Dragostea, bat-o vina
- Lubnan, prin paginile revistei noastre au trecut o mulţime de artişti străini, legaţi, profesional şi sufleteşte de România. E prima dată, însă, când invitatul nostru este de origine arabă. Prin ce te-a sedus o ţară atât de diferită de spaţiul tău natal, Libanul?
- Eram în Beirut, oraşul meu natal, în ultimul an la Muzicologie, mă ocupam de un cor de muzică orientală şi corul acesta a fost invitat să participe la un festival de muzică din Qatar. Acolo am cunoscut orchestra Operei din Timişoara şi, mai cu seamă, o violonistă minunată, de care m-am îndrăgostit. Mă aflam atunci într-o perioadă de cotitură din viaţa mea. Tocmai realizasem că, de fapt, ceea ce doream să fac în muzică era să dirijez. Aşa că mă hotărâsem ca, după încheierea facultăţii în Liban, să plec în Germania, pentru a studia dirijatul. Totul era aranjat. Dar destinul a hotărât altfel. După întâlnirea cu turnură romantică din Qatar, am decis ca, înainte de a porni spre Germania, să fac un ocol prin România, mai exact prin Cluj, pentru a o vizita pe violonista care-mi furase inima şi care locuia în acest minunat oraş. Mărturisindu-i planurile mele de viitor, ea mi-a propus să mă prezinte maestrului Petre Sbârcea (n. red., dirijor român de renume internaţional, profesor la Academia de Muzică din Cluj) pentru a afla şi opinia dumnealui. În acele câteva minute ale întâlnirii, viaţa mea s-a schimbat total: maestrul mi-a pus nişte întrebări, m-a ascultat, apoi m-a testat puţin şi, la final, a venit la mine, mi-a luat mâinile într-ale lui, şi mi-a zis: "Domnule, ai braţe de dirijor. Hai să ne-apucăm de treabă!". Şi ne-am apucat. Am dat uitării Germania, m-am mutat în Cluj, m-am înscris la Academie şi am devenit elevul maestrului Sbârcea. Şi m-am şi căsătorit! Din păcate, după o vreme, mariajul s-a destrămat, însă eu şi fosta mea soţie am rămas în relaţii apropiate. Împreună avem un copil, o fetiţă, care a împlinit şapte ani şi e foarte talentată: cântă atât la vioară, cât şi la pian. Locuieşte la Cluj, cu mama, dar tata merge şi o vizitează foarte des.
- Să renunţi la Germania pentru Cluj a fost, totuşi, o decizie curajoasă...
- Da, dar eu cred în energia omului şi în acea înţelegere empatică de dincolo de raţiune. Pur şi simplu, întâlnirea cu maestrul Sbârcea mi s-a părut încărcată de energie pozitivă, a fost un moment de viaţă extrem de intens. Am avut o presimţire că, dacă îl urmez, totul va fi bine. Şi aşa a fost. Şcoala maestrului Sbârcea e una de top, una dintre cele mai bune din lume. Acest lucru mi-a fost confirmat şi cu ocazia cursurilor de dirijat la care am mers ulterior în Suedia, Germania şi Anglia, cursuri susţinute tot de maeştri internaţionali. Peste tot, buna pregătire pe care mi-a făcut-o domnul Sbârcea s-a simţit: faţă de ceilalţi colegi, mereu dovedeam un plus. În aceeaşi situaţie s-au aflat şi alţi foşti elevi de-ai dumnealui, care azi sunt aplaudaţi, atât de specialişti, cât şi de public, pe scene prestigioase din lume.
