Poveşti de iubire pierdute în ceţurile istoriei: Matei Basarab şi Tudor Vladimirescu

Formula AS în Munţii Mehedinţi

Sunt locuri în care, prin Ardeal, pe câmpia de la Turda sau pe Dealul Furcilor de la Alba Iulia, istoria e grea ca o cruce. Sunt locuri în care, prin Moldova, istoria străluceşte a sfin­ţenie, ca odoarele cele scumpe ale mânăstirilor ri­dicate de Ştefan. Apoi, sunt locuri în care, mergând din Bucureşti şi până pe Valea Prahovei, pe urmele primi­lor regi ai Româ­niei, istoria e solemnă şi plină de ştaif, asemeni unui costum de ofi­ţer pru­sac. Sunt locuri în care istoria înseamnă, mai mult decât orice, rafinament şi eleganţă, ca în Mogo­şoaia Mar­thei Bibescu. Dar sunt şi locuri în care istoria plu­teşte, par­că, pe deasupra lumii, vălătuci de mires­me proas­pete ce vestesc primăvara pe dea­lu­rile Gor­ju­lui şi pe crestele Munţilor Me­hedinţi. N-ai să dai peste aceste năluci în marile muzee, nici în mono­gra­fiile scor­ţoa­se, trebuie să iei la pas potecile în­guste pe care i-au purtat primejdiile pe marii dom­nitori şi căpitani de oşti, să scotoceşti prin cotloa­nele bor­de­ielor şi-ale conacelor care i-au găzduit, trebuie să asculţi, nerăbdător şi credul asemenea unui copil, poveşti transmise, din generaţie în gene­raţie, de cei care i-au văzut aievea, demult. Numai astfel, istoria îţi va apărea ca văpaie a unor iubiri ce încă ard, sute de ani după ce eroii lor vor fi sărit din iatace şi vor fi îmbrăcat platoşa mar­tiriului, încăle­când pe cai. Coborâţi în imaginaţia contem­pora­nilor de pe so­clurile rigide şi din picturile afumate de candele ale mânăstirilor, bătrânul Matei Vodă Basarab ori Domnul Tudor din Vladimiri îşi îngă­duie câte o ocheadă fierbinte, câte o îmbrăţişare aprinsă ori chiar o ultimă noapte de dra­goste, înaintea unei noi bătălii. Nicăieri eroii nu sunt mai umani şi mai plini de dorinţe ca la Tismana, la Sohodol sau la Glo­gova!

