LUBNAN BAALBAKI, Dirijor din Liban - "Simt că aparțin acestei țări"

Născut în 1981, în capitala Libanului, Beirut, Lubnan Baalbaki a avut o copilărie tumultuoasă, din pricina războiului care îi măcina țara. Salvarea lui a fost muzica. Viața i-a îndreptat apoi pașii spre România, care l-a fermecat și i-a devenit cel de-al doilea "acasă". Tot aici a învățat arta dirijatului, care acum îl poartă prin toată lumea, pe fondul ovațiilor cu care îl răsplătesc melomanii fermecați de talentul lui. În 2012, a devenit dirijor permanent al Filarmonicii din Liban, cel mai tânăr - nu doar din țara natală, ci din întregul Orient Mijlociu. Iar odiseea muzicală a lui Lubnan continuă, punctată de desele lui reveniri în România, locul în care și-a aflat liniștea.

Dragostea, bat-o vina

- Lubnan, prin paginile revistei noastre au tre­cut o mulțime de artiști străini, legați, profesional și sufletește de România. E prima dată, însă, când in­vitatul nostru este de origine arabă. Prin ce te-a se­dus o țară atât de diferită de spațiul tău natal, Liba­nul?

- Eram în Beirut, orașul meu natal, în ultimul an la Muzicologie, mă ocupam de un cor de muzică orientală și corul acesta a fost invitat să participe la un festival de muzică din Qatar. Acolo am cunoscut orchestra Operei din Timișoara și, mai cu seamă, o violonistă minunată, de care m-am îndrăgostit. Mă aflam atunci într-o perioadă de cotitură din viața mea. Tocmai realizasem că, de fapt, ceea ce doream să fac în muzică era să dirijez. Așa că mă hotărâsem ca, du­pă încheierea facultății în Liban, să plec în Ger­mania, pentru a studia dirijatul. Totul era aranjat. Dar des­tinul a hotărât altfel. După întâlnirea cu turnură ro­mantică din Qatar, am decis ca, înainte de a porni spre Germania, să fac un ocol prin România, mai exact prin Cluj, pentru a o vizita pe violonista ca­re-mi furase inima și care locuia în acest minunat oraș. Mărturisindu-i pla­nu­rile mele de viitor, ea mi-a propus să mă pre­zinte maestrului Petre Sbâr­cea (n. red., dirijor ro­mân de renume inter­na­țional, profesor la Aca­de­mia de Muzică din Cluj) pentru a afla și opi­nia dum­nealui. În acele câ­teva mi­nute ale întâl­nirii, viața mea s-a schimbat to­tal: maestrul mi-a pus niș­te întrebări, m-a ascultat, apoi m-a testat puțin și, la final, a venit la mine, mi-a luat mâinile într-ale lui, și mi-a zis: "Domnule, ai brațe de dirijor. Hai să ne-apucăm de treabă!". Și ne-am apu­cat. Am dat uitării Ger­ma­nia, m-am mutat în Cluj, m-am în­scris la Academie și am devenit elevul ma­es­trului Sbârcea. Și m-am și căsă­torit! Din păcate, după o vreme, mariajul s-a des­tră­­mat, însă eu și fosta mea soție am rămas în relații apropiate. Împre­ună avem un copil, o fe­tiță, care a îm­plinit șapte ani și e foarte talentată: cântă atât la vioa­ră, cât și la pian. Lo­cuiește la Cluj, cu mama, dar tata merge și o vizitează foarte des.

- Să renunți la Germania pentru Cluj a fost, totuși, o decizie curajoasă...

- Da, dar eu cred în energia omului și în acea în­țelegere empatică de dincolo de rațiune. Pur și sim­plu, întâlnirea cu maestrul Sbârcea mi s-a părut în­cărcată de energie pozitivă, a fost un moment de viață extrem de intens. Am avut o presimțire că, dacă îl urmez, totul va fi bine. Și așa a fost. Școala maes­trului Sbârcea e una de top, una dintre cele mai bune din lume. Acest lucru mi-a fost confirmat și cu ocazia cursurilor de dirijat la care am mers ulterior în Suedia, Germania și Anglia, cursuri susținute tot de maeștri internaționali. Peste tot, buna pregătire pe care mi-a făcut-o domnul Sbârcea s-a simțit: față de ceilalți colegi, mereu dovedeam un plus. În aceeași situație s-au aflat și alți foști elevi de-ai dumnealui, care azi sunt aplaudați, atât de spe­cialiști, cât și de public, pe scene prestigioase din lu­me.