La Cluj, în miezul vieţii
În concert
- Pe mine, Clujul m-a fascinat cu liniştea şi ritmul de viaţă domol pe care îl impune. Venit din frenezia şi agitaţia Beirutului, Clujul a fost aproape un şoc. La început, mi se părea că e prea multă linişte! Aproape că mă deranja. Apoi am realizat că, pur şi simplu, Clujul are o altă vibraţie, o altă energie. Din clipa aceea, am îmbrăţişat oraşul şi cred că şi el m-a îmbrăţişat pe mine. În Cluj am învăţat să privesc mai lung în lucruri, mai în profunzime. Agitaţia din Beirut sau din Bucureşti, de pildă, e ca un jandarm care te tot împinge de la spate, de nu-ţi lasă nici timp să respiri, darămite să mai stai să analizezi lucrurile. Clujul, în schimb, are o generozitate deosebită: te lasă să pătrunzi în miezul vieţii şi s-o savurezi pe îndelete. A nu se înţelege, însă, că nu iubesc şi Bucureştiul. Din contră, Bucureştiul, în care m-am mutat pentru masterat şi apoi pentru doctorat, mi-a oferit un sentiment de familiaritate extrem de confortabil - are ceva din vuietul şi efervescenţa oraşului meu natal. Pe de altă parte, Clujul - ca şi Bucureştiul, de-altfel - m-a sedus prin oamenii care m-au primit cu naturaleţea unui "acasă" regăsit. Niciodată nu m-am simţit în România ca un străin. Inclusiv în şcoală: colegii şi profesorii m-au primit cu prietenie şi m-au ajutat, la nivel academic, fără reţineri.
Molipsire pe viaţă: cetăţenia română
Împreună cu maestrul său, renumitul dirijor Petre Sbârcea
- România este o ţară care a ştiut magistral să-şi împletească spiritul autohton cu acele elemente potrivite ei, pe care le-a găsit în culturile cu care a intrat în contact de-a lungul istoriei. În România, eu am învăţat să fiu "austriac" în profesie - adică riguros, corect, organizat - în vreme ce spiritul oriental mi-a înlesnit integrarea în societate. Gândeşte-te că, în fond, planul meu era să stau aici patru ani, apoi, după absolvirea facultăţii, să mă întorc în Beirut. Numai că acei patru ani s-au transformat în unsprezece - căci şi după încheierea studiilor, ba şi după angajarea la Filarmonica din Liban, ca dirijor permanent, eu tot în Bucureşti am rămas să locuiesc. Abia de anul ăsta m-am mutat înapoi, în Beirut, şi asta, pentru că au dat navală peste mine proiectele şi nu mai făceam faţă navetei. Însă continui să revin aici cât de des pot şi, odată ce programul de lucru îmi va permite, Bucureştiul va redeveni cartierul meu general. Ştiind toate astea, probabil că nu vei mai fi surprinsă când îţi voi spune că, de câteva luni, am dobândit şi cetăţenia română. Aceea a fost o zi de indescriptibilă bucurie pentru mine! Simt o legătură foarte puternică între mine şi România, simt că, dincolo de legătura de familie pe care o reprezintă fiica mea, aparţin acestei ţări. Lucrez mult cu muzicieni români din ţară şi din străinătate, preiau, în concertele mele, piese compuse de români, vin aici destul de des ca să dirijez, vorbesc româna bine - după cum mi se spune - pentru că o tratez ca pe limba mea maternă, şi chiar gândesc, în mare parte din timp, în română, cunosc ţara bine, căci am mers în excursii cam pe tot cuprinsul ei... Fac parte din această cultură, aici mă simt cel mai bine. România era deja, în suflet, ţara mea, dar mi-am dorit să fie ţara mea şi din punct de vedere legal. Iar acum e! Vezi, de-asta cred că atunci când lucrurile vin în viaţă către noi aşa, în mod neprevăzut, precum valul iscat pe o mare liniştită, noi nu trebuie să ne speriem şi să fugim, ci trebuie să le acceptăm, căci, de fapt, ele au un rost, energiile se atrag şi, când nu te împotriveşti, ele te vor duce spre rostul tău adevărat. Universul trebuie respectat, căci înţelepciunea lui e mai mare decât a noastră.