Eroii, aşa cum îi învăţăm la Istorie

Imaginaţi-vi-l pe Matei Ba­sarab! Lungii şi târziii săi ani de domnie - aproape un sfert de veac - şi ma­rea operă ctitoricească şi culturală pe care a lăsat-o în urmă ni l-au portretizat, încă din timpul vieţii, ca pe un personaj blajin, un om mai degrabă al spiritu­lui decât al acţiunii, un om care târnosea mai degrabă biblii, decât să dea cu sabia. Istoria oficială, cea care ne-a fost predată la şcoală, îl reţine dintr-o foarte plas­tică stampă de epocă, în ca­re apare bonom, cu mustăţi ră­sucite, de bunic. La fel de bătrân, dar mai spiritua­li­zat, împăcat cu sine şi cu lu­mea, cu barba deasă şi căruntă şi ochi profunzi, pe care-i simţi cum îţi caută sufletul, şi l-a imagi­nat şi celebrul pictor Stroe din Târgovişte, pe pereţii Mâ­năstirii Ar­nota, acolo unde dom­nitorul îşi doar­me som­nul de veci. Îmbrăcat în straie aurite şi încins cu un brâu roşu ca para fo­cului, Matei Basarab te întâmpină, lumi­nos ca un patriarh, ală­turi de savanta Doamnă Elina, dea­supra in­trării scunde ce duce în naosul bisericii. E unul dintre cele mai frumoase tablouri votive ale domni­to­rilor noştri!
Acum imagina­ţi-vi-l pe Tudor Vladimi­res­cu! Chi­­pul adevă­rat nu i se cunoaşte decât din descrie­rile celor ce i-au stat prin preajmă în vremea Revo­luţiei de la 1821. "Nu prea era genul care să stea cu orele la pozat în faţa vreunui pictor", se amuză un istoric. Toţi îl evocă serios şi gânditor, drept şi aprig, activ şi sincer, scurt la vorbă şi bogat la minte. Bine legat, cu părul şi mustaţa castanii, fruntea lată şi în­cre­ţită, ochii căprui, cu o căutătură cruntă, ce insufla respect. Faţa smeadă şi lungă, nasul drept şi un neg pe obra­zul stâng, acesta este portretul pe care l-a recon­stituit, cu acribie, Con­stantin Dricescu, la 50 de ani de la moartea eroului, de la martori oculari, unii foar­te apropiaţi, în anii în care documenta prima istorie a Revoluţiei de la 1821. Nimeni, dar absolut nimeni dintre cei cu care discutase istoricul nu îl văzuse vreo­dată, măcar o dată, zâmbind!
De fapt, chiar aşa ne apar eroii în manualele de istorie: sobri, intangibili, absorbiţi de misiunea lor. Doar legendele păstrate prin cotloane îndepărtate ni-i dezvăluie altfel, umani ori chiar fragili, prinşi în mo­mente de cumpănă ale vieţii ori însufleţiţi de patimi de nestins. Mai mult ca oriunde altundeva, în satele dintre Gorj şi Mehedinţi, istoria e o întâmplare de fa­milie, povestită din moşi-strămoşi, o snoavă sau un basm la care fiecare generaţie şi fiecare povestitor a mai brodat câte un mic detaliu sau a omis altul: stră-străbunicul, străbunicul sau bunicul devenind, ei în­şişi, eroi în poveştile ce ne-au ajuns până azi. Din­tr-un capăt în altul al satelor, istoriile ştiute de oa­meni diferă, adesea, fără să-şi piardă însă farmecul detaliilor, căci lumea le spune atât de încredinţată şi de prinsă, încât ai putea băga mâna în foc că Matei Basarab, Iancu Jianu, Tudor Vladimirescu sau Anton Pann au păşit aievea prin bătăturile lor, au închinat un pahar de vin ghiurghiuliu şi au făcut ochi dulci vreunei femei frumoase.

