Sunt locuri în care, prin Ardeal, pe câmpia de la Turda sau pe Dealul Furcilor de la Alba Iulia, istoria e grea ca o cruce. Sunt locuri în care, prin Moldova, istoria strălucește a sfințenie, ca odoarele cele scumpe ale mânăstirilor ridicate de Ștefan. Apoi, sunt locuri în care, mergând din București și până pe Valea Prahovei, pe urmele primilor regi ai României, istoria e solemnă și plină de ștaif, asemeni unui costum de ofițer prusac. Sunt locuri în care istoria înseamnă, mai mult decât orice, rafinament și eleganță, ca în Mogoșoaia Marthei Bibescu. Dar sunt și locuri în care istoria plutește, parcă, pe deasupra lumii, vălătuci de miresme proaspete ce vestesc primăvara pe dealurile Gorjului și pe crestele Munților Mehedinți. N-ai să dai peste aceste năluci în marile muzee, nici în monografiile scorțoase, trebuie să iei la pas potecile înguste pe care i-au purtat primejdiile pe marii domnitori și căpitani de oști, să scotocești prin cotloanele bordeielor și-ale conacelor care i-au găzduit, trebuie să asculți, nerăbdător și credul asemenea unui copil, povești transmise, din generație în generație, de cei care i-au văzut aievea, demult. Numai astfel, istoria îți va apărea ca văpaie a unor iubiri ce încă ard, sute de ani după ce eroii lor vor fi sărit din iatace și vor fi îmbrăcat platoșa martiriului, încălecând pe cai. Coborâți în imaginația contemporanilor de pe soclurile rigide și din picturile afumate de candele ale mânăstirilor, bătrânul Matei Vodă Basarab ori Domnul Tudor din Vladimiri își îngăduie câte o ocheadă fierbinte, câte o îmbrățișare aprinsă ori chiar o ultimă noapte de dragoste, înaintea unei noi bătălii. Nicăieri eroii nu sunt mai umani și mai plini de dorințe ca la Tismana, la Sohodol sau la Glogova!
Eroii, așa cum îi învățăm la Istorie
Imaginați-vi-l pe Matei Basarab! Lungii și târziii săi ani de domnie - aproape un sfert de veac - și marea operă ctitoricească și culturală pe care a lăsat-o în urmă ni l-au portretizat, încă din timpul vieții, ca pe un personaj blajin, un om mai degrabă al spiritului decât al acțiunii, un om care târnosea mai degrabă biblii, decât să dea cu sabia. Istoria oficială, cea care ne-a fost predată la școală, îl reține dintr-o foarte plastică stampă de epocă, în care apare bonom, cu mustăți răsucite, de bunic. La fel de bătrân, dar mai spiritualizat, împăcat cu sine și cu lumea, cu barba deasă și căruntă și ochi profunzi, pe care-i simți cum îți caută sufletul, și l-a imaginat și celebrul pictor Stroe din Târgoviște, pe pereții Mânăstirii Arnota, acolo unde domnitorul își doarme somnul de veci. Îmbrăcat în straie aurite și încins cu un brâu roșu ca para focului, Matei Basarab te întâmpină, luminos ca un patriarh, alături de savanta Doamnă Elina, deasupra intrării scunde ce duce în naosul bisericii. E unul dintre cele mai frumoase tablouri votive ale domnitorilor noștri!
Acum imaginați-vi-l pe Tudor Vladimirescu! Chipul adevărat nu i se cunoaște decât din descrierile celor ce i-au stat prin preajmă în vremea Revoluției de la 1821. "Nu prea era genul care să stea cu orele la pozat în fața vreunui pictor", se amuză un istoric. Toți îl evocă serios și gânditor, drept și aprig, activ și sincer, scurt la vorbă și bogat la minte. Bine legat, cu părul și mustața castanii, fruntea lată și încrețită, ochii căprui, cu o căutătură cruntă, ce insufla respect. Fața smeadă și lungă, nasul drept și un neg pe obrazul stâng, acesta este portretul pe care l-a reconstituit, cu acribie, Constantin Dricescu, la 50 de ani de la moartea eroului, de la martori oculari, unii foarte apropiați, în anii în care documenta prima istorie a Revoluției de la 1821. Nimeni, dar absolut nimeni dintre cei cu care discutase istoricul nu îl văzuse vreodată, măcar o dată, zâmbind!