Cu vioara pe pernă
Vioara cu care dormea pe pernă
- A fost ceva inevitabil, căci în casa noastră se făcea muzică, existau instrumente: pian, lăută... Sora mea, Soumaya, care e mai mare decât mine, e o cântăreaţă de renume în domeniul muzicii orientale. Primul concert l-a avut la şaisprezece ani, deci, îţi închipui că la noi veneau deseori muzicieni, compozitori sau cântăreţi. De-altfel, întreaga noastră familie (mama, tata şi opt copii - patru fete şi patru băieţi, eu fiind copilul cu numărul şapte) are un marcat simţ artistic: tata, Abdul-Hamid, a fost pictor de nivel internaţional şi poet (a studiat Beaux Arts în Franţa, a predat pictura la Universitatea din Beirut, vreme de treizeci de ani, a publicat vreo cinci volume de poezii, iar o stradă din Liban îi poartă numele), unul dintre fraţii mei e şi el pictor cu cotă internaţională (cu tot cu verişorii, avem şapte pictori în familie), un alt frate e şi el muzician (percuţionist), un altul e actor... Pe de altă parte, trebuie să înţelegi contextul: noi am fost nişte copii fără copilărie, căci ţara era măcinată de război - un război care, pus cap la cap, a durat cincisprezece ani. De aceea, orice ţine de confortul intelectual, pentru noi nu exista: nu puteam merge la Conservator să studiem un instrument, nu puteam merge la un concert sau la un spectacol de teatru. În esenţă, viaţa noastră se desfăşura între pereţii casei sau, mai curând, ai caselor prin care am trecut - şi au fost multe, căci, în funcţie de evoluţia ostilităţilor, eram nevoiţi să ne tot mutăm. Fugeam dintr-o casă în alta, terorizaţi. Noi, copiii, nici nu ne puneam problema să ieşim pe stradă, să mergem undeva sau doar să ne jucăm: ne era teamă să nu fim omorâţi. În epoca aceea, părinţii nu se gândeau cu ce activităţi paralele şcolii să umple timpul copilului, ci se gândeau cum să-şi ţină copilul în viaţă. Abia după 1990, odată cu încheierea războiului, am înţeles şi noi ce înseamnă o viaţă normală, liniştită. Şi totuşi, în condiţiile astea atât de tulburi, eu şi fraţii mei ne jucam deseori "de-a orchestra". Deşi nu ştiam ce e aceea o orchestră, decât din poveştile părinţilor... Dacă privesc în urmă, nu mă ţin minte altfel decât înnebunit de a scoate sunete melodioase: băteam cu beţe în butoaiele de apă sau pe balustra balconului, încercam să cânt la sticle sau pahare ... Odată, când aveam vreo cinci ani, m-am gândit să-mi confecţionez singur un instrument: am luat o bucată de lemn, am bătut în ea nişte cuie şi de ele am întins nişte sârme. Aveam un instrument cu coarde. (râde) Până la urmă, vâzând cât de pasionat eram, ai mei au aranjat, cu mari eforturi, să am un profesor particular şi aşa am început să studiez lăuta. Când s-au convins că am talent, au decis să mă ducă la Conservator. Aveam treisprezece ani şi am început să studiez pianul. Instrumentul îmi plăcea enorm şi dovedeam aptitudini reale, însă, la îndemnul profesorului, în anul al doilea am trecut la vioară. Războiul îşi pusese amprenta şi asupra mentalităţilor, aşa că profesorul mi-a spus: "Ai degete lungi, subţiri, mută-te la vioară. Cu vioara ai ce face mai mult în viaţă decât cu pianul. Aici, cu pianul, nu vei putea să ajungi mai mult decât profesor, pe când cu vioara ai mai multe şanse, vei putea să-ţi câştigi pâinea mai uşor." Vezi cât de mult ne îngustase războiul orizontul?! Ani de zile am suferit de dorul pianului, dar, din fericire, şi vioara mi s-a lipit de suflet. Mai ales după ce profesorul mi-a spus: "Ca să cânţi la vioară frumos, trebuie s-o iubeşti, trebuie ca vioara să ştie c-o iubeşti." Ca atare, pentru a-i arăta viorii cât de mult o iubeam, în fiecare seară o lustruiam, o mângâiam şi... mai mulţi ani de-a rândul, am dormit cu ea în pat: o aşezam lângă mine, pe perna de alături. Cred însă că, de fapt, orice instrument mi s-ar fi dat, cu la fel de mult drag şi râvnă aş fi studiat. Pur şi simplu, simţeam că muzica e salvarea mea, că ea e speranţa mea în viaţă.