La Cluj, în miezul vieții

- Clujul ți-a plăcut? Cum se simte un libanez în Ardeal?

- Pe mine, Clujul m-a fascinat cu liniștea și ritmul de viață domol pe care îl impune. Venit din frenezia și agitația Beirutului, Clujul a fost aproa­pe un șoc. La început, mi se părea că e prea multă liniște! A­proa­pe că mă deranja. Apoi am realizat că, pur și simplu, Clujul are o altă vibrație, o altă energie. Din clipa aceea, am îmbrățișat orașul și cred că și el m-a îmbrățișat pe mine. În Cluj am învățat să privesc mai lung în lucruri, mai în profunzime. Agitația din Beirut sau din București, de pildă, e ca un jandarm ca­re te tot împinge de la spa­te, de nu-ți lasă nici timp să respiri, darămite să mai stai să analizezi lu­cru­rile. Clujul, în schimb, are o generozitate deosebită: te lasă să pătrunzi în miezul vieții și s-o savu­rezi pe în­de­lete. A nu se în­țelege, în­să, că nu iubesc și Bucu­reș­tiul. Din contră, Bucu­reș­tiul, în care m-am mu­tat pen­tru masterat și apoi pen­tru doctorat, mi-a ofe­rit un sentiment de fami­liaritate extrem de con­for­tabil - are ceva din vuietul și efervescența orașului meu natal. Pe de altă par­te, Clujul - ca și Bucu­reștiul, de-altfel - m-a sedus prin oamenii care m-au primit cu natu­ralețea unui "aca­să" regăsit. Ni­cio­dată nu m-am simțit în România ca un străin. In­clusiv în școală: colegii și pro­fe­so­rii m-au primit cu prie­te­nie și m-au ajutat, la nivel academic, fără rețineri.

Molipsire pe viață: cetățenia română

- Ai putea defini experiența ta românească?

- România este o țară care a știut magistral să-și împletească spiritul autohton cu acele elemente potrivite ei, pe care le-a găsit în culturile cu care a intrat în contact de-a lungul istoriei. În România, eu am învățat să fiu "austriac" în profesie - adică ri­guros, corect, organizat - în vreme ce spiritul oriental mi-a înlesnit integrarea în societate. Gândește-te că, în fond, planul meu era să stau aici patru ani, apoi, după absolvirea facultății, să mă întorc în Beirut. Numai că acei patru ani s-au transformat în unspre­zece - căci și după încheierea studiilor, ba și după an­gajarea la Filarmonica din Liban, ca dirijor per­manent, eu tot în București am rămas să locuiesc. Abia de anul ăsta m-am mutat înapoi, în Beirut, și asta, pentru că au dat navală peste mine proiectele și nu mai făceam față navetei. Însă continui să revin aici cât de des pot și, odată ce programul de lucru îmi va permite, Bucureștiul va redeveni cartierul meu general. Știind toate astea, probabil că nu vei mai fi surprinsă când îți voi spune că, de câteva luni, am dobândit și cetățenia română. Aceea a fost o zi de indescriptibilă bucurie pentru mine! Simt o legătură foarte puternică între mine și România, simt că, dincolo de legătura de familie pe care o reprezintă fiica mea, aparțin acestei țări. Lucrez mult cu muzicieni români din țară și din străinătate, pre­iau, în concertele mele, piese compuse de ro­mâni, vin aici destul de des ca să dirijez, vorbesc ro­mâna bine - după cum mi se spune - pentru că o tra­tez ca pe limba mea maternă, și chiar gândesc, în mare parte din timp, în română, cunosc țara bine, căci am mers în excursii cam pe tot cuprinsul ei... Fac parte din această cultură, aici mă simt cel mai bine. România era deja, în suflet, țara mea, dar mi-am dorit să fie țara mea și din punct de vedere legal. Iar acum e! Vezi, de-asta cred că atunci când lu­cru­rile vin în viață către noi așa, în mod nepre­vă­zut, precum valul iscat pe o mare liniștită, noi nu trebuie să ne speriem și să fugim, ci trebuie să le acceptăm, căci, de fapt, ele au un rost, energiile se atrag și, când nu te împotrivești, ele te vor duce spre rostul tău adevărat. Universul trebuie respectat, căci în­țe­lepciunea lui e mai mare decât a noastră.