MATEI VODĂ ŞI PREAFRUMOASA DIN POCRUIA

Basarabii din Sohodol
Dintr-un capăt de sat, am luat-o şi eu, pe jos, la Sohodolul Tismanei, pe urmele unor însemnări pes­triţe ale croni­ca­ru­lui Stoica Ludes­cu. "Iar Mateiu Aga şi cu alţi bo­iari, câţi au scă­pat dela războiu, au fugit şi s'au închis la mănăs­tirea den Tis­ma­na, şi au şezut aco­lo zece zile. Iar Leon Vodă în­dată a trimis după ei oşti şi s-au bă­tut cu ei trei zile, şi nimic nu le'a putut strica. Iar Mateiu Aga, vă­zând că s'au dus oştile, au ieşit din mănăstire şi au mers în Izvarna, iar de acolo l-au suit la munte, în Ardeal". Povestea aceasta, pierdută prin 1600 şi ceva, e încă vie la Soho­dol, un sat aspru de munte, cu ca­sele săpate parcă în stânca munte­lui, precum chi­liile pustnicilor. Un sat întins de-a lungul unei văi re­pezi, până hăt, sus pe crestele Tiho­mi­rului, pe unde, în tinereţe, însuşi Regele Mihai În­tâi săpase, cu co­legii de şcoală, după faimoasa co­moară a lui Matei Basarab. Pe vre­mea aceea, în anii interbe­lici, viitorul rege şi profe­so­rul său, Ion Conea, au stat de vorbă cu ultimii lo­cui­tori din sat care purtau vestitul nume al Basara­bilor. Căci, vreme de secole, sohodolenii s-au ţinut cu mândrie ca fiind "de-ai lui Basarabă", urmaşii mâinii ace­leia de oameni temerari care l-au trecut munţii pe viitorul domn şi l-au scăpat de la moarte.
"Oare care mai e de-a lui Basarabă, maică?!", stă pe gânduri o bătrânică, după care mă îndrumă spre casa Mărioa­rei Georgescu a' lui Ion Basa­rabă, una dintre ultimele ur­maşe ale unui neam de soi. E bătrână şi cocârjată, nu aude mai deloc, dar îmi con­firmă, prin fiul ei, că soţului ei i se zicea "a' lui Ba­sarabă". Ştie bine de unde se trage porecla. "Avem, dară, şi-o cărare, colea sus, pe munte, de-i zice «Oga­şul Basarabilor». Cum să nu ştim de Ba­sa­rabi?", îmi arată o altă femeie spre creasta cea­lal­tă, dincolo de centrul satului, ce coboară, uşor, în­tr-o vale, cât să-şi ia avânt să urce spre Ardeal. Aco­lo sus, pe dealul greu de brazi falnici pe care mi-l arată bă­trâna, s-a ascuns Aga Matei Basarab, pe vre­mea când Leon Vodă îi puse gând rău. "Matei Ba­sarab s-a ascuns la Mânăstirea Tismana, unde a ţinut cât a ţinut piept asaltului trupelor lui Leon, dar apoi a trebuit să fugă, că nu avea nicio şansă să răzbească. Mânăstirea Tismana era plină de ascun­zişuri şi de tunele secrete. Aşa că Aga s-a furişat şi a apelat la sohodoleni, care, din cele mai vechi timpuri, fuse­seră tocmiţi de domnitorii Ţării Româ­neşti să apere plaiul de trecere spre Ardeal, ca nu cumva să vină nişte lotri şi să facă vreo stricăciune. Sohodolenii l-au luat pe Aga, l-au ascuns la ei în sat, iar de acolo l-au trecut munţii în Ardeal, pe poteci numai de ei ştiute", îmi povesteşte Nicolae Tomoniu, un pasionat cercetător al istoriilor locului.