Oameni fierbinţi
Împreună cu tatăl lui, Abdul-Hamid Baalbaki, celebrul pictor şi poet libanez
- Cum mai arată acum Beirutul?
- Oraşul a fost reconstruit, dar se merge, în mod agresiv, pe stilul modern. Care e frumos, deloc banal, însă pe mine mă doare sufletul când văd că, pe zi ce trece, clădirile istorice dispar. Se urmăreşte profitul în detrimentul istoriei. Ceea ce a mai rămas din Beirutul de odinioară e concentrat în centrul vechi, care, din fericire, a fost reabilitat cu multă grijă. Acolo mai poţi să vezi ce înseamnă arhitectura tradiţională: un melanj de influenţe turceşti şi franţuzeşti - Libanul s-a aflat întâi sub dominaţie otomană, apoi sub dominaţie franceză. Casele vechi sunt, aşadar, în stil turcesc, în stil franţuzesc sau într-un stil mixt - acestea din urmă au fost construite prin anii '30-'40: corpul clădirii e oriental, iar acoperişul, roşu, e franţuzesc. Sună ciudat dar, de fapt, îmbinarea e armonioasă şi plăcută la vedere.
- Şi oamenii? Şi-au revenit şi ei?
- Libanezii au calitatea de a fi învăţat cum să renască din propria cenuşă. Străinii care ajung azi în Liban sunt uimiţi de cum arată ţara şi de atitudinea optimistă a oamenilor. Şi, probabil, sunt cuceriţi de caracterul nostru primitor: ca turist, în Liban, din a doua seară ţi-ai şi făcut prieteni dintre localnici. Iar prietenia, în Liban, nu înseamnă doar să stai de vorbă la o cafea şi cu asta basta. Nu, libanezul te sună, te caută, te întreabă ce mai faci şi e sincer interesat de binele tău. Şi, neapărat, te invită acasă, unde îţi întinde masa. Relaţiile dintre oameni sunt încă foarte fireşti şi calde, sunt strânse şi de suflet. Eu, de pildă, cu prietenii mei, rareori mă întâlnesc undeva, la un restaurant sau la o cafenea. Întâlnirile se desfăşoară aproape întotdeauna la cineva acasă - la mine sau la oricare altul din cercul nostru. Apoi, cred că felul în care libanezii îi tratează pe străini ţine şi de spiritul lor deschis: sunt foarte interesaţi de mersul lumii, sunt la curent cu ştirile de pe tot globul...
În Beirut, împreună cu violonistul Alexandru Tomescu şi o parte dintre muzicienii români din cadrul Orchestrei Filarmonicii din Liban
- Libanul are graniţă cu Siria, o ţară în care, de mai mulţi ani, situaţia este explozivă. Cum se raportează libanezii la acest conflict?
- Iniţial, implicarea a fost profundă, dezbaterile se ţineau lanţ - unii erau pro, alţii erau contra regimului Assad. Acum, însă, spiritele s-au potolit, tocite, probabil, de trauma războiului prin care noi înşine am trecut. Se mai discută despre situaţia din Siria doar din punct de vedere economic, pentru că Libanul e foarte afectat: trei sferturi din graniţa noastră e cu Siria şi e aproape în totalitate închisă, iar restul de graniţă e cu Israelul, iar aceea e închisă din 1948. Deci, suntem prinşi între aceste două ţări, iar asta ne izolează economic şi turistic. Şi totuşi, viaţa merge înainte...
- Inclusiv din punct de vedere cultural?
- Da. Apetitul pentru cultură al libanezilor e foarte crescut şi, din fericire, pe măsura posibilităţilor, şi sprijinit. De pildă, noi avem două orchestre în Beirut, ambele finanţate de stat, iar intrarea la concertele amândurora este întotdeauna gratuită. Şi concertele sunt de mare calitate, mereu invităm solişti şi dirijori renumiţi din Europa. Ce să mai spun de cele trei festivaluri internaţionale din perioada verii - festivalurile de la Byblos, Beiteddine şi Baalbeck?! Acolo au cântat Pavarotti, Domingo, Yo-Yo Ma, Anna Netrebko, la anul vine Carreras...