Cu vioara pe pernă

- Fiindcă vorbim cam de multișor despre mu­zi­că, ar fi cazul să vedem cum a apărut în viața ta...

- A fost ceva inevitabil, căci în casa noastră se fă­cea muzică, existau instrumente: pian, lăută... Sora mea, Soumaya, care e mai mare decât mine, e o cântăreață de renume în domeniul muzicii orien­ta­le. Primul concert l-a avut la șaisprezece ani, deci, îți închipui că la noi veneau deseori muzicieni, com­pozitori sau cântăreți. De-altfel, întreaga noastră fa­milie (mama, tata și opt copii - patru fete și patru bă­ieți, eu fiind copilul cu numărul șapte) are un mar­cat simț artistic: tata, Abdul-Hamid, a fost pictor de nivel internațional și poet (a studiat Beaux Arts în Franța, a predat pictura la Universitatea din Bei­rut, vreme de treizeci de ani, a publicat vreo cinci volume de poezii, iar o stradă din Liban îi poartă numele), unul dintre frații mei e și el pictor cu cotă internațională (cu tot cu verișorii, avem șapte pictori în familie), un alt frate e și el muzician (percu­țio­nist), un altul e actor... Pe de altă parte, trebuie să în­țelegi contextul: noi am fost niște copii fără co­pilărie, căci țara era măcinată de război - un război care, pus cap la cap, a durat cincisprezece ani. De aceea, orice ține de confortul intelectual, pentru noi nu exista: nu puteam merge la Conservator să stu­diem un instrument, nu puteam merge la un concert sau la un spectacol de teatru. În esență, viața noastră se desfășura între pereții casei sau, mai curând, ai ca­selor prin care am trecut - și au fost multe, căci, în funcție de evoluția ostilităților, eram nevoiți să ne tot mutăm. Fugeam dintr-o casă în alta, tero­ri­zați. Noi, copiii, nici nu ne puneam problema să ieșim pe stradă, să mergem undeva sau doar să ne ju­căm: ne era teamă să nu fim omorâți. În epoca aceea, părinții nu se gândeau cu ce activități pa­ra­lele școlii să umple timpul copilului, ci se gândeau cum să-și țină copilul în viață. Abia după 1990, odată cu încheierea războiului, am înțeles și noi ce în­seamnă o viață normală, liniștită. Și totuși, în con­dițiile as­tea atât de tulburi, eu și frații mei ne jucam deseori "de-a orchestra". Deși nu știam ce e aceea o orchestră, decât din poveștile părinților... Dacă pri­­vesc în urmă, nu mă țin minte altfel decât în­ne­bunit de a scoate sunete melodioase: băteam cu bețe în butoaiele de apă sau pe balustra balconului, în­cer­cam să cânt la sticle sau pahare ... Odată, când aveam vreo cinci ani, m-am gândit să-mi confec­țio­nez singur un instrument: am luat o bucată de lemn, am bătut în ea niște cuie și de ele am întins niște sârme. Aveam un instrument cu coarde. (râde) Până la urmă, vâzând cât de pasionat eram, ai mei au aranjat, cu mari eforturi, să am un profesor particular și așa am început să studiez lăuta. Când s-au convins că am talent, au de­cis să mă ducă la Conservator. Aveam treisprezece ani și am în­ceput să stu­diez pianul. Instru­men­tul îmi plăcea enorm și dovedeam aptitudini reale, însă, la îndemnul profesorului, în anul al doilea am trecut la vioară. Războiul își pusese amprenta și asu­pra mentalităților, așa că profesorul mi-a spus: "Ai de­gete lungi, subțiri, mută-te la vi­oa­ră. Cu vioara ai ce face mai mult în viață decât cu pianul. Aici, cu pia­nul, nu vei putea să ajungi mai mult decât profesor, pe când cu vioara ai mai multe șan­se, vei putea să-ți câș­tigi pâinea mai ușor." Vezi cât de mult ne îngustase războiul ori­zon­tul?! Ani de zile am suferit de dorul pianului, dar, din fericire, și vioara mi s-a lipit de suflet. Mai ales după ce profesorul mi-a spus: "Ca să cânți la vioară fru­mos, trebuie s-o iubești, trebuie ca vioara să știe c-o iubești." Ca atare, pentru a-i arăta viorii cât de mult o iubeam, în fiecare seară o lustruiam, o mân­gâiam și... mai mulți ani de-a rândul, am dormit cu ea în pat: o așezam lângă mine, pe perna de alături. Cred însă că, de fapt, orice instrument mi s-ar fi dat, cu la fel de mult drag și râvnă aș fi studiat. Pur și sim­plu, simțeam că muzica e salvarea mea, că ea e spe­ranța mea în viață.