De fapt, chiar așa ne apar eroii în manualele de istorie: sobri, intangibili, absorbiți de misiunea lor. Doar legendele păstrate prin cotloane îndepărtate ni-i dezvăluie altfel, umani ori chiar fragili, prinși în momente de cumpănă ale vieții ori însuflețiți de patimi de nestins. Mai mult ca oriunde altundeva, în satele dintre Gorj și Mehedinți, istoria e o întâmplare de familie, povestită din moși-strămoși, o snoavă sau un basm la care fiecare generație și fiecare povestitor a mai brodat câte un mic detaliu sau a omis altul: stră-străbunicul, străbunicul sau bunicul devenind, ei înșiși, eroi în poveștile ce ne-au ajuns până azi. Dintr-un capăt în altul al satelor, istoriile știute de oameni diferă, adesea, fără să-și piardă însă farmecul detaliilor, căci lumea le spune atât de încredințată și de prinsă, încât ai putea băga mâna în foc că Matei Basarab, Iancu Jianu, Tudor Vladimirescu sau Anton Pann au pășit aievea prin bătăturile lor, au închinat un pahar de vin ghiurghiuliu și au făcut ochi dulci vreunei femei frumoase.
MATEI VODĂ ȘI PREAFRUMOASA DIN POCRUIA
Basarabii din Sohodol
Dintr-un capăt de sat, am luat-o și eu, pe jos, la Sohodolul Tismanei, pe urmele unor însemnări pestrițe ale cronicarului Stoica Ludescu. "Iar Mateiu Aga și cu alți boiari, câți au scăpat dela războiu, au fugit și s'au închis la mănăstirea den Tismana, și au șezut acolo zece zile. Iar Leon Vodă îndată a trimis după ei oști și s-au bătut cu ei trei zile, și nimic nu le'a putut strica. Iar Mateiu Aga, văzând că s'au dus oștile, au ieșit din mănăstire și au mers în Izvarna, iar de acolo l-au suit la munte, în Ardeal". Povestea aceasta, pierdută prin 1600 și ceva, e încă vie la Sohodol, un sat aspru de munte, cu casele săpate parcă în stânca muntelui, precum chiliile pustnicilor. Un sat întins de-a lungul unei văi repezi, până hăt, sus pe crestele Tihomirului, pe unde, în tinerețe, însuși Regele Mihai Întâi săpase, cu colegii de școală, după faimoasa comoară a lui Matei Basarab. Pe vremea aceea, în anii interbelici, viitorul rege și profesorul său, Ion Conea, au stat de vorbă cu ultimii locuitori din sat care purtau vestitul nume al Basarabilor. Căci, vreme de secole, sohodolenii s-au ținut cu mândrie ca fiind "de-ai lui Basarabă", urmașii mâinii aceleia de oameni temerari care l-au trecut munții pe viitorul domn și l-au scăpat de la moarte.
