- În ultimii ani, cariera ta impecabilă de actriţă de teatru şi cinema şi-a adăugat schimbări importante în imediatul vieţii: te-ai măritat şi ai făcut un copil, două evenimente care marchează profund existenţa unei femei. Cum ai ţinut balansoarul în echilibru?
- Vezi, Ines, noi, oamenii, ne facem un plan de viaţă pe termen lung, dar el e grevat de planurile pe termen scurt, iar acestea din urmă suferă mereu modificări. Uneori prea multe. De unde şi starea de tulburare, de confuzie şi, finalmente, dezechilibrul. Asta e ceea ce s-a întâmplat şi cu mine: modificările de "traseu" m-au dus în diverse "halte". Îmi dădeam seama că trebuie să schimb macazul, ştiam în ce direcţie voiam să merg, dar nu întotdeauna aveam putere să acţionez. Într-o astfel de haltă am poposit după ce l-am născut pe Luca, pe băiatul meu. Imediat după naştere, am plecat în Franţa, pentru filmul "Donnant Donnant", apoi, la încheierea filmărilor, deci după trei luni, m-am întors în România şi am devenit mamă, sută la sută, ca timp. Căci telefoanele nu sunau, nimeni nu mă solicita, nu se întâmpla nimic pe tărâm actoricesc. Atunci am intrat într-o panică teribilă. A fost o perioadă extrem de dificilă la nivel psihologic. Simţeam că eu, ca persoană, nu însemnam doar mama lui Luca şi soţia lui George (operatorul de film George Dăscălescu n. red.) şi atât. Am început să mă întreb "Unde sunt eu, în toată ecuaţia asta?". Înţelegi? Parcă mă pierdusem pe mine însămi, printre toate elementele care-mi umpluseră viaţa - iureşul lunilor din urmă, frenezia filmărilor, fericirea maternităţii. Noroc că n-a durat mult, până când situaţia s-a dres: cam la un an după naşterea lui Luca, am început iar să lucrez - mult spre foarte mult, mi-am intensificat ritmul vieţii şi am turat iar motoarele. A fost ca la sportivi: hai, că mai alerg zece metri! Şi-ncă zece metri! Şi-ncă zece metri! Şi-uite aşa, ajungi să alergi maratonul. Apoi, paradoxal poate, munca asta intensă m-a dus într-un alt punct limită: am realizat că viaţa mea iar nu mai era în armonie, că trebuia neapărat să decelerez sau, mai exact, să nu mai accept să fac, în profesie, orice, oricum şi în orice condiţii, sub imperiul entuziasmului. Mi-am însuşit principiul ăsta şi, astfel, am izbutit ca, în ultimul an de zile, să reduc motoarele şi să regăsesc echilibrul dintre profesie şi viaţa de familie. Înainte jucam şi trei spectacole pe zi, iar acum am ajuns la performanţa de maximum două şi îmi propun ca astfel de zile, cu două spectacole, să nu mai reprezinte regula, ci excepţia. A nu se înţelege, însă, că regret aceşti ani de muncă febrilă: cu toţii avem nevoie în viaţă de o astfel de perioadă de acumulare interioară, cu toţii avem nevoie de acest soi de experienţă care te învaţă să te cunoşti, care-ţi arată cât te ţin puterile, cât poţi să duci şi în ce condiţii. Şi a mai fost ceva care mi-a dat de înţeles că perioada asta profesională s-a consumat şi iar trebuie să schimb macazul: faptul că ajunsesem să fiu frustrată de lipsa de timp. Pur şi simplu, voiam să stau mai mult cu Luca şi cu George. Aşa că acum, din fericire, pot spune că am reechilibrat balanţa. Rămâne să şi menţin acest echilibru. Adică asta încerc. Spun "încerc", pentru că niciodată omul nu poate să-şi controleze viaţa, în procent de sută la sută. Evoluţia noastră depinde nu doar de propriile hotărâri, ci şi de un imprevizibil, de un inefabil...
Cele trei frici
- Medeea, ce-ai înţeles despre tine, la capătul acestor schimbări de direcţie? Ştii mai bine decât acum zece ani cine eşti?
