Amintiri cu albine şi flori
- Doamnă Maria Ploae, deşi v-am propus un dialog despre vârsta pe care o împliniţi şi despre cum ne putem apăra de anii târzii ai vieţii, intrând la dvs. în curte m-am întâlnit, dintr-odată, cu tinereţea. Tinereţea chipului dvs., neatinsă de timp, şi tinereţea explozivă a grădinii în care ne aflăm. În mijlocul Bucureştiului, sunteţi înconjurată de flori! Un loc ideal de aşteptat primăvara!
- Locul ăsta e sufletul meu! Am palma asta de grădină pe care o iubesc cu mare patimă şi pe care o privesc cu nesaţ în fiecare dimineaţă, ca să văd ce semne mi-a mai lăsat primăvara în ea. Mai întâi, mi-a trezit ghioceii de care m-am bucurat împreună cu nepoţii mei, care le mângâie capişoanele albe şi se pun în genunchi să le simtă mireasma suavă. N-am rupt niciunul. I-am lăsat să dea mărturie că primăvara a venit şi nu mai are cale de întoarcere. Apoi, peste tot s-au împânzit florile mici şi albastre, de nu-mă-uita, iar acum, zambilele albe şi roz, care îşi răspândesc, şi ele, parfumul puternic, într-un veritabil triumf. Din uşa terasei ce dă spre grădină, privesc cerul printre ramurile subţiri şi mlădioase ale mestecenilor albi, şi albastrul lui curat şi înalt, îmi aduce aminte de cum mă bucuram de venirea primăverii în satul copilăriei mele, Dealu Perjului.
- Ar fi o bucurie să ne plimbaţi şi prin primăvara de atunci...
- Doamne, e atât de mult de atunci. Acolo, primăvara venea dintâi pe deasupra căsuţei albe a lui nenea Ghiţă, o rudenie de-a noastră, care îşi are gospodăria pe vârful dealului, direct sub cer, iar albinele lui fac cea mai bună şi mai parfumată miere pe care am gustat-o vreodată. E o căsuţă albă, cu prispa lipită cu lut, a cărei curte nu e împrejmuită de vreun gard, ci se-nfrăţeşte cu largul zării, iar stupii se întind în şiruri, pe cuşma de troscot şi iarbă a dealului. Cumpăna fântânii străvechi împunge cerul şi, mai sus de ea, zumzăie albinele, îngânând foşnetul subţire al vântului. Aşa cred şi acum, că primăvara vine întâi şi întâi acolo, de aceea, în zilele dinaintea venirii ei, mă duc des cu gândul în satul copilăriei, unde, printr-o minune, totul a rămas neschimbat. E atât de frumos şi curat, toate sunt rânduite şi miroase dulce şi adormitor a flori şi a polen!
- Credeţi ce spune povestea, că omul îşi trage puterea din locul naşterii lui?
- Sunt sigură că este adevărat! Eu merg şi acum în fiecare an şi iau miere de la nenea Ghiţă, şi de fiecare dată, mă uit din vârful dealului spre locurile naşterii mele. Văd valea cu casele oamenilor întinse pe şes, de-a lungul apei, şi mă simt purtată de o bucurie curată, sus de tot, aproape de cer şi de Dumnezeu. Şi părinţii mei de la ţară aveau stupi, şi pe când eram copilă de cinci-şase ani, una din îndatoririle mele, pe care mi le dădea tata, care avea mult de lucru, era să păzesc roiul, să văd unde se aşează, ca să nu-l piardă. Zumzăitul albinelor mi se părea că ţese un cântecel subţire, iar bunica îmi spunea că aceea e rugăciunea lor de mulţumire către Dumnezeu, pentru că au găsit polen şi vor avea miere. Şi îmi mai amintesc că eu şi surorile mele ne făceam păpuşi din pănuşi de porumb, cu părul din mătasea lui, fie blonde, fie arămii. Iar când eram împreună cu ceilalţi copii pe şes, cu oile şi mieii, ce de jocuri mai născoceam: făceam fântână, făceam iaz, prindeam peşte, coceam cartofi în jarul dintr-o mică groapă în pământ. Văd cum copiii de astăzi se plictisesc repede de jucăriile lor, digitale, electronice sau mecanice, şi mă gândesc că poate le-ar prinde bine să-şi construiască propriile jucării, să-şi imagineze singuri poveştile, să se implice cu totul în jocuri, nu să le urmărească pe un ecran, inventate de alţii. Copilăria lor mi se pare mai umbrită ca a noastră. Mai puţin bucuroasă şi liberă.
Grădina magică
- Mai târziu, în anii adolescenţei, când aţi ajuns la oraş, v-au lipsit "frăţia" naturii, spaţiul şi libertatea ei?