Oameni fierbinți

- Cum mai arată acum Beirutul?

- Orașul a fost reconstruit, dar se merge, în mod agre­siv, pe stilul modern. Care e frumos, deloc ba­nal, însă pe mine mă doare sufletul când văd că, pe zi ce trece, clădirile istorice dispar. Se urmărește profitul în detri­men­tul istoriei. Ceea ce a mai rămas din Beirutul de odinioară e concentrat în centrul vechi, care, din fericire, a fost reabilitat cu multă grijă. Acolo mai poți să vezi ce înseamnă arhi­tec­tura tradițională: un melanj de influențe turcești și franțuzești - Libanul s-a aflat întâi sub dominație otomană, apoi sub dominație franceză. Casele vechi sunt, așadar, în stil turcesc, în stil franțuzesc sau într-un stil mixt - acestea din urmă au fost construite prin anii '30-'40: cor­pul clădirii e oriental, iar aco­perișul, roșu, e franțuzesc. Sună ciudat dar, de fapt, îmbinarea e ar­monioasă și plăcută la vedere.

- Și oamenii? Și-au revenit și ei?

- Libanezii au calitatea de a fi învățat cum să renască din propria cenușă. Străinii care ajung azi în Liban sunt uimiți de cum arată țara și de atitudinea optimistă a oa­me­ni­lor. Și, probabil, sunt cuceriți de ca­racterul nostru primitor: ca tu­rist, în Liban, din a doua seară ți-ai și făcut pri­e­teni dintre localnici. Iar prie­te­nia, în Liban, nu în­seam­nă doar să stai de vorbă la o cafea și cu asta bas­ta. Nu, liba­ne­zul te sună, te ca­u­tă, te în­trea­bă ce mai faci și e sincer interesat de binele tău. Și, nea­părat, te invită acasă, un­de îți întinde ma­sa. Rela­ții­le dintre oameni sunt încă foar­te firești și calde, sunt strân­se și de suflet. Eu, de pildă, cu prietenii mei, ra­re­ori mă întâlnesc undeva, la un res­ta­urant sau la o cafe­nea. În­tâl­nirile se desfășoară a­proa­pe întotdeauna la ci­ne­va aca­să - la mine sau la ori­care altul din cercul nostru. Apoi, cred că felul în care libanezii îi tratează pe străini ține și de spi­ritul lor deschis: sunt foar­­te interesați de mersul lu­mii, sunt la curent cu ști­rile de pe tot globul...

- Libanul are graniță cu Siria, o țară în care, de mai mulți ani, situația este ex­plozivă. Cum se raportează libanezii la acest conflict?

- Inițial, implicarea a fost profundă, dezbaterile se țineau lanț - unii erau pro, alții erau contra re­gi­mu­lui Assad. Acum, însă, spiritele s-au potolit, tocite, probabil, de trau­ma războiului prin care noi în­șine am trecut. Se mai dis­cută despre situația din Siria doar din punct de vedere eco­nomic, pentru că Libanul e foarte afectat: trei sferturi din granița noastră e cu Siria și e aproape în totalitate închisă, iar restul de graniță e cu Israelul, iar aceea e închisă din 1948. Deci, suntem prinși între aceste două țări, iar asta ne izolează eco­nomic și turistic. Și totuși, viața merge înainte...

- Inclusiv din punct de vedere cul­tu­ral?

- Da. Apetitul pentru cultură al li­banezilor e foar­te crescut și, din fericire, pe măsura posibilităților, și sprijinit. De pildă, noi avem două orchestre în Beirut, ambele finanțate de stat, iar intrarea la concertele amândurora este întotdea­una gratuită. Și concertele sunt de mare calitate, mereu invităm soliști și dirijori renumiți din Europa. Ce să mai spun de cele trei fes­tivaluri internaționale din perioada verii - festiva­lurile de la Byblos, Beiteddine și Baalbeck?! Acolo au cântat Pavarotti, Domingo, Yo-Yo Ma, Anna Netrebko, la anul vine Carreras...

