Am citit cărţi mult mai bune ale doliului şi ale relaţiilor complicate mamă-fiică. Nu v-aş fi recomandat romanul ăsta subţirel şi la propriu şi la figurat, dacă nu mi s-ar fi părut interesant dintr-un punct de vedere extraliterar, mai ales pentru părinţii unor adulţi, ale căror concepţii şi mod de viaţă, atât de diferite de ale noastre, ne par greu de înţeles. Scriitoarea spaniolă născută în 1972 face parte din generaţia descendentă din cea a hippioţilor şi saizecioptiştilor spărgători de tabuuri, care "se încăpăţânau ca lumea să fie o petrecere, petrecerea lor", dar au sfârşit prin a se integra social şi a munci pe rupte pentru carieră şi bunuri materiale. Străduindu-se să-şi câştige atenţia părinţilor lucizi şi foarte ocupaţi, aceşti copii neglijaţi au fost nevoiţi să inventeze metode mai sofisticate decât trasul de mânecă sau accesele de plâns pentru a fi băgaţi în seamă: "astfel noi am devenit o generaţie pierdută de seducători înnăscuţi". Milena Busquets ştie ce spune. Fiică a unei celebre editoare, a crescut în mediul intelectual-boem al mamei, a primit o educaţie cosmopolită (liceul francez din Barcelona, studii universitare de arheologie la Londra) şi i s-a dat deplină libertate în opţiuni. Blanca, personajul narator al romanului, e evident un alter-ego prin intermediul căruia vorbeşte o întreagă generaţie de femei încă tinere din Occidentul de azi şi, prin extensie globalizantă, şi de la noi. Beneficiare ale emancipărilor dobândite de mame, cu o toleranţă neprefăcută faţă de instabilitatea relaţiilor sexuale şi faţă de viciile şi defectele semenilor, aceste tinere sunt în fond nişte sentimentale frustrate în căutare de teren ferm printre nisipuri mişcătoare. Sfidând normele tradiţionale care le impuneau o anumită supuşenie întâi faţă de părinţi, apoi faţă de un soţ ales în principiu pe viaţă, adică un veşnic sacrificiu de sine pe altarul familiei, ele au căpătat curajul să facă ceea ce doresc fără să le mai pese de gura lumii. (Bine, în societăţile mai conservatoare, cum e a noastră, există încă destulă ipocrizie care le determină să-şi ascundă sau să îşi cenzureze acele laturi ale personalităţii neconforme cu tiparul cumsecade.) Vocea care se confesează în "Până şi asta o să treacă" e a unei femei de 40 de ani, cu doi copii din două căsnicii eşuate, care trăieşte un dureros episod de reevaluare la moartea mamei sale. Scris ca un monolog adresat defunctei - o femeie strălucită, celebră şi anturată, cu care fiica nu a putut comunica deplin cât trăia - romanul oscilează între prezentul doliului şi evocarea unor momente din trecut, între complexul de inferioritate al fiicei faţă de mama adorată-detestată, şi încercările ei de a-şi atenua sau chiar uita suferinţa prin partide de sex. Părerea ei despre virtuţile terapeutice ale sexului e frivolă, cum probabil chiar sunt aceste tinere care-şi consideră mintea "un templu" iar trupul "un parc de distracţii". La casa de vacanţă a mamei din Cadaqués, un sat de pe malul mării, se adună ca să o consoleze şi să o ajute să treacă prin doliu toţi apropiaţii Blancăi: cei doi foşti soţi şi taţi ai copiilor ei, cu care a rămas în relaţii tandre, cele două prietene bune - alte ipostaze contrastante ale feminităţii moderne, amantul însurat cu care are o relaţie promiscuă, precum şi alţi musafiri, copii, animale de companie. Trăindu-şi suferinţa şi plăcerile în libertate, Blanca are revelaţia că, pe măsura înaintării în vârstă, pierderile ne definesc mai mult decât câştigurile şi că "numai iubirea ne-ar putea salva. Tipii, precum şi unele tipe deştepte ştiu că şi munca, ambiţia, străduinţa şi curiozitatea ne vor salva. Oricum ar fi, sunt convinsă că nimeni n-ar putea trăi fără o formă oarecare de iubire sau de contact fizic. Sub un anumit nivel, începem să putrezim". O filosofare banală, cum sunt destule în acest roman reprezentativ pentru o largă categorie de femei de azi. De unde şi succesul lui ca "fenomen editorial internaţional".
Selecţia "Formula AS"
* Milena Busquets, "Până şi asta o să treacă", traducere de Dorina-Maria Ivan, editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 166 p.