Muta cu ochi albaştri
"Ogaşul lui Basarab" îi spune potecii pe unde s-a făcut scăpat Matei Aga. O ştiu până şi tinerii din sat, care lasă deoparte gă­leţile de adăpat vacile şi vin într-un suflet să îmi arate cărarea secretă pe care se ascundeau ei înşişi, în joacă, în copilărie. E un loc de fugă cum nu s-a mai po­menit. Un pârâiaş îţi as­cun­de, ropotind peste pietre mari, sunetul paşi­lor grăbiţi, iar crengile brazilor, căzute peste apă, de lungi ce sunt, ca nişte sălcii plângătoare, te fe­resc de privirea cea mai ageră. Pe aici a fugit Matei Aga, şi tot pe aici s-a întors, triumfător, spre tron! De-acum, nu se mai grăbea. Aşa că şi-a în­găduit o zi de răgaz, ca să răsplătească cum se cuvine vredni­cia şi încre­derea băr­baţilor din Sohodol. A urcat cu ei sus pe crestele Tihomirului, de unde se vedea ţara întreagă. I-a pus pe cei mai dibaci dintre ei să-şi încalece caii şi să fugă cât văd cu ochii, cale de o zi, până în miez de noapte. "Cât pământ vor înghiţi caii, atâta vă voi da io, Mateiu Vodă, răsplată că m-aţi ajutat la greu!", le-a spus proaspătul domn. Apoi i-a luat pe cei mai tineri din sat şi le-a spus să bată la pas, cât văd cu ochii, cale de o zi întreagă. "Cât vor bate paşii voştri, atât de lat va fi pământul ce vi-l făgăduiesc!", le-a mai spus Vodă. Iar după ce oamenii s-au pornit toţi, să-şi mă­soa­re pământul, a luat-o el în­suşi la pas, singur, spre capătul din jos al So­ho­dolului. La fel ca fuga peste munţi, drumul acesta avea să intre în legendă...
"Mama mea, Dumnezeu să o ierte, ştia po­veş­tile astea frumoase cu Basarabi şi ni le tot poves­tea când eram mici, la gura sobei", reme­morează, nostalgic, doamna Mariana Dră­ghes­cu, secretara şcolii din Tismana. Erau poveşti cu domni de neam mare şi cu fete preafrumoase, iar Mariana le lua chiar aşa, ca pe nişte poveşti cu prinţi şi cu fete din popor devenite prinţese, cum erau toate basmele copilăriei. De fapt, erau mai mult de atât: erau chiar legendele înteme­ierii satului Sohodol şi ale împărţirii pe neamuri a oamenilor săi. "Târ­ziu mi-am dat eu seama ce ne po­vestea mama. La noi în sat sunt două mari familii, Dră­gheştii şi Frăţileş­tii, iar legenda spu­ne că ele se trag chiar din Matei Ba­sarab. Mama po­ves­tea că Matei Ba­sarab ar fi avut doi copii din flori aci, în capătul sa­tu­lui, la noi. Pe unul îl chema Dra­gu, iar fratelui său mai mic i-a rămas porecla de «Fră­ţilă», iar de aici cele două familii cele mai numeroa­se din Sohodol, Drăgheştii şi Fră­ţileştii".
În capătul Sohodolului Tismanei, se află Pocruia. Un drum cotea acolo spre un bordei, pe-un deal, şi-acolo locuia o tânără frumoasă cum nu s-a mai pomenit. Era mută, spun poveştile din bătrâni, şi de aceea stătea retrasă singură, pe un vârf de deal, de­parte de forfota satului. Acolo s-ar fi ascuns prima oară Aga Matei, înainte de fuga din munţi. Era mută, dar ochii ei albaştri spuneau totul, iar Matei Vodă Basarab a ţi­nut neapărat să mai vadă încă o dată lu­mina lor, care i-a arătat seninul în nopţi­le întunecate de pri­begie din calea mercenarilor plă­tiţi de Leon Vodă.
"Legenda spune că Ma­tei Vodă i-a făcut mulţi prunci femeii şi aşa s-a întemeiat noul sat Sohodol, pentru că sohodolenii trăiau în bordeie înşirate pe lângă Steiul Coziei, Păltinei, Cărpinei şi Frumosu, până hăt, departe, unde a răpus Iorgovan balaurul", îmi spune, cu mister aproape şoptit, Nico­lae To­mo­niu. În po­veştile sale, ca şi în poveştile ultimilor ur­maşi "a' lui Basara­bă", bătrânul şi cum­pătatul domn, cu bar­ba sa albă, de pe pe­re­ţii numeroaselor bise­rici pe care le-a ctitorit sau de care s-a îngrijit, e un bărbat în plină putere, înflăcărat de iubire, care bătea, în plină primejdie, dru­mul Pocruii, pentru a se iubi, pe ascuns, cu frumoasa fată din vâr­ful dealului. De acolo, de pe dealul Pocruii, în zilele însorite de pri­măvară, vezi norii cum plutesc peste vârful Tihomi­rului, fluturând tainic printre brazi aura soarelui, ca mantia unui domn pribeag pe ogaşurile dorului.

