comercial cuprinzător UE-SUA, ca­re va adânci alianța nord-atlantică. Relativa de­rută din UE reflectă și schimbarea atenției strate­gice ame­ricane, dinspre Atlantic spre Pacific. Asta nu în­seam­nă însă că americanii părăsesc Europa sau că NATO e în criză.

"Nu e recomandabil să alimentăm noul război rece cu Rusia"

- Rusia e vecinul care ne amenință cel mai mult. O putere care acum își caută coroana pierdută. Și o face în zdrăngănit puternic de arme. România n-are, deocamdată, răspuns. Cumințenia asta ne va fi de folos?

- Rusia vrea să ocupe Ucraina (sau s-o dirijeze de la distanță), tocmai pentru că, fără această piesă-tampon, Moscova își pierde galoanele de mare putere. Cu tot arsenalul nuclear (nemodernizat) și cu armata sa cantitativ impresionantă, Rusia nu are, totuși, des­tin, dacă nu se împacă bine cu Occidentul. E prea ma­re, prea mult expusă de­clinului demografic și are o economie prea pu­țin di­versificată pen­­tru a juca îm­potriva UE și NATO. Dacă Putin nu înțe­lege asta, o vor înțelege ur­ma­șii săi. Pentru moment, țarul de la Kremlin a ales o logică de con­frun­ta­re controlată. E mai curând o iluzie că poate negocia pe picior de egalitate. Și Occidentul a hrănit a­ceas­tă iluzie, invi­tând Ru­sia în dialog structurat cu NATO, cu UE sau cu G7. Miș­carea din Cri­meea și Donbas (prece­dată de testul georgian din 2008) costă Rusia cât nu face. Sanc­țiunile și scăderea dramatică a prețului la barilul de petrol sunt nesustenabile pe termen lung, Putin o știe foarte bine. De asta s-a complicat și mai mult, intervenind în Siria, ca să-și protejeze baza mili­tară maritimă, dar și ca să ia loc la masa tratativelor de pace. Problema e că oriunde Rusia face parte din­tr-un format multilateral de rezolvare a conflictelor (de pildă, în "5+2" pentru Transnistria), procesul e blo­cat. Nu e recomandabil să alimentăm acest nou război rece, numai că nu prea avem de ales: Putin joacă prea agresiv. Pe de altă parte, Occidentul nu are interesul de a împinge Rusia în brațele Chinei.

"Avem obligația să întreținem relații predictibile cu Ungaria"

- Ungaria e un alt vecin cu probleme, care, când nu ne amenință cu garduri ridicate la graniță, are un discurs extremist, în stare să tulbure apele, în sânul minorității maghiare din Transilvania. Cum să reacționăm?

- Ungaria e distribuită de anumite instanțe în rolul de "dușman ereditar", așa cum Spania a fost dușma­nul ereditar al Portugaliei, sau Germania, dușmanul exem­plar al Franței. Dar așa cum Madridul s-a con­ci­liat cu Lisabona și Parisul cu Berlinul, avem, la rân­dul nostru, obligația de a întreține relații corecte și predictibile cu Ungaria. Criza ideii europene - legată de oboseala extinderii și de noul expansionism rusesc - a întărit naționalismele, iar Orban e un lider care s-a situat, cu bune rezultate electorale, la extrema dreaptă a viziunii popularilor europeni. Vă ziceam adi­neauri că la București și Budapesta sunt mereu în priză voci radicale, care adună voturi naționaliste. În rea­litatea bilaterală, lucrurile n-au fost niciodată lă­sate să dege­nereze. Schimburile comerciale ating mul­te miliarde anual. Există investiții maghiare în România, inter­co­nectare energetică și, să sperăm, ru­tieră, pe au­tostradă. Uităm prea des faptul că Ungaria ne oferă singurul culoar terestru cu vestul Europei. Demagogii extremiști care vor să ațâțe mereu ura in­teretnică (în Transilvania sau la nivel bilateral) sunt pro­fitorii ne­demni ai memoriei multor răni deschise în trecut. Ca state membre UE și NATO, cele două so­cietăți au șan­sa, dar și obligația juridică, de a se comporta cu lo­ialitatea pe care și-o datorează aliații. Nu uităm is­toria, dar avem nevoie de un viitor împre­ună.

"Rămânem oxigenul european al Republicii Moldova"

- Cu tot climatul internațional agresiv și iste­ri­zat, România are, în plus, și grija situației din Re­publica Moldova. Credeți că va mai putea fi jucată cartea Unirii, într-un orizont de timp previzibil? Dacă da, în ce context, care sunt pașii care ar trebui urmați de București?

- Salut abordarea guvernului Cioloș în această privință: "more for more", adică asistență economico-financiară, dozată în funcție de lista unor priorități de reformă. Republica Moldova e într-o criză profundă, pentru că partidele pro-europene, la putere din 2009, s-au îmbolnăvit de corupție, discreditând astfel însăși perspectiva europeană. Noii aliați ai Moscovei de tip Usatâi sau Dodon se adaugă astfel vechilor comuniști, în tentativa de a readuce Chișinăul sub influența ex­clu­sivă a Moscovei. Care, însă, nu are ce să ofere, pentru că de abia plătește pensiile din Crimeea sau Transnistria. Partidele din AIE au greșit, prin unii lideri, dar au și apropiat țara de UE, cu ajutorul constant al României. Acordul de Asociere, ridicarea vizelor și asistența financiară sunt fapte, nu povești. Mi-ar fi plăcut ca Bucureștiul să poată influența mai devreme apariția unei noi gărzi politice pro-occi­dentale în Basarabia. N-a reușit asta, e clar. Suntem și noi vinovați de inerție și lene tactică. Dar rămânem oxigenul european al Republicii Moldova. Nu trebuie să-i lăsăm pe moldovenii de peste Prut în ghearele unei oligarhii cleptocratice, de extracție și obediență rusească. Trebuie să revenim pe teren cu mai multe idei, cu mai mult capital românesc și cu o agendă bilaterală, pronunțat europeană. Câtă vreme am con­dus diplomația noastră, s-au notat progrese practice ale prezenței românești în Republica Moldova: ICR Mihai Eminescu, două noi consulate generale la Ca­hul și Bălți, ședințe comune de guvern, lobby eficient al Grupului de prieteni ai Republicii Moldova în UE (pe care l-am ințiat și co-prezidat cu Franța). Din păcate, tribalismul nostru politic subminează conti­nui­tatea politicilor noastre. E cazul să reconsiderăm necesitatea consensului bipartizan, în materie de proiecte desfășurate peste Prut. La fel de important e să nu uităm că, deși Parteneriatul Estic e dezafectat, succesul nostru în Moldova trece și pe la Kiev.