Am citit cărţi mult mai bune ale doliului şi ale relaţiilor complicate mamă-fiică. Nu v-aş fi recomandat romanul ăsta subţirel şi la propriu şi la figurat, dacă nu mi s-ar fi părut interesant dintr-un punct de vedere extraliterar, mai ales pentru părinţii unor adulţi, ale căror concepţii şi mod de viaţă, atât de diferite de ale noastre, ne par greu de înţeles. Scriitoarea spaniolă născută în 1972 face parte din generaţia descendentă din cea a hippioţilor şi saizecioptiştilor spărgători de tabuuri, care "se încăpăţânau ca lumea să fie o petrecere, petrecerea lor", dar au sfârşit prin a se integra social şi a munci pe rupte pentru carieră şi bunuri materiale. Străduindu-se să-şi câştige atenţia părinţilor lucizi şi foarte ocupaţi, aceşti copii neglijaţi au fost nevoiţi să inventeze metode mai sofisticate decât trasul de mânecă sau accesele de plâns pentru a fi băgaţi în seamă: "astfel noi am devenit o generaţie pierdută de seducători înnăscuţi". Milena Busquets ştie ce spune. Fiică a unei celebre editoare, a crescut în mediul intelectual-boem al mamei, a primit o educaţie cosmopolită (liceul francez din Barcelona, studii universitare de arheologie la Londra) şi i s-a dat deplină libertate în opţiuni. Blanca, personajul narator al romanului, e evident un alter-ego prin intermediul căruia vorbeşte o întreagă generaţie de femei încă tinere din Occidentul de azi şi, prin extensie globalizantă, şi de la noi. Beneficiare ale emancipărilor dobândite de mame, cu o toleranţă neprefăcută faţă de instabilitatea relaţiilor sexuale şi faţă de viciile şi defectele semenilor, aceste tinere sunt în fond nişte sentimentale frustrate în căutare de teren ferm printre nisipuri mişcătoare. Sfidând normele tradiţionale care le impuneau o anumită supuşenie întâi faţă de părinţi, apoi faţă de un soţ ales în principiu pe viaţă, adică un veşnic sacrificiu de sine pe altarul familiei, ele au căpătat curajul să facă ceea ce doresc fără să le mai pese de gura lumii. (Bine, în societăţile mai conservatoare, cum e a noastră, există încă destulă ipocrizie care le determină să-şi ascundă sau să îşi cenzureze acele laturi ale personalităţii neconforme cu tiparul cumsecade.) Vocea care se confesează în "Până şi asta o să treacă" e a unei femei de 40 de ani, cu doi copii din două căsnicii eşuate, care trăieşte un dureros episod de reevaluare la moartea mamei sale. Scris ca un monolog adresat defunctei - o femeie strălucită, celebră şi anturată, cu care fiica nu a putut comunica deplin cât trăia - romanul oscilează între prezentul doliului şi evocarea unor momente din trecut, între complexul de inferioritate al fiicei faţă de mama adorată-detestată, şi încercările ei de a-şi atenua sau chiar uita suferinţa prin partide de sex. Părerea ei despre virtuţile terapeutice ale sexului e frivolă, cum probabil chiar sunt aceste tinere care-şi consideră mintea "un templu" iar trupul "un parc de distracţii". La casa de vacanţă a mamei din Cadaqués, un sat de pe malul mării, se adună ca să o consoleze şi să o ajute să treacă prin doliu toţi apropiaţii Blancăi: cei doi foşti soţi şi taţi ai copiilor ei, cu care a rămas în relaţii tandre, cele două prietene bune - alte ipostaze contrastante ale feminităţii moderne, amantul însurat cu care are o relaţie promiscuă, precum şi alţi musafiri, copii, animale de companie. Trăindu-şi suferinţa şi plăcerile în libertate, Blanca are revelaţia că, pe măsura înaintării în vârstă, pierderile ne definesc mai mult decât câştigurile şi că "numai iubirea ne-ar putea salva. Tipii, precum şi unele tipe deştepte ştiu că şi munca, ambiţia, străduinţa şi curiozitatea ne vor salva. Oricum ar fi, sunt convinsă că nimeni n-ar putea trăi fără o formă oarecare de iubire sau de contact fizic. Sub un anumit nivel, începem să putrezim". O filosofare banală, cum sunt destule în acest roman reprezentativ pentru o largă categorie de femei de azi. De unde şi succesul lui ca "fenomen editorial internaţional".
