Le-am văzut, în copilăria mea, pline-ochi de ţânci. Eram şi eu printre ei. Am fi fost în stare să dormim acolo, cea mai mare pedeapsă era să nu ai voie afară o zi. Şi toate acestea pentru că acolo, în stradă, erau tovarăşii. Mulţi. Incredibil de mulţi (pentru copiii de astăzi, care ar privi la imaginile de atunci ca la un film SF). Şi, aş îndrăzni să adaug, foarte fericiţi. Nu ne gândeam niciodată la lipsuri, la frigiderele goale, la lumina tăiată seara, la apartamentele reci, la cozi, la necazuri. Eram mulţi, ne aveam unii pe alţii, şi asta, pentru noi, copiii, părea să fie îndeajuns. Apoi s-au golit şcolile. În generaţia mea, clasele erau ordonate folosind literele. În funcţie de câţi copii eram, puteai să ai clase până la E sau chiar la F. Cinci sau şase pe ciclu, doldora de elevi, uneori 40 într-o singură clasă. Acum, la şcoala mea din Săcele, de-abia ajung copii pentru două clase: A şi B. Iar băncile sunt ocupate pe jumătate. Celelalte litere din alfabet s-au pierdut în ceaţa tranziţiei.
1,8 milioane! Atâţia copii am pierdut, în ultimii 25 de ani. Unii nu s-au mai născut, alţii nu mai apar în statistici, pentru că au plecat alături de cei 3 milioane de părinţi, în afara ţării. Conform INS, în 1990 aveam 4 873 221 de copii înscrişi în şcolile noastre. În 2016 au mai rămas doar 3 039 608. E o luptă pe care am pierdut-o, fără să ne dăm seama. E ca după război. Sau ca după ciumă, când treceau străinii prin satele româneşti şi le găseau pustii. Doar că acum nu ne mai batem cu nimeni. Poate cu noi înşine. Şi pierdem, şi pierdem, şi pierdem...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