- Eu cred că am luat natura cu mine. Am învăţat să o descopăr în orice loc. Am găsit-o imediat şi în Bucureşti, pe strada Dunavăţ, din cartierul Rahova, unde locuia mătuşa care mă adoptase pe când aveam 12 ani. Sora tatălui meu... (Părinţii mei şi-au dorit foarte mult să nu rămân la ţară, legată de munca pământului.) Mătuşa avea o grădină mare şi frumoasă, cu pomi, cu alei de trandafiri. La începutul anilor '80, casa a fost demolată, dar grădina aceea a însemnat nespus de mult pentru mine! Era mult mai mare decât aceasta pe care o am acum. În ea erau toate florile din lume şi toţi pomii, iar eu stăteam prin vârful cireşilor şi al caişilor, de când dădeau în pârg şi până se treceau. Aşa că nu mi-a lipsit prea mult natura. În grădina mătuşii, puteam să-mi imaginez un univers întreg, s-o iau în stăpânire, din primăvară, cu fiecare fir de iarbă care apărea, cu fiecare floare care îşi deschidea petalele, până toamna târziu. O îngrijeam cu mare drag, când veneam de la şcoală. După ce Dunavăţul a dispărut, cu tot cu grădina fermecată, a rămas în amintirea mea o mare afecţiune pentru locul acela, ca şi pentru o fiinţă vie şi foarte dragă. Visez şi acum grădina, din când în când, mi-o amintesc în cele mai mici detalii. Am pictat un colţ din ea pe un zid exterior al casei de-aici, aşezat chiar în faţa intrării, astfel ca atunci când ies în prag, să o văd, verde, aşternându-se înaintea mea. Am fost atât de fericită în ea! Eram o fire introvertită, nu-mi făceam foarte mulţi prieteni, ci, fiind mai visătoare, îmi cream propriul meu univers. Iar când a venit dragostea de teatru, tot acolo mi-am recitat şi poeziile, cu voce tare, să se împletească cu foşnetul vântului prin frunze, cu cântecul păsărilor pe ramuri, acolo exersam, mă căutam. Tot acolo, mai târziu, ca studentă la Teatru, recitam primele roluri şi îmi cream cu ajutorul imaginaţiei o scenă printre copaci. Nu mă auzea nimeni, pentru că toate casele din jur erau aşezate cu spatele. Eram într-un univers doar al meu, simţeam un ajutor, o energie a florilor, copacilor, întreaga natură conlucra la fericirea aceea de-a dreptul magică, pe care o trăiam.
Dezvrăjirea lumii
- Sunteţi una dintre puţinele actriţe ale scenelor noastre teatrale care mai pune preţ pe recitalurile de poezie. Nu vi se par anacronice, în lumea virtualizată de azi? Publicul le aşteaptă?
- Poezia este un univers extraordinar, din care îţi extragi puterile. Poţi să te duci şi să te întorci în voie din acest univers, întotdeauna curat şi înălţător, atunci când realitatea nu-ţi mai spune mare lucru. Să recit poezie a rămas una din marile mele bucurii şi, după atâţia ani de experienţă a scenei şi filmului, cred că pot şi ştiu să-i conduc şi pe cei ce mă ascultă, în acest univers. Una din formulele recitalurilor de poezie se petrece în compania unor cunoscuţi interpreţi de muzică populară (Mariana Anghel şi Ionuţ Fulea), ce cântă şi minunate pricesne, aceste cântece religioase din popor, legate de pătimirile Mântuitorului nostru. Un alt proiect cuprinde poezia închisorilor, care este absolut răvăşitoare, o poezie a nedreptăţii şi a suferinţei, dar şi a spiritualităţii româneşti. O formă prin care publicul ia cunoştinţă de cutremurătoarele drame ale istoriei noastre recente. Şi care este, în felul acesta, exorcizată de răul pe care l-a produs. Mi-am dat seama că e nevoie de aşa ceva, e nevoie să aflăm, să ne asumăm şi să ne iertăm, ca să mergem mai departe. Poezia e un univers necesar omului, în general, pentru echilibrul ei spiritual, şi e trist că acum existenţa noastră e din ce în ce mai lipsită de el. Niciuna dintre televiziuni nu dă, cinci minute măcar, de poezie, pe săptămână. Tehnologia aceasta digitală de comunicare, pe cât e de avansată, pe atât ucide mai mult spiritul poetic al omenirii, "dezvrăjeşte" lumea, o lasă fără protecţie în faţa răului. Simt că lumea are nevoie de poezie, şi mai ales când recit din Eminescu, oamenii îmi cer să înregistrez DVD-uri, ca le să trimită copiilor aflaţi în străinătate, ca pe o fărâmă din sufletul nostru de acasă. Iar pentru mine, în această perioadă, poezia este supapa de respiraţie largă, pentru că film nu am mai făcut în ultimii ani. În teatru, joc în "Anul dispărut. 1989", piesă pusă la Teatrul Mic de regizoarea Ana Mărgineanu, fiica mea cea mare, şi e o mare bucurie, pentru că spectacolul merge foarte bine la public. Poezia nu m-a trădat niciodată, m-a dus direct la inimile spectatorilor, şi dacă pentru o piesă de teatru sunt seri bune sau seri mai puţin bune, când comunicarea cu publicul e mai anevoioasă, cu poezia nu se întâmplă la fel: ea merge direct la ţintă! Memorez şi acum multă poezie şi ăsta este şi un exerciţiu al minţii, pentru că îi dau de lucru, iar după 60 de ani şi după ce o viaţă întreagă am învăţat roluri, e important.