"Oare care mai e de-a lui Basarabă, maică?!", stă pe gânduri o bătrânică, după care mă îndrumă spre casa Mărioarei Georgescu a' lui Ion Basarabă, una dintre ultimele urmașe ale unui neam de soi. E bătrână și cocârjată, nu aude mai deloc, dar îmi confirmă, prin fiul ei, că soțului ei i se zicea "a' lui Basarabă". Știe bine de unde se trage porecla. "Avem, dară, și-o cărare, colea sus, pe munte, de-i zice «Ogașul Basarabilor». Cum să nu știm de Basarabi?", îmi arată o altă femeie spre creasta cealaltă, dincolo de centrul satului, ce coboară, ușor, într-o vale, cât să-și ia avânt să urce spre Ardeal. Acolo sus, pe dealul greu de brazi falnici pe care mi-l arată bătrâna, s-a ascuns Aga Matei Basarab, pe vremea când Leon Vodă îi puse gând rău. "Matei Basarab s-a ascuns la Mânăstirea Tismana, unde a ținut cât a ținut piept asaltului trupelor lui Leon, dar apoi a trebuit să fugă, că nu avea nicio șansă să răzbească. Mânăstirea Tismana era plină de ascunzișuri și de tunele secrete. Așa că Aga s-a furișat și a apelat la sohodoleni, care, din cele mai vechi timpuri, fuseseră tocmiți de domnitorii Țării Românești să apere plaiul de trecere spre Ardeal, ca nu cumva să vină niște lotri și să facă vreo stricăciune. Sohodolenii l-au luat pe Aga, l-au ascuns la ei în sat, iar de acolo l-au trecut munții în Ardeal, pe poteci numai de ei știute", îmi povestește Nicolae Tomoniu, un pasionat cercetător al istoriilor locului.
Muta cu ochi albaștri
"Ogașul lui Basarab" îi spune potecii pe unde s-a făcut scăpat Matei Aga. O știu până și tinerii din sat, care lasă deoparte gălețile de adăpat vacile și vin într-un suflet să îmi arate cărarea secretă pe care se ascundeau ei înșiși, în joacă, în copilărie. E un loc de fugă cum nu s-a mai pomenit. Un pârâiaș îți ascunde, ropotind peste pietre mari, sunetul pașilor grăbiți, iar crengile brazilor, căzute peste apă, de lungi ce sunt, ca niște sălcii plângătoare, te feresc de privirea cea mai ageră. Pe aici a fugit Matei Aga, și tot pe aici s-a întors, triumfător, spre tron! De-acum, nu se mai grăbea. Așa că și-a îngăduit o zi de răgaz, ca să răsplătească cum se cuvine vrednicia și încrederea bărbaților din Sohodol. A urcat cu ei sus pe crestele Tihomirului, de unde se vedea țara întreagă. I-a pus pe cei mai dibaci dintre ei să-și încalece caii și să fugă cât văd cu ochii, cale de o zi, până în miez de noapte. "Cât pământ vor înghiți caii, atâta vă voi da io, Mateiu Vodă, răsplată că m-ați ajutat la greu!", le-a spus proaspătul domn. Apoi i-a luat pe cei mai tineri din sat și le-a spus să bată la pas, cât văd cu ochii, cale de o zi întreagă. "Cât vor bate pașii voștri, atât de lat va fi pământul ce vi-l făgăduiesc!", le-a mai spus Vodă. Iar după ce oamenii s-au pornit toți, să-și măsoare pământul, a luat-o el însuși la pas, singur, spre capătul din jos al Sohodolului. La fel ca fuga peste munți, drumul acesta avea să intre în legendă...
"Mama mea, Dumnezeu să o ierte, știa poveștile astea frumoase cu Basarabi și ni le tot povestea când eram mici, la gura sobei", rememorează, nostalgic, doamna Mariana Drăghescu, secretara școlii din Tismana. Erau povești cu domni de neam mare și cu fete preafrumoase, iar Mariana le lua chiar așa, ca pe niște povești cu prinți și cu fete din popor devenite prințese, cum erau toate basmele copilăriei. De fapt, erau mai mult de atât: erau chiar legendele întemeierii satului Sohodol și ale împărțirii pe neamuri a oamenilor săi. "Târziu mi-am dat eu seama ce ne povestea mama. La noi în sat sunt două mari familii, Drăgheștii și Frățileștii, iar legenda spune că ele se trag chiar din Matei Basarab. Mama povestea că Matei Basarab ar fi avut doi copii din flori aci, în capătul satului, la noi. Pe unul îl chema Dragu, iar fratelui său mai mic i-a rămas porecla de «Frățilă», iar de aici cele două familii cele mai numeroase din Sohodol, Drăgheștii și Frățileștii".