- Lubnan, ești încă foarte tânăr, dar ai deja o carieră prodigioasă. Ce mai înseamnă azi muzica pentru tine? Focul s-a mai domolit?

- Uneori, mă trezesc și eu punându-mi între­barea asta. Privesc în urmă, îmi amintesc cât de dis­perat eram să fac muzică și-mi dau seama că dis­pe­rarea aia e încă în mine, numai că, uneori, când programul e foar­te încărcat, mă simt alu­ne­când puțin în tehnicism. Așa că e o luptă continuă ca să-mi păstrez focul pa­siu­nii viu. Din fericire, indiferent de te­me­rile de di­nainte, în concert mereu am senti­men­tul acesta, că pasi­unea e cea care mă conduce, și nu tehnica pe ca­re am învățat-o în școală și pe care am folosit-o în repetiții.

Fericire fără dragoste? Da. Se poate!

- Din ce se mai compune viața ta, în afară de muzică?

- A doua mea bucurie, după muzică, sunt prietenii, iar aici mă refer și la familia mea, căci frații și surorile mele (din păcate, părinții mi i-am pierdut) sunt cei mai apropiați prieteni ai mei. Așa că sunt fericit de fiecare dată când ne re­unim: le gătesc, stăm la povești, facem mu­zică împreună (majoritatea prietenilor mei sunt muzicieni sau pasionați de muzică), râdem, dan­­săm... Altfel, îmi place să joc fotbal, să schi­­ez, să călătoresc, sunt pasionat de bucătărie - îmi place să și mănânc, dar să și gătesc. Con­sider că și gătitul e o artă.

- Dar oare "arta" iubirii o mai exersezi sau, după experiența mariajului eșuat, ai de­cis să te ții departe de ea?

- Sunt un om foarte sentimental. Am iubit, dar, după mai multe experiențe trecute, am devenit ceva mai prudent. Mi-am dat seama că oa­menii, în general, tind să confunde îndră­gos­teala cu iubirea. Iar din confuzia asta se pot isca multe probleme, care pot eroda, până la ire­mediabil, o relație. Eu am înțeles, cred că destul de exact, care e diferența dintre cele două sen­ti­­mente și ceea ce mă interesează e iubirea. Adică acel senti­ment profund, complex și nobil, care nu ex­clude pa­si­unea pătimașă, dar merge mult dincolo de ea. Pe de altă parte, eu nu văd în iubire o necesitate. Nu caut să iubesc pentru că altfel nu aș putea trăi. Via­ța mea e frumoasă și fericită și în absența unei po­vești de dragoste. Uite, acum, așa cum mi-am alcătuit viața, am un tonus psihic și emoțional excelent. Deci nu sufăr. Dar nici nu resping ideea de iubire. Cred, de fapt, că în viața oricărui om, pot exista niște în­tâl­niri de dragoste care trebuie să se întâmple, dar tot la fel de posibil e ca ele să nu apară și atunci nu trebuie să considerăm că viața noastră nu e deplină.

- Pun capăt dialogului nostru, pentru care îți mulțumesc, întrebându-te când te vom revedea pe o scenă din România?

- Curând, adică pe 18 martie, pe sce­na Sălii Radio, dirijând Orchestra Na­țională Radio. Am pregătit un pro­gram care reprezintă o premieră în Ro­mâ­nia: pentru prima parte, am ales Sim­fonia nr. 40 de Mozart, poate cea mai cunoscută lucrare muzicală din lume, iar în partea a doua, îl am ca invitat pe ma­rele com­pozitor libanez, artist UNESCO pentru pace, Marcel Khalife, care va susține un concert de lăută și orchestră, pe lucrări originale (cântece compuse de el, pe ver­surile unor poezii extrem de profun­de, în limba arabă). Marcel va cânta și cu vocea, acom­pa­niat fiind de o altă re­pre­zentantă de mar­că a Libanului, so­lista Abeer Nehme. Am vrut să prezint atât publicului, cât și orchestrei, un pro­gram deosebit și, sper eu, captivant, ți­nând cont și de faptul că asocierea aceas­ta dintre lăută și o orchestră cla­sică este foarte rară.