Le-am văzut, în copilăria mea, pline-ochi de țânci. Eram și eu printre ei. Am fi fost în stare să dormim acolo, cea mai mare pedeapsă era să nu ai voie afară o zi. Și toate acestea pentru că acolo, în stradă, erau tovarășii. Mulți. Incredibil de mulți (pentru copiii de astăzi, care ar privi la imaginile de atunci ca la un film SF). Și, aș îndrăzni să adaug, foarte fericiți. Nu ne gândeam niciodată la lipsuri, la frigiderele goale, la lumina tăiată seara, la apartamentele reci, la cozi, la necazuri. Eram mulți, ne aveam unii pe alții, și asta, pentru noi, copiii, părea să fie îndeajuns. Apoi s-au golit școlile. În generația mea, clasele erau ordonate folosind literele. În funcție de câți copii eram, puteai să ai clase până la E sau chiar la F. Cinci sau șase pe ciclu, doldora de elevi, uneori 40 într-o singură clasă. Acum, la școala mea din Săcele, de-abia ajung copii pentru două clase: A și B. Iar băncile sunt ocupate pe jumătate. Celelalte litere din alfabet s-au pierdut în ceața tranziției.
1,8 milioane! Atâția copii am pierdut, în ultimii 25 de ani. Unii nu s-au mai născut, alții nu mai apar în statistici, pentru că au plecat alături de cei 3 milioane de părinți, în afara țării. Conform INS, în 1990 aveam 4 873 221 de copii înscriși în școlile noastre. În 2016 au mai rămas doar 3 039 608. E o luptă pe care am pierdut-o, fără să ne dăm seama. E ca după război. Sau ca după ciumă, când treceau străinii prin satele românești și le găseau pustii. Doar că acum nu ne mai batem cu nimeni. Poate cu noi înșine. Și pierdem, și pierdem, și pierdem...