În capătul Sohodolului Tismanei, se află Pocruia. Un drum cotea acolo spre un bordei, pe-un deal, și-acolo locuia o tânără frumoasă cum nu s-a mai pomenit. Era mută, spun poveștile din bătrâni, și de aceea stătea retrasă singură, pe un vârf de deal, departe de forfota satului. Acolo s-ar fi ascuns prima oară Aga Matei, înainte de fuga din munți. Era mută, dar ochii ei albaștri spuneau totul, iar Matei Vodă Basarab a ținut neapărat să mai vadă încă o dată lumina lor, care i-a arătat seninul în nopțile întunecate de pribegie din calea mercenarilor plătiți de Leon Vodă.
"Legenda spune că Matei Vodă i-a făcut mulți prunci femeii și așa s-a întemeiat noul sat Sohodol, pentru că sohodolenii trăiau în bordeie înșirate pe lângă Steiul Coziei, Păltinei, Cărpinei și Frumosu, până hăt, departe, unde a răpus Iorgovan balaurul", îmi spune, cu mister aproape șoptit, Nicolae Tomoniu. În poveștile sale, ca și în poveștile ultimilor urmași "a' lui Basarabă", bătrânul și cumpătatul domn, cu barba sa albă, de pe pereții numeroaselor biserici pe care le-a ctitorit sau de care s-a îngrijit, e un bărbat în plină putere, înflăcărat de iubire, care bătea, în plină primejdie, drumul Pocruii, pentru a se iubi, pe ascuns, cu frumoasa fată din vârful dealului. De acolo, de pe dealul Pocruii, în zilele însorite de primăvară, vezi norii cum plutesc peste vârful Tihomirului, fluturând tainic printre brazi aura soarelui, ca mantia unui domn pribeag pe ogașurile dorului.
DOMNUL TUDOR ȘI ELENA DIN GLOGOVA
Cula cu dragoste
La fel de diferit de "poza" oficială îl descoperi, la pas, pe marele revoluționar Tudor Vladimirescu, un alt erou iubit al zonei. La 200 de ani de la moartea sa, pe plaiul Mehedințiului dăinuie încă amintiri vii despre Domnul Tudor. Lumea s-a schimbat, zeci dintre culele care ținură piept invaziilor tâlharilor lui Pazvante Chiorul s-au prăpădit între timp, deauna cu marile familii boierești care le-au locuit cu fast. Nici Baia de Aramă, unde Tudor Vladimirescu era vestit administrator de moșii și comerciant iscusit ca nimeni altul, nu mai e ce-a fost. Câteva căsuțe, cu geamlâcuri din lemn, ascunse îndărătul blocurilor banale, mai amintesc de vechile hanuri unde, la o doină de jale, își încălzeau oasele și sufletul drumeții și târgoveții. Pe aici pe undeva, pe una dintre străduțele care se abat de la drumul principal, l-a prins odată pe Tudor un prieten vechi și, seara, asupra unui pahar de vin bun, l-a luat cu drag de după cap. L-a întrebat, cu frumosul, de ce nu se însoară în partea locului, să se statornicească odată și el acolo, ca vătaf de plai și om iubit de mehedințeni. "Ei, Talamane! Nu sunt eu făcut nici pentru avere, nici pentru muiere. Sunt făcut pentru altceva!", i-a răspuns Tudor cu voce tunătoare, de-a amuțit crâșma toată. S-a pornit apoi iureșul revoluționar, iar vorbele eroului care a îmbrăcat cămașa morții, ucis mișelește de aliații săi, au rămas pentru posteritate ca premoniția unui destin asumat...