Am citit cărţi mult mai bune ale doliului şi ale relaţiilor complicate mamă-fiică. Nu v-aş fi recomandat romanul ăsta subţirel şi la propriu şi la figurat, dacă nu mi s-ar fi părut interesant dintr-un punct de vedere extraliterar, mai ales pentru părinţii unor adulţi, ale căror concepţii şi mod de viaţă, atât de diferite de ale noastre, ne par greu de înţeles. Scriitoarea spaniolă născută în 1972 face parte din generaţia descendentă din cea a hippioţilor şi saizecioptiştilor spărgători de tabuuri, care "se încăpăţânau ca lumea să fie o petrecere, petrecerea lor", dar au sfârşit prin a se integra social şi a munci pe rupte pentru carieră şi bunuri materiale. Străduindu-se să-şi câştige atenţia părinţilor lucizi şi foarte ocupaţi, aceşti copii neglijaţi au fost nevoiţi să inventeze metode mai sofisticate decât trasul de mânecă sau accesele de plâns pentru a fi băgaţi în seamă: "astfel noi am devenit o generaţie pierdută de seducători înnăscuţi". Milena Busquets ştie ce spune. Fiică a unei celebre editoare, a crescut în mediul intelectual-boem al mamei, a primit o educaţie cosmopolită (liceul francez din Barcelona, studii universitare de arheologie la Londra) şi i s-a dat deplină libertate în opţiuni. Blanca, personajul narator al romanului, e evident un alter-ego prin intermediul căruia vorbeşte o întreagă generaţie de femei încă tinere din Occidentul de azi şi, prin extensie globalizantă, şi de la noi. Beneficiare ale emancipărilor dobândite de mame, cu o toleranţă neprefăcută faţă de instabilitatea relaţiilor sexuale şi faţă de viciile şi defectele semenilor, aceste tinere sunt în fond nişte sentimentale frustrate în căutare de teren ferm printre nisipuri mişcătoare. Sfidând normele tradiţionale care le impuneau o anumită supuşenie întâi faţă de părinţi, apoi faţă de un soţ ales în principiu pe viaţă, adică un veşnic sacrificiu de sine pe altarul familiei, ele au căpătat curajul să facă ceea ce doresc fără să le mai pese de gura lumii. (Bine, în societăţile mai conservatoare, cum e a noastră, există încă destulă ipocrizie care le determină să-şi ascundă sau să îşi cenzureze acele laturi ale personalităţii neconforme cu tiparul cumsecade.) Vocea care se confesează în "Până şi asta o să treacă" e a unei femei de 40 de ani, cu doi copii din două căsnicii eşuate, care trăieşte un dureros episod de reevaluare la moartea mamei sale. Scris ca un monolog adresat defunctei - o femeie strălucită, celebră şi anturată, cu care fiica nu a putut comunica deplin cât trăia - romanul oscilează între prezentul doliului şi evocarea unor momente din trecut, între complexul de inferioritate al fiicei faţă de mama adorată-detestată, şi încercările ei de a-şi atenua sau chiar uita suferinţa prin partide de sex. Părerea ei despre virtuţile terapeutice ale sexului e frivolă, cum probabil chiar sunt aceste tinere care-şi consideră mintea "un templu" iar trupul "un parc de distracţii". La casa de vacanţă a mamei din Cadaqués, un sat de pe malul mării, se adună ca să o consoleze şi să o ajute să treacă prin doliu toţi apropiaţii Blancăi: cei doi foşti soţi şi taţi ai copiilor ei, cu care a rămas în relaţii tandre, cele două prietene bune - alte ipostaze contrastante ale feminităţii moderne, amantul însurat cu care are o relaţie promiscuă, precum şi alţi musafiri, copii, animale de companie. Trăindu-şi suferinţa şi plăcerile în libertate, Blanca are revelaţia că, pe măsura înaintării în vârstă, pierderile ne definesc mai mult decât câştigurile şi că "numai iubirea ne-ar putea salva. Tipii, precum şi unele tipe deştepte ştiu că şi munca, ambiţia, străduinţa şi curiozitatea ne vor salva. Oricum ar fi, sunt convinsă că nimeni n-ar putea trăi fără o formă oarecare de iubire sau de contact fizic. Sub un anumit nivel, începem să putrezim". O filosofare banală, cum sunt destule în acest roman reprezentativ pentru o largă categorie de femei de azi. De unde şi succesul lui ca "fenomen editorial internaţional".
Alte articole din acest numar
- Selecţia "Formula AS"
- Destinul unui pian vienez
- DECEBAL BĂDILĂ - "Plecat într-o lume pe care o considerăm liberă, constat că tot mai mulţi oameni renunţă la libertate"
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
