O dimineaţă cu fotograful DORIN BOFAN: "Sunt în sălbăticia îngheţată şi fac ce-mi place. Nu e destul?"

- Din 2006, de când şi-a cumpărat primul aparat foto profesional, nu s-a mai despărţit de fotografie. De atunci au trecut zece ani, în care a urcat nenumăraţi munţi şi a tras zeci de mii de cadre. Peisajele surprinse de el sunt adevărate tablouri în miniatură. L-am găsit la telefon, pe crestele munţilor, şi am aflat ce face şi cum lucrează unul dintre cei mai talentaţi tineri fotografi de la noi din ţară -

- Bună dimineaţa, Dorin. Unde eşti ?

- Bună dimineaţa, Dia. Sunt la 1750 de metri înălţime, în Ceahlău, la Cabana Dochia, una dintre cele mai bine dotate cabane de creastă din România, cu doi buni prieteni fotografi.

- Şi de ce respiri aşa de greu ? Eşti afară?

- Sunt -20 de grade aici şi multă zăpadă. Ne-am tre­zit la 7, şi până acum am fost afară, să fotogra­fiem.

- Ce vezi, de unde eşti aşezat?

- Văd nişte stânci şi nişte abrupturi minunate - Fundul Ghedeon, o zonă unică în România, unde creş­te zadă sau larice. E un conifer ale cărui ace toam­na îngălbenesc şi cad. Mai sunt şi câţiva pini acolo. Seamănă mai degrabă cu un peisaj din China, din Munţii Huashan. Parcă te întorci în timp când vezi aşa ceva. E un peisaj primordial, neatins, destul de sălbatic. Nu e nicio potecă turistică acolo.

- Pari acasă prin Ceahlău. Dar tu locuieşti la Târgu-Mureş, nu?

- Da, aşa e, dar m-am născut în Piatra Neamţ şi primul munte pe care l-am urcat a fost Ceahlăul. De atunci îl tot urc. Iarna asta e a treia oară când sunt aici. Am în minte un proiect fotografic legat de acest munte, pe care aş vrea să-l concretizez într-o carte. Dacă vrei să spui o poveste despre un loc, e nevoie de mai multe călătorii, să-l surprinzi în toate culorile şi anotimpurile.

- Şi cum e muntele acum?

- E inert, e multă linişte, nu bate vântul. E totul îngheţat. Mă face să mă gândesc la Jack London. Are o povestire cu trei oameni care merg iarna prin pă­du­re, cu o sanie trasă de câini, şi unul din ei moare do­bo­rât de un copac. Aici, sus, e vorba şi de su­pra­vieţuire, la urma urmei. Dacă nu eşti echipat bine, la -20 de grade... Noi ne bucurăm însă de confortul ca­banei.

- Face faţă camera de fotografiat la asemenea frig?

- Totul e să te ţină bateria. Pe frig se descarcă mult mai repede. Şi să te ţină degetele. (râde) Am nişte mănuşi de puf, un fel de supramănuşi, fără degete, pe care le iau mereu cu mine. Când stai pe loc, să fotografiezi la temperaturi foarte scăzute, dacă n-ai mănuşi, poţi uşor să faci degerături. Dacă bate şi vântul, îţi mai trebuie şi-o cagulă pentru faţă.

- Şi poate ceva de ronţăit prin buzunare...

- Mai degrabă ceai cald în termos. Pe frigul ăsta, face minuni.

- Dorin, eşti mulţumit de expediţia ma­ti­nală? Ai imagini bune în aparat?

- Nu chiar. Am avut parte de nişte peisaje stranii. Ne-am trezit într-o ceaţă deasă, multă ume­zeală, care s-a plimbat peste noi. Din când în când, se mai limpezea. Doar că situaţiile astea te prind nepregătit. Am făcut ce am putut, de unde eram. N-aveam cum să alerg 500 de m prin ză­pa­dă, să schimb po­zi­ţia, aş fi pierdut lu­mi­na. Nu mi-aş da mai mult de nota 5.

- Şi atunci, ce în­seamnă o dimineaţă bună pentru tine? Una de nota 10?

- Dimineţile de 10 sunt cele în care se întâmplă lucruri neaşteptate, care te găsesc în poziţia per­fectă, când se alinia­ză toate: şi cadrul, şi lumina, şi eşti şi tu capabil să re­cunoşti, cu ochiul liber, alăturarea aia care naşte un cadru deosebit.

- Ai vreuna de care-ţi aminteşti?

- Da, de exemplu o dimineaţă din Călimani, prin 2009. Eram cu un prieten, ploua, şi din cauza ploii, ne-am rătăcit şi am pierdut marcajul. Dintr-o în­tâm­plare, am ajuns într-o poiană unde am dat faţă-n faţă cu un fag. Exact în clipa aia, ploaia s-a transformat în lapoviţă. A fost o clipă miraculoasă, pe care am imor­­talizat-o. E unul dintre cadrele care mi-au schim­bat perspectiva asupra fotografiei. De atunci, sunt mult mai deschis la neaşteptat, mă las dus de întâm­plări, nu mai ţin cu dinţii de imaginile pe care le am în minte.