Podurile de flori
- Revista noastră găzduieşte o dezbatere legată de lupta cu urâtul care ne înconjoară. Se pare că dvs. n-aveţi probleme, îl ţineţi la distanţă cu "poduri de flori".
- Şi încă n-am vorbit despre cea mai puternică pavăză, care este familia. Vorbesc, adesea, cu soţul meu (regizorul Nicolae Mărgineanu n.n.) despre copiii noştri, acum mari, la casele lor, şi ni se pare că viaţa, pur şi simplu, a zburat. Parcă ieri erau mici, şi mi se părea că am o veşnicie în faţă, iar acum, mă bucur de nepoţi. Şi e minunat! E o "investiţie" pe care o "recuperăm" cu asupra de măsură. Viaţa noastră e o clipă, de fapt, în raport cu veşnicia lui Dumnezeu. Timpul există doar pentru noi, oamenii, pentru a măsura trecerea noastră pe acest pământ, darul acesta minunat care e viaţa. Iar momentele de maximă fericire sunt cele legate de aducerea pe lume a copiilor. Naşterea fiecărui prunc am primit-o ca pe un miracol, ca pe un dar de la Dumnezeu şi ne-am bucurat şi I-am mulţumit cu toată inima. Extazul acela al clipei în care ţii în braţe, pentru prima oară, pruncul pe care nouă luni l-ai purtat în pântec, nu se compară cu nimic. O viaţă nouă ne alesese pe noi, ca părinţi, ca să vină în lume. Cred că am fost o mamă bună şi răbdătoare, iar în rolul meu de bunică, nădăjduiesc că sunt şi mai bună, pentru că acum sunt mai liberă şi am mai mult timp. Nu mai sunt presată de urgenţe ca atunci când eram tânără şi trebuia să fug la teatru, la repetiţii, la filmări, să duc şi să aduc copiii de la grădiniţă şi trebuia să am grijă de casă - acum am timp pentru cei patru nepoţi (încă unul e pe drum). Când vin la noi, casa e plină de râsetele lor zglobii, de vocile lor suave, aproape că nu-mi găsesc cuvintele care să exprime starea de graţie şi de fericire pe care o trăiesc. Ei sunt Maria şi Matei, de la fiul nostru Nicolae, Elena, a Anei, fiica noastră cea mare, cea care e regizor şi care s-a măritat la New York, şi Paul, fiul fetei noastre celei mici, Oana-Maria, care e actriţă. Maria are acum patru ani şi jumătate, a fost prima dintre nepoţii mei şi norocul a făcut ca în acea perioadă să mă pot ocupa de ea efectiv câte şase ore pe zi, zi de zi. Între noi s-a construit o relaţie foarte puternică, şi de câte ori vine la noi, îmi recită poeziile şi îmi cântă cântecelele pe care le-a învăţat la grădiniţă. Ana, fiica mea din America, vine cam jumătate de an în ţară ca să lucreze, şi atunci stau şi cu Elena, căreia îi duc dorul cât stă la New York. Paul are un an şi două luni şi este scânteietor, râde tot timpul. Toţi sunt minunaţi, şi atunci când se strâng la noi, sunt fericită. Descoperim împreună micul colţ de natură din grădiniţă, fluturi, gândăcei, flori, frunze, ramuri, parfumuri şi adieri, sau mergem împreună în parc, la joacă. Nu-mi vine să cred câte jocuri inventez pentru ei! Casa mi-e plină de fotografiile lor şi, când mă bântuie dorul, îmi arunc privirea pe ele, iar ochii lor, care exprimă atâta puritate şi dragoste, mă încarcă pentru tot restul zilei de bucurie. Iar pe pereţi, prinse pe sub colţurile tablourilor, atârnă desene stângace, făcute de ei, pe care le iubesc nespus şi le ţin în faţa ochilor, aşa, ca să le văd mereu. Cânt, dansez, le recit poezii, şi sper ca lor să le placă, să înveţe şi să le fie drag mai târziu. În faţa nepoţeilor mei, cu ochii mari de uimire, mă simt ca în faţa unor spectatori foarte exigenţi, a căror iubire e pentru mine cel mai frumos dar. E rolul vieţii mele: cel de bunică! Tot ce un copil aşteaptă de la bunici este să redevină şi ei copii, să se