- Marea mea provocare e aceea de a-mi învinge fricile. Nu mă refer la frica de câini sau de injecţii, ci la teama de a nu greşi, la teama de a nu mă dezamăgi... Teama de a nu mă dezamăgi eu pe mine e ceva fundamental în fiinţa mea. Rezist bine la intemperiile vieţii - am picat concursuri, mi s-au dat şuturi metaforice în fund, n-am luat castinguri, nu mi-au ieşit nişte roluri, fiindcă n-am avut condiţiile de a le fructifica... Toate astea le-am suportat destul de bine. Însă dezamăgirea de sine e cu adevărat destabilizantă pentru mine. Şi din dorinţa de a o evita am lucrat atât de mult şi, mai ales, atât de intens. Apoi, am o groază înfiorătoare de penibil. Când mi s-a propus prima dată să joc în Franţa, am spus "Nu" fără să ezit nici o secundă. Mă gândeam că nu vorbesc franceza, nu voi putea vorbi franceza ca lumea şi mă temeam că handicapul ăsta, al limbii, mă va inhiba şi mă va bloca şi ca actriţă. Că, finalmente, voi ajunge să par stupidă, o "ce caută şi asta acolo?". N-am vrut să mă bag în ceva ce consideram că nu voi putea surmonta. Până la urmă, am plecat în Franţa, tocmai fiindcă mi-am propus să mă iau la trântă şi cu frica asta şi să ies câştigătoare. Deşi (râde), pe de altă parte, frica de penibil e, uneori, şi salvatoare. Adică te face să eviţi nişte momente în care, cu adevărat, ai fi penibil. Secretul rezidă, aşadar, în dozaj: nici să dai în patologic, dar nici să nu-ţi pese de penibil. Şi mai am o frică enormă, pe care n-am eradicat-o total, dar am învăţat să trăiesc cu ea: frica de a eşua, în sensul de a mă rata ca existenţă, la modul general. În zilele în care mi se întâmplă să mai patinez prin zona asta, aplic singura tehnică psihologică pe care am descoperit-o ca funcţionând, în cazul meu: asemenea lui Scarlett O'Hara (din "Pe aripile vântului"), îmi spun că "Şi mâine e o zi", deci îmi acord acest pansament psihologic al unei zile noi, în care pot să intervin, să corijez, să schimb lucruri. Ştii, maturizându-mă, am realizat un lucru care mi se pare esenţial: marea înţelepciune a vieţii nu este să demonstrezi cine eşti, ci, pur şi simplu, să fii. Principiul ăsta mi-a folosit inclusiv în profesie: până n-am înţeles acest adevăr simplu, am ratat toate castingurile. (râde)
- Mut discuţia către teatru. Cum îşi păstrează emoţia un actor? Cum poţi juca acelaşi rol, de o sută de ori, cu convingere? Nu ajungi, în cele din urmă, la compromisuri?
- Te referi la "mecanizare". Mulţi actori păţesc asta. Şi eu am conştientizat, la un moment dat, că "mi-a deraiat trenul": m-am trezit în timpul spectacolelor, în mai multe rânduri, că jucam pe pilot automat. Păream vie în scenă, dar, în realitate, nu eram. Ţin minte că i-am spus şi lui Marius (actorul Marius Manole, partenerul Medeei în mai multe spectacole - n. red.) că se întâmplă ceva foarte în neregulă cu mine. Pe de altă parte, mecanicizarea asta nu vine doar din faptul că joci mult, ci şi dintr-o formă de amnezie: uiţi de ce faci tu, de fapt, profesia asta, care ţi-a fost resortul iniţial. De pildă, unii actori pleacă de la "iubesc teatrul" şi ajung la "mă iubesc pe mine în teatru", ceea ce e catastrofal. Cad în plasa unor circumstanţe favorabile - un text bun, parteneri de scenă excelenţi, public care aplaudă încântat - şi se lasă îmbătaţi de "Uite ce succes am! Ce bun sunt! Cât mă iubeşte lumea!". Devin tributari aplauzelor, ajung să le fie necesare asemenea unui drog. Ca atare, devin tentaţi să tot repete formula aceea care s-a dovedit de succes, fac totul ca să placă publicului, dar uită de la ce au pornit ei, de fapt, în profesie, ce i-a motivat iniţial. Fireşte, profesia asta o faci pentru public, dar o faci şi pentru tine. Ca să fii onest pe scenă, trebuie ca tu să te simţi bine acolo, iar acel bine vine dintr-o motivaţie interioară, care nu are legătură cu motivaţiile exterioare - bani, faimă etc. În secunda în care ţi-ai pierdut motivaţia interioară, plăcerea aia care ţine exclusiv de tine, ţi-ai pierdut onestitatea pe scenă, iar lipsa de onestitate va fi simţită de public şi, în felul ăsta, cercul se închide: pierzi exact lucrul la care ai ţintit. Şi eu tot aşa m-am salvat: m-am gândit ce-mi plăcea mie şi ce mă interesa pe mine atunci, în perioada aia. Şi-am ales să nu mai lucrez decât pe texte care se potriveau cu acele deziderate ale mele, am ales să joc doar roluri în al căror substrat profund uman credeam. Iar asta îmi doresc să fac şi în continuare.