- Ce ţinteşti când fotografiezi? Ce e cel mai im­por­tant?

- Cred că simplitatea. Un cadru e cu atât mai de impact, cu cât e mai simplu. Uneori e nevoie de doar câteva elemente, suficient de adânci şi de expresive.

- Ţine fotografia şi de stare? E important cu ce sentiment căptuşeşti momentul în care apeşi bu­tonul?

- Nu, nu prea ţine de stare, la mine cel puţin. E to­tul la rece, eşti con­centrat pe ce ai de făcut. Nu gân­desc prea mult, e un ins­tinct care mă face să apăs declanşa­to­rul. Abia acasă, une­ori, când priveşti pe ecranul calcula­toru­lui imaginile, îţi dai seama că ceva din ce ai trăit a trecut im­perceptibil şi-n ele.

- Arta pe care o faci e strâns legată de pasiunea pentru înălţimi. Ce a fost în­tâi, aparatul foto sau muntele?

- Muntele. Cred că am urcat prima oară în Ceahlău, prin clasa a treia. Mi-ar fi greu să mă mai ima­ginez fără munte, fără efortul ăsta, care nu e neapărat plăcut, că ruc­sacul te ma­ci­nă, picioarele te dor. Dar e un efort care te curăţă. E o reîntoarcere constantă la mine. Cu timpul, am simţit ne­vo­ia să scot mai mult din bucuria mea solitară, din mo­mentele acelea fru­moa­se pe care le tră­iam. N-am fost nicio­dată un tip prea co­mu­nicativ, n-am avut vor­bele la mine. Am simţit nevoia să mă exprim în ceva, să mă spun. Şi m-am spus în fotografie.

- Se poate trăi din fotografie de pei­saj?

- Se poate, dacă mai faci şi lucruri conexe, un pic de turism, de pil­dă, cum fac eu. Or­ga­nizez tu­re foto, duc oa­meni în locuri spec­taculoase şi în­de­păr­tate şi le dau şi sfaturi legate de fotografie. Am fă­cut asta în diverse locuri din El­veţia, Islanda, Norvegia.

- Care din zonele astea te-a impresionat cel mai mult?

- Greu de spus, în fiecare am găsit ceva special. Cred totuşi că Norvegia m-a impresionat mai tare. E specială, cu munţii ei, cu fiordurile. Zona de coastă e magnifică. Am ajuns şi pe o insulă, unde se află cea mai mare colonie de păsări din Norvegia - un ade­vărat spectacol, şi-n insule unde poţi să vezi au­rora boreală.

- Ai văzut-o şi tu?

- Am şi fotografiat-o, de mai multe ori. E de zece ori mai spectaculoasă decât un foc de artificii. E ceva cu ca­re ochiul tău nu e obişnuit - să vezi lumini verzi pe cer.

- Unul dintre cele mai frumoase proiecte cu ca­re ai ieşit în atenţia presei a fost turul Islandei, ală­turi de Aura, iubita ta. Doi oameni, două biciclete şi două aparate foto. Cum a fost?

- Destul de intens. Imaginaţi-vă că timp de şase săptămâni, tot ce am făcut a fost să pedalăm, în­frun­tând ploaia şi vântul, să mâncăm, să montăm şi de­montăm cortul... Călătoria asta ne-a apropiat foarte mult, dar ne-a făcut şi să ne confruntăm limitele. De multe ori ne certam din cauza oboselii sau a faptului că ceva nu funcţiona. Pe de altă parte, viaţa noastră a intrat atunci într-un alt ritm, mult încetinit. Acolo nu ne grăbeam să ajungem nicăieri şi să facem nimic. Eram doar noi, faţă-n faţă cu noi înşine.Erau momente în care nici nu era nevoie să ne vorbim. Era o linişte bună şi tihnită, pe care nu trebuia nici s-o cauţi, nici s-o explici.

- Asta e foarte frumos...

- Seara, stăteam mult de vorbă, discuţiile noastre ajungeau până departe, descopeream laturi ale noastre care ne apropie, pe care înainte nici nu le văzusem. Şi asta era minunat. Cumva, simţeai că nu întâmplător celălalt e lângă tine. De altfel, relaţia dintre noi a devenit foarte puternică, după toate lucrurile prin care am trecut.

- În încheiere, spune-mi, Dorin, cu ce-ai rămas după expediţia matinală prin nămeţi? Dincolo de imaginile din aparat, tu, pentru tine, ce-ai salvat?

- Am păstrat gândul că e joi dimineaţă, când toată lumea se grăbeşte mohorâtă spre serviciu, iar eu sunt undeva pe munte, cu doi prieteni buni. Sunt în săl­băticia îngheţată şi fac ce-mi place. Nu e destul?