La doi pași de Baia de Aramă, cula de la Glogova și parcul său plin de platani, de castani și de tot felul de arbuști japonezi, aduși de te miri de unde, ca să fure ochiul boieroaicelor de viță veche, pare, văzută de departe, o redută din alte vremi. Zidurile groase ascund povești pe care istoria refuză să le consemneze. Mă aflu chiar în beciul rece al culei, cătând prin meterezele înguste spre malurile Motrului, împreună cu profesorul Ilie Paraschiv, iar amintirile sale, de vechi glogovean, dau, parcă, un alt sens vorbelor aspre ale lui Tudor din Vladimiri. "Aici suntem în vechiul Mehedinți. Satul acesta a aparținut de Mehedinți până în 1968, când s-a dat Gorjului malul stâng al Motrului, unde s-a dezvoltat industria cărbunelui. Glogova a fost sat vechi de mehedințeni...", spune profesorul. "După mamă era gorjean, după tată, mehedințean".
Cula în care odihnim a aparținut vechilor boieri Glogoveni, cei mai mari boieri de pe Valea Motrului, stăpâni ai zonei încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân! În cula aceasta impunătoare, una dintre cele mai frumoase de la nord de Dunăre, cu ziduri late de peste 1 metru, apărată de 17 metereze, care bat în toate direcțiile, a crescut Tudor din Vladimiri. Orfan de tată, Tudor intrase, "pe procopseală", pe la 10-12 ani, la Craiova, la dascălul Lupu, de la care deprinde ceva învățătură. Ajunge, apoi, în casa boierului Ioniță Glogoveanu, ca "fecior de casă". "L-a văzut pe copil, și-a dat seama că știe să scrie și că îi merge mintea strună. Ioniță avea un băiat, Niculiță, și i-a pus pe amândoi să învețe carte, barem să se mai îndemne unul de la altul. Niculae și Tudor copilăresc împreună, devin buni prieteni și parteneri de afaceri, după ce tânărul din Vladimiri devine administratorul moșiilor boierilor de la Glogova și de la Baia de Aramă. A fost administrator, a muncit și s-a îmbogățit, iar Niculae Glogoveanu a prosperat odată cu el. La fel ca în tot Mehedințiul, erau vreo 15 cărări bine ascunse, care duceau spre Transilvania! Era un du-te-vino în toată regula. Vitele și porcii se vindeau bine în Ungaria și prin Austria, iar mierea noastră și ceara ajungeau până în Veneția! Tudor era descurcăreț, știa limbi străine, ajunsese până la Buda și Viena, câștiga bani frumoși. Unde mai pui că el era și vătaf de plai, deci nu îl controla nimeni ce făcea, nu trebuia să dea nimănui dijmă din banii pe care îi făcea", mă lămurește profesorul Paraschiv.
Sonata lunii
De pe prispa culei, se vede încă vechea albie a Motrului, care curgea chiar pe sub geamurile Glogovenilor. Aici cânta la clavir, la lumina lumânărilor din policandrele de argint, în serile de vară, cucoana Elena Glogoveanu, soția boierului Niculae. Un clavir scump, se înțelege, un "Bosendorfer" cu coadă, din lemn de palisandru, adus tocmai de la Viena, de care boieroaicele venite în vizită se mirau mai ceva ca de ușile mari, de oglindă, ale dulapurilor imperiale, în care te puteai vedea din cap până în picioare! Dincolo de grădina de basm, peste care răsuna muzichia rafinată a Elenei, se vede până departe. Nori de praf se ridică peste dealuri, stârniți de vânt ca odinioară de caii cârjaliilor și-ai pazvangiilor. Dintr-acolo, dinspre Craiova, venea, adesea, pericolul. Tot de acolo s-a auzit, în crucea unei nopți geroase de iarnă, un trap năvalnic, ca un duh prevestitor de rău. Pân' să iasă argații, boierul Glogoveanu se și repezi cu flinta în gura prispei. Dar nici urmă de dușman, căci în curte descăleca vechiul său tovarăș, Tudor din Vladimiri. Tocmai ce pusese mâna în seara aceea pe o scrisoare a caimacamului Craiovei către frumoasa Elena, soția lui Glogoveanu, de care caimacamul era, se vede treaba, îndrăgostit nebun, că s-a și pus la drum, călare, de la Craiova, să i-o arate lui Niculae!