DOMNUL TUDOR ŞI ELENA DIN GLOGOVA

Cula cu dragoste
La fel de diferit de "poza" oficială îl descoperi, la pas, pe marele revoluţionar Tudor Vladimirescu, un alt erou iubit al zonei. La 200 de ani de la moartea sa, pe plaiul Mehedinţiului dăinuie încă amintiri vii despre Domnul Tudor. Lumea s-a schimbat, zeci dintre culele care ţinură piept invaziilor tâlharilor lui Pazvante Chiorul s-au prăpădit între timp, dea­una cu marile familii boiereşti care le-au locuit cu fast. Nici Baia de Aramă, unde Tudor Vladimi­rescu era vestit administrator de moşii şi co­merciant iscusit ca ni­meni altul, nu mai e ce-a fost. Câteva căsuţe, cu geam­lâcuri din lemn, ascunse îndărătul blocurilor banale, mai amintesc de vechile hanuri unde, la o doină de jale, îşi încălzeau oasele şi sufletul drumeţii şi târgoveţii. Pe aici pe undeva, pe una dintre stră­duţele care se abat de la drumul princi­pal, l-a prins odată pe Tudor un prieten vechi şi, seara, asupra unui pahar de vin bun, l-a luat cu drag de după cap. L-a întrebat, cu frumosul, de ce nu se însoară în partea locului, să se statornicească odată şi el acolo, ca vătaf de plai şi om iubit de mehedinţeni. "Ei, Talamane! Nu sunt eu făcut nici pentru avere, nici pen­tru muiere. Sunt făcut pentru altceva!", i-a răspuns Tudor cu voce tunătoare, de-a amuţit crâşma toată. S-a pornit apoi iureşul revoluţionar, iar vorbele eroului care a îmbrăcat cămaşa morţii, ucis mişeleşte de aliaţii săi, au rămas pentru posteritate ca premoniţia unui destin asumat...
La doi paşi de Baia de Aramă, cula de la Glogova şi parcul său plin de platani, de castani şi de tot felul de arbuşti japonezi, aduşi de te miri de unde, ca să fure ochiul boieroaicelor de viţă veche, pare, văzută de departe, o redută din alte vremi. Zidurile groase as­cund poveşti pe care istoria refuză să le consem­neze. Mă aflu chiar în beciul rece al culei, cătând prin meterezele înguste spre malurile Motrului, împreună cu profesorul Ilie Paraschiv, iar amintirile sale, de vechi glogovean, dau, parcă, un alt sens vor­belor aspre ale lui Tudor din Vladimiri. "Aici sun­tem în vechiul Mehedinţi. Satul acesta a aparţinut de Mehedinţi până în 1968, când s-a dat Gorjului ma­lul stâng al Motrului, unde s-a dezvoltat indus­tria cărbunelui. Glogova a fost sat vechi de mehe­din­­ţeni...", spune profesorul. "După mamă era gor­jean, după tată, mehedinţean".
Cula în care odihnim a aparţinut vechilor boieri Glogoveni, cei mai mari boieri de pe Valea Motru­lui, stăpâni ai zonei încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân! În cula aceasta impunătoare, una dintre cele mai frumoase de la nord de Dunăre, cu ziduri late de peste 1 metru, apărată de 17 metereze, care bat în toate direcţiile, a crescut Tudor din Vladimiri. Orfan de tată, Tudor intrase, "pe procopseală", pe la 10-12 ani, la Craiova, la dascălul Lupu, de la care deprinde ceva învăţătură. Ajunge, apoi, în casa boierului Ioniţă Glogoveanu, ca "fecior de casă". "L-a văzut pe copil, şi-a dat seama că ştie să scrie şi că îi merge mintea strună. Ioniţă avea un băiat, Niculiţă, şi i-a pus pe amândoi să înveţe carte, barem să se mai îndemne unul de la altul. Niculae şi Tudor copilăresc împreună, devin buni prieteni şi parteneri de afaceri, după ce tânărul din Vladimiri devine administratorul moşiilor boierilor de la Glo­gova şi de la Baia de Aramă. A fost administra­tor, a muncit şi s-a îmbogăţit, iar Niculae Glogo­veanu a prosperat odată cu el. La fel ca în tot Mehe­dinţiul, erau vreo 15 cărări bine ascunse, care du­ceau spre Transilvania! Era un du-te-vino în toată regula. Vitele şi porcii se vindeau bine în Ungaria şi prin Austria, iar mierea noastră şi ceara ajungeau până în Veneţia! Tudor era descurcăreţ, ştia limbi străine, ajunsese până la Buda şi Viena, câştiga bani fru­moşi. Unde mai pui că el era şi vătaf de plai, deci nu îl controla nimeni ce făcea, nu trebuia să dea nimă­nui dijmă din banii pe care îi făcea", mă lămureşte profesorul Paraschiv.