- Mai mult ca sigur că reuşeşti! Eşti printre actorii foarte iubiţi de public.
- Aşa e, şi lucrul ăsta îmi face incredibil de bine. Sunt conştientă de faptul că sunt iubită de foarte mulţi oameni şi recunosc asta cinstit. Nu-mi plac actorii ăia care pretind că habar nu au că oamenii îi iubesc, că nu-i interesează asta... E o ipocrizie de doi bani.
"Iubirea poate fi iresponsabilă. Căsnicia, nu!"
- Actoria este exclusivistă, nu acceptă "trădările". Cum o împaci cu familia, care cere, şi ea, exclusivitate?
- O căsnicie e un edificiu, e ca o casă pe care o construieşti de la temelie în sus şi, după ce ai terminat-o, trebuie s-o şi întreţii, că se mai defectează o clanţă, se mai sparge o ţeavă... Norocul meu a ţinut, sigur, de întâlnirea cu George şi de iubirea care a crescut între noi. Dar a ţinut şi de faptul că această căsnicie am pornit-o la treizeci şi cinci de ani, când deja acumulasem o sumă de experienţe, când deja ajunsesem la un anume nivel de maturitate. Nu ştiu cum ar mai fi stat lucrurile dacă mi-aş fi pornit căsnicia la douăzeci de ani. La douăzeci de ani eşti încă un copil, priveşti toate lucrurile, inclusiv mariajul, într-un mod foarte aburos şi foarte idealist. Or, căsnicia e ceva extrem de concret, de palpabil şi de responsabil. Iubirea poate fi iresponsabilă, dar o relaţie pe termen lung, nu. Ca să duci o relaţie pe termen lung, pe lângă iubire, romantism, tandreţe şi atenţie, cred că trebuie să ai şi ceea ce eu numesc "o inteligenţă a relaţiilor". Având inteligenţa relaţiilor, îţi asumi, de la început, o situaţie în care nu întotdeauna totul e roz şi perfect. Şi ştii că, într-un cuplu, sunt momente când intervin şi divergenţe de opinii, că sunt momente când trebuie să laşi de la tine, să fii împăciuitor, şi altele în care trebuie să nu cedezi. Ştiind lucrurile astea şi având alături un partener la fel de inteligent, ai şanse "să te alegi" cu o căsnicie fericită şi armonioasă, până la adânci bătrâneţi. Pe de altă parte, aşa cum am spus şi mai devreme, nu totul ţine de noi, de hotărârile şi de gesturile noastre. Şi într-o căsnicie există o doză de neprevăzut, de inefabil. Nimeni nu ştie ce va fi peste zece sau douăzeci de ani. Suntem expuşi, în permanenţă, şi la nenoroc. De aceea, tot ce poţi să faci este să ai grijă de relaţia ta, în prezent, şi să faci proiecţii optimiste pentru viitor - pe principiul că ţi se va întâmpla ceea ce gândeşti şi spui, că ăsta e circuitul energiilor în univers.
- În povestea voastră de dragoste există şi Luca...