- Lubnan, eşti încă foarte tânăr, dar ai deja o carieră prodigioasă. Ce mai înseamnă azi muzica pentru tine? Focul s-a mai domolit?
- Uneori, mă trezesc şi eu punându-mi întrebarea asta. Privesc în urmă, îmi amintesc cât de disperat eram să fac muzică şi-mi dau seama că disperarea aia e încă în mine, numai că, uneori, când programul e foarte încărcat, mă simt alunecând puţin în tehnicism. Aşa că e o luptă continuă ca să-mi păstrez focul pasiunii viu. Din fericire, indiferent de temerile de dinainte, în concert mereu am sentimentul acesta, că pasiunea e cea care mă conduce, şi nu tehnica pe care am învăţat-o în şcoală şi pe care am folosit-o în repetiţii.
Fericire fără dragoste? Da. Se poate!
Împreună cu fetiţa lui
- Din ce se mai compune viaţa ta, în afară de muzică?
- A doua mea bucurie, după muzică, sunt prietenii, iar aici mă refer şi la familia mea, căci fraţii şi surorile mele (din păcate, părinţii mi i-am pierdut) sunt cei mai apropiaţi prieteni ai mei. Aşa că sunt fericit de fiecare dată când ne reunim: le gătesc, stăm la poveşti, facem muzică împreună (majoritatea prietenilor mei sunt muzicieni sau pasionaţi de muzică), râdem, dansăm... Altfel, îmi place să joc fotbal, să schiez, să călătoresc, sunt pasionat de bucătărie - îmi place să şi mănânc, dar să şi gătesc. Consider că şi gătitul e o artă.
- Dar oare "arta" iubirii o mai exersezi sau, după experienţa mariajului eşuat, ai decis să te ţii departe de ea?
- Sunt un om foarte sentimental. Am iubit, dar, după mai multe experienţe trecute, am devenit ceva mai prudent. Mi-am dat seama că oamenii, în general, tind să confunde îndrăgosteala cu iubirea. Iar din confuzia asta se pot isca multe probleme, care pot eroda, până la iremediabil, o relaţie. Eu am înţeles, cred că destul de exact, care e diferenţa dintre cele două sentimente şi ceea ce mă interesează e iubirea. Adică acel sentiment profund, complex şi nobil, care nu exclude pasiunea pătimaşă, dar merge mult dincolo de ea. Pe de altă parte, eu nu văd în iubire o necesitate. Nu caut să iubesc pentru că altfel nu aş putea trăi. Viaţa mea e frumoasă şi fericită şi în absenţa unei poveşti de dragoste. Uite, acum, aşa cum mi-am alcătuit viaţa, am un tonus psihic şi emoţional excelent. Deci nu sufăr. Dar nici nu resping ideea de iubire. Cred, de fapt, că în viaţa oricărui om, pot exista nişte întâlniri de dragoste care trebuie să se întâmple, dar tot la fel de posibil e ca ele să nu apară şi atunci nu trebuie să considerăm că viaţa noastră nu e deplină.
- Pun capăt dialogului nostru, pentru care îţi mulţumesc, întrebându-te când te vom revedea pe o scenă din România?
- Curând, adică pe 18 martie, pe scena Sălii Radio, dirijând Orchestra Naţională Radio. Am pregătit un program care reprezintă o premieră în România: pentru prima parte, am ales Simfonia nr. 40 de Mozart, poate cea mai cunoscută lucrare muzicală din lume, iar în partea a doua, îl am ca invitat pe marele compozitor libanez, artist UNESCO pentru pace, Marcel Khalife, care va susţine un concert de lăută şi orchestră, pe lucrări originale (cântece compuse de el, pe versurile unor poezii extrem de profunde, în limba arabă). Marcel va cânta şi cu vocea, acompaniat fiind de o altă reprezentantă de marcă a Libanului, solista Abeer Nehme. Am vrut să prezint atât publicului, cât şi orchestrei, un program deosebit şi, sper eu, captivant, ţinând cont şi de faptul că asocierea aceasta dintre lăută şi o orchestră clasică este foarte rară.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