joace cu el, să-i dea curaj să exploreze lumea, să se caţăre în copaci, să îl laude pentru orice poate face singur. Copiii îţi dăruiesc atât de mult, încât uneori mă întreb dacă eu le dau, la rândul meu, pe măsură. Până la urmă, viaţa este foarte simplă şi frumoasă, dacă o înţelegi, în sensul în care ne-a fost dată de Dumnezeu, cinstindu-ţi şi iubindu-ţi părinţii şi, la rândul tău, dorindu-ţi să ai o familie, copii, iar aceştia, la rândul lor, să îţi aducă nepoţi. Atunci reuşeşti să te simţi împlinit, să te bucuri cu adevărat de viaţă. Şi mai e şi gândul acesta că atunci când vom pleca de pe acest pământ, o parte din noi va rămâne în Maria, în Matei, Paul, Elena şi în cei care vor veni după ei. După câteva zile petrecute în compania nepoţilor, când rămânem din nou singuri, eu şi Niculae, deşi casa e răvăşită, cu toate jucăriile împrăştiate peste tot, ne e dor ca în odăi să se audă iarăşi glasurile lor de clopoţei şi ne dăm seama cât de norocoşi suntem că Dumnezeu ne-a dăruit copii şi nepoţi şi că rostul nostru ca oameni e, astfel, întreg.
"Cele mai frumoase lucruri de pe pământ sunt copiii şi florile!"
- Am primit tot ce mi-am dorit până acum de la viaţă şi încă mai mult. Ce i-aş mai putea cere? Tinereţe fără bătrâneţe? Cum ar fi ca peste toate darurile primite, să mă supăr că îmbătrânesc? Cui îi pasă de bătrâneţe? E o vârstă la care pot să fac tot ceea ce nu am avut timp până acum! Să citesc mai mult, să pictez icoane pe sticlă, să mă îngrijesc de grădină, să stăm mai mult împreună, eu cu bărbatul meu, Niculae. Dragostea noastră a rămas la fel de frumoasă şi de întreagă ca în tinereţe, ba chiar aura aceasta de bunici parcă ne face şi mai frumoşi unul în ochii celuilalt. Ne îngrijim de sănătate pe cât putem de bine, mâncăm cumpătat şi ţinem posturile, ne rugăm (Niculae cu mai multă osârdie decât mine!) şi aşteptăm dimineţile, ca să stăm de vorbă, pe îndelete, la cafea, înainte ca fiecare să se apuce de treburile zilei (Niculae e un mare cafegiu şi face o cafea excelentă, după o reţetă a lui, secretă, spune nişte formule magice, ori pune nişte condimente speciale, nu ştiu, cert e că are un gust şi un parfum minunat!). Pentru frumuseţe nu îmi fac griji. Îmi pare că ea nu se duce odată cu vârsta, ci se transformă, se sublimează în expresia, în căldura de pe chip. Cel puţin, Niculae, care mă vede şi acum frumoasă (aşa îmi spune), iar de asta mă încredinţează şi nepoţii, atunci când îşi întind mânuţele spre mine şi mă îmbrăţişează: în ambele cazuri, mă topesc toată de bucurie. Aşa că nu folosesc creme cosmetice care promit minuni pentru ridurile nou apărute, nu fac sport la sală ca să îmi menţin tonusul muscular, ci alerg după nepoţi prin casă şi prin parc, iar asta face mai mult decât o oră de fitness. Aştept cu mare bucurie să se încălzească vremea şi să mergem la casa noastră de la munte, de unde să pornim în minunate drumeţii, aşa cum am făcut din tinereţe şi până acum, în fiecare an. Salt pe potecile de sub brazi ca o căpriţă de munte şi mă minunez de fiecare gâză, de fiecare frunză, de florile care sunt altele la tot pasul, de imprevizibilul pe care ţi-l oferă muntele împreună cu anotimpurile. Găsesc că e aşa de frumos să o iei pe potecile munţilor noştri şi să vezi cât de mult a binecuvântat Dumnezeu ţara aceasta! Astă-vară am fost în Munţii Rarăului şi am văzut Pietrele Doamnei, altă dată am fost în Retezat, altă dată în Apuseni sau pe Ceahlău, unde am văzut, la Pietrele lui Miron, mulţime de flori de colţ.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