- Care creşte ca din apă! Are aproape şapte ani! Îţi dai seama?! (râde) E elev la Şcoala Franceză. E un băieţel foarte franţuzit, într-un mod adorabil... Am învăţat sau am re-învăţat foarte multe lucruri de la el. În primul rând, normalitatea. Ştii, actorii sunt nişte fiinţe contorsionate, pline de probleme şi de întrebări, şi-n zbaterile astea ale lor continue, pierd nişte repere esenţiale ale lumii reale: cum ar fi normalitatea. Ei ajung să-şi caute normalitatea. Sunt actori de la Hollywood, care, din când în când, se duc să se recicleze la "Actor's Studio", adică se duc să re-înveţe cum să bea, în mod normal, natural, o ceaşcă de cafea. Or copilul ăsta mi-a oferit cursuri de normalitate gratuite. (râde) Pentru că eu sunt, pentru el, mama. Şi atât. Iar el are nişte nevoi, nişte curiozităţi, nişte întrebări sau nişte reacţii de un firesc dezarmant. Uite, de pildă, azi dimineaţă m-a întrebat: "Mama, ce sunt acelea emoţii?". Şi-n clipa aia, m-am blocat. Eu, actorul, omul care lucrează zi de zi cu emoţii, am descoperit că nu ştiu cum să-i explic, mai ales pe înţelesul lui, într-un limbaj simplu, "ce sunt acelea emoţii". În sfârşit, până la urmă, am transformat explicaţia în nişte exemple de situaţii concrete, iar el mi-a spus: "Mama, atunci eu am emoţii, că iau vacanţă şi plec la munte, unde de-abia aştept s-ajung." Episodul ăsta, pentru mine, a fost o lecţie foarte preţioasă. Aşa cum e şi lecţia pe care Luca mi-o oferă cotidian, a iubirii "cu punct". El ne iubeşte, pe noi, părinţii lui, fără un motiv, ne iubeşte exact aşa cum suntem şi fără să ceară sau să aştepte nimic înapoi. El ne iubeşte. Punct. Pe când noi, oamenii mari, vrem să fim iubiţi, ne dorim să fim iubiţi, cerem să fim iubiţi "cu punct", dar iubim "pentru că"...
- Medeea, e mult "zgomot şi furie" în lumea din jurul nostru. Cum te raportezi la această realitate?
- Structural, sunt un om optimist. Ceea ce m-a ajutat, ba chiar m-a salvat în multe situaţii grele din viaţă. Ajunsă însă la patruzeci de ani, depăşind acest prag, simt că, din ce în ce mai mult, ies la suprafaţă, din mine, lucrurile care mă irită, legate de societate, lucruri peste care mi-e din ce în ce mai greu să trec şi care nu-mi dau motive să privesc viitorul cu optimism. Şi totuşi... Mai cred în miracole. Şi ştii de ce? Pentru că, din când în când, mi se mai întâmplă să-mi apară în drum oameni cu minţi luminate, în care cred, tineri în a căror atitudine şi în al căror idealism mă regăsesc, deşi, cu vremea, idealismul meu s-a mai patinat... Şi-apoi, am vreo opţiune reală, pot să fac altceva decât să-mi impun să mai cred sau, măcar, să mai sper în miracole? Şi să mai lupt pentru ele? Deseori îmi aduc aminte de replica aceea a lui Don Quijote: "Poţi pierde o bătălie, însă lupta rămâne sublimă." Poate că bătălia va fi pierdută, dar măcar voi fi luptat, măcar voi fi crezut, sincer, în sublimul luptei.
- Pe ce fronturi lupţi în primăvara aceasta?
- Merg înainte, la braţ cu splendidul Florin Piersic, cu spectacolul-fenomen "Străini în noapte". După atâţia ani de zile, e extraordinar de emoţionant să vedem cu câtă nerăbdare şi bucurie ne aşteaptă oamenii din toată ţara şi românii din multe ţări străine. Iar biletele se vând ca pâinea caldă. Deseori, sunt atât de multe cereri, încât, în loc de un spectacol, ajungem să jucăm două, în acelaşi oraş. Şi asta, în săli mari, de cinci-şapte sute de locuri. Continui, de asemenea, cu "Dineu cu proşti", la Teatrul Naţional, cu "Fă-mi loc", la Godot Café-Teatru şi nu numai, cu "Vanilla Skype", la Teatrul Act, şi cu "Două liniuţe", la Teatrul Metropolis.Iar pe 22 aprilie am premiera unui nou film, "03. Bypass", în regia lui Nap Toader, care mi-a fost coleg de an, în facultate. De-altfel, şi joc lângă un fost coleg de an: Gabriel Spahiu. Iar cel de-al treilea personaj principal este interpretat de Alex Potocean. Căci povestea este aceea a unui trio de medici ambulanţieri - este povestea dramatică a unei nopţi din viaţa lor. Şi, nu în ultimul rând, aştept şi premiera românească a unui mediu-metraj, "Faptă bună", care deja a ieşit prin nişte festivaluri din străinătate şi a avut ecouri onorante. "Faptă bună" e în regia lui Andrei Gruzsniczki (cu care am făcut şi "Q.E.D."). Iar, în rest, ca să păstrez echilibrul, mă voi concentra pe familie.