Tudor arăta cum nu-l mai văzuse nimeni: furios, agitat, iar în priviri îi licăreau doi cărbuni încinși. "Doar nu credința față de fostul stăpân îl va fi mânat pe viscol și pe zăpadă cale de atâtea poște...", spun cei care au cercetat puținele detalii intime din viața marelui revoluționar. Fără să-și mărturisească nici lui, Tudor fusese, de fapt, săgetat de iubire: se îndrăgostise lulea de cucoana Elena! "Nicolae Glogoveanu ajunsese ispravnic de Mehedinți, iar pentru a-și îndeplini misiunea pleca des de acasă. În perioada asta, Tudor rămânea cu trebile pe la Glogova, alături de Elena. Elena era de o mare frumusețe și grație. Era fata banului Ghica de la Craiova, o femeie educată, talentată, care cânta extraordinar de frumos la pian și cu vocea", îmi descoase profesorul Paraschiv ițele poveștii, taman când, ca un ghid versat, mă poartă prin dormitoarele somptuoase ale culei. Mobilele sunt noi, din anii '80, de când "Minele" au renovat cula, dar ochii mici ai ferestrelor au fost martorii unei pătimașe iubiri. "Cel puțin o fetiță de-a Elenei, Masincuța, este a lui Tudor. Din documentele pe care le-am studiat, se vede clar că Tudor a fost foarte apropiat de Elena, pe care a și însoțit-o la Viena, alături de Masincuța".
În scrisorile trimise acasă apropiaților, Tudor din Vladimiri nu se rabdă să nu povestească, topit de dragul Masincuțăi, cum că fiica coanei Glogoveanu e "ca un înger" sau "un giuvaier de copil". Dar fericirea nu avea să dureze mult. "Coana Elena, ființă sensibilă, s-a îmbolnăvit de plămâni, o boală incurabilă în epocă. A fost tratată în capitala imperiului de un mare doctor, Lans, dar nici acesta nu a putut să o salveze. A murit acolo și e înmormântată la Schönbrunn", spune profesorul Ilie Paraschiv. Moartea Elenei îl va fi înnegurat cu totul pe Tudor. Poate, cine știe, atunci își va fi zis că nu e "făcut pentru muiere". Bate drumul înapoi, la Viena, anul următor, trimis de "fratele" Niculae Glogoveanu, să rezolve mai multe încurcături administrative legate de moartea Elenei și să aducă de acolo lucrurile ei de preț. Atunci și-a luat Tudor, cu adevărat, adio de la marea iubire a vieții sale. În schimb, până să revină el în țară, boierul Niculae o și uitase pe fosta soție și se căsătorise cu o altă Elenă...
"Finalul poveștii e trist", mă pregătește domnul profesor din Glogova. "Cei doi bărbați s-au certat rău de pe urma unei afaceri cu vite pe care Tudor ar fi intermediat-o în Ardeal pentru Niculae Glogoveanu. Boierul l-a suspectat că a vândut mai scump decât i-a spus și că și-a ținut restul de bani". Era cât pe ce ca această poveste să-l coste viața pe Tudor, pandurul fiind cu greu scăpat de la moarte, de intervenția unor apropiați foarte influenți.
Revenim în cerdacul ce dă spre albia Motrului. Cerul după-amiezii are ceva din greutatea de plumb a finalului de poveste. Facem pași prin grădina în care, acum două veacuri, Elena Glogoveanu îl va fi vrăjit, cu grația ei, pe marele erou. "Masincuța semăna leit cu Tudor, așa vorbea lumea pe aici", povestește profesorul, lungind fiecare cuvânt. "Se spune că avea un zâmbet atât de frumos!". Zâmbetul acela pe care nimeni, în afară de Elena și Masincuța, nu i l-au putut smulge, vreodată, lui Tudor...
Fotografii de Andrei CHERAN și ALEX FLOREA