Sonata lunii
De pe prispa culei, se vede încă vechea albie a Motrului, care curgea chiar pe sub geamurile Glogo­venilor. Aici cânta la clavir, la lumina lumânărilor din policandrele de argint, în serile de vară, cucoana Elena Glogoveanu, soţia boierului Niculae. Un cla­vir scump, se înţelege, un "Bosendorfer" cu coa­dă, din lemn de palisandru, adus tocmai de la Viena, de care boieroaicele venite în vizită se mirau mai ceva ca de uşile mari, de oglindă, ale dulapuri­lor impe­riale, în care te puteai vedea din cap până în pi­cioare! Dincolo de gră­dina de basm, pes­te care ră­su­na muzi­chia rafi­na­tă a Elenei, se vede până depar­te. Nori de praf se ridică peste dea­luri, stârniţi de vânt ca odi­nioară de caii cârja­liilor şi-ai paz­­van­giilor. Dintr-a­co­lo, din­­spre Craiova, venea, adesea, peri­co­lul. Tot de acolo s-a au­zit, în cru­cea unei nopţi ge­roa­se de iarnă, un trap năvalnic, ca un duh pre­vestitor de rău. Pân' să iasă argaţii, boierul Glogo­vea­nu se şi repezi cu flinta în gura pris­pei. Dar nici urmă de duşman, căci în curte descăleca ve­chiul său tova­răş, Tudor din Vladi­miri. Tocmai ce pusese mâna în seara aceea pe o scrisoare a caimacamului Craiovei către frumoasa Elena, soţia lui Glogo­veanu, de care caimacamul era, se vede treaba, îndrăgostit nebun, că s-a şi pus la drum, călare, de la Craiova, să i-o ara­te lui Niculae!
Tudor arăta cum nu-l mai văzuse nimeni: furios, agitat, iar în priviri îi licăreau doi cărbuni încinşi. "Doar nu credinţa faţă de fostul stăpân îl va fi mâ­nat pe viscol şi pe zăpadă cale de atâtea poşte...", spun cei care au cercetat puţinele detalii intime din viaţa marelui revoluţionar. Fără să-şi mărturisească nici lui, Tudor fusese, de fapt, săgetat de iubire: se în­drăgostise lulea de cucoana Elena! "Nicolae Glo­goveanu ajunsese ispravnic de Mehedinţi, iar pentru a-şi îndeplini misiunea pleca des de acasă. În peri­oada asta, Tudor rămânea cu trebile pe la Glo­gova, alături de Elena. Elena era de o mare frumu­seţe şi graţie. Era fata banului Ghica de la Craiova, o fe­meie educată, talentată, care cânta extraordinar de frumos la pian şi cu vocea", îmi descoase pro­fesorul Paraschiv iţele poveştii, taman când, ca un ghid ver­sat, mă poartă prin dormitoarele somptuoase ale cu­lei. Mobilele sunt noi, din anii '80, de când "Mi­nele" au renovat cula, dar ochii mici ai feres­trelor au fost martorii unei pătimaşe iubiri. "Cel puţin o fetiţă de-a Elenei, Masincuţa, este a lui Tudor. Din documentele pe care le-am studiat, se vede clar că Tudor a fost foarte apropiat de Elena, pe care a şi însoţit-o la Viena, alături de Masin­cuţa".
În scrisorile trimise acasă apropiaţilor, Tudor din Vladimiri nu se rabdă să nu povestească, topit de dragul Masincuţăi, cum că fiica coanei Glogoveanu e "ca un înger" sau "un giuvaier de copil". Dar feri­cirea nu avea să dureze mult. "Coana Elena, fiinţă sensibilă, s-a îmbolnăvit de plămâni, o boală incu­ra­bilă în epocă. A fost tratată în capitala im­periului de un mare doctor, Lans, dar nici acesta nu a putut să o salveze.A murit acolo şi e înmormân­tată la Schönbrunn", spune profesorul Ilie Paraschiv. Moar­tea Ele­nei îl va fi înnegurat cu totul pe Tudor. Poate, cine ştie, atunci îşi va fi zis că nu e "făcut pentru muiere". Bate drumul înapoi, la Viena, anul ur­­mător, trimis de "fratele" Niculae Glogoveanu, să rezolve mai multe în­curcături adminis­trative legate de moartea Elenei şi să aducă de acolo lu­crurile ei de preţ. Atunci şi-a luat Tudor, cu adevă­rat, adio de la marea iu­bire a vieţii sale. În schimb, până să revină el în ţară, boierul Niculae o şi uitase pe fosta soţie şi se căsătorise cu o altă Elenă...
"Finalul poveştii e trist", mă pregăteşte dom­nul profesor din Glogova. "Cei doi bărbaţi s-au certat rău de pe urma unei afaceri cu vite pe care Tudor ar fi intermediat-o în Ardeal pentru Niculae Glogo­veanu. Boierul l-a suspectat că a vândut mai scump decât i-a spus şi că şi-a ţinut restul de bani". Era cât pe ce ca această poveste să-l coste viaţa pe Tu­dor, pan­durul fiind cu greu scăpat de la moarte, de inter­venţia unor apropiaţi foarte influenţi.
Revenim în cerdacul ce dă spre albia Motrului. Cerul după-amiezii are ceva din greutatea de plumb a finalului de poveste. Facem paşi prin gră­di­na în care, acum două veacuri, Elena Glogoveanu îl va fi vrăjit, cu graţia ei, pe marele erou. "Masin­cuţa se­mă­na leit cu Tudor, aşa vorbea lu­mea pe aici", po­ves­teşte pro­fe­sorul, lun­gind fie­ca­re cuvânt. "Se spune că avea un zâmbet atât de fru­mos!". Zâm­be­tul acela pe ca­re ni­meni, în afară de Ele­na şi Masin­cu­ţa, nu i l-au putut smul­ge, vreodată, lui Tu­dor...

Fotografii de Andrei CHERAN şi ALEX FLOREA