Deşi a făcut şi ea studii superioare de literatură anglo-americană, japoneza Yoko Ogawa nu-şi concepe cărţile anume pe gustul Occidentului, ca mult mai cunoscutul ei conaţional Haruki Murakami. Din prezentare aflu că e foarte apreciată în Japonia, romanele şi volumele ei de proză scurtă, vreo 20, având tiraje uriaşe, premii importante, ecranizări de succes. Şi totuşi, după cât am putut să-mi dau seama citind fermecată romanul pe care vi-l recomand azi, scriitoarea nu face concesii de dragul vânzărilor, nu-şi alege subiecte şocante şi nici nu foloseşte artificii narative la modă. Cred mai curând că puterea ei de seducţie vine din faptul că, într-o lume plină de violenţă, ambiţii de dominare şi machiaverlîcuri precum cea de azi, Yoko Ogawa mizează pe armonie şi frumuseţe, pe sentimente dezinteresate, pe nevoia de respect a omului prins în infernalul angrenaj social. Romanul se sprijină pe cele două personaje titulare pe care hazardul le aduce împreună în Japonia occidentalizată a anului 1992: un becher sexagenar, fost profesor universitar de matematică, şi o tânără menajeră, angajată pentru el printr-o agenţie, de cumnata lui. În urma unui accident de maşină, petrecut cu 17 ani în urmă, profesorul a rămas cu o ciudată infirmitate: memoria recentă nu-i funcţionează decât 80 de minute pe zi, după care se şterge. Izolat într-o casă vecină cu cea a cumnatei văduve, el îşi petrece timpul rezolvând complicate probleme de matematică, fiindcă doar în lumea abstractă a numerelor, guvernată de reguli logice, se simte în siguranţă. Lumea reală, căreia nu-i mai poate face faţă, îl sperie de moarte. Fiindcă nu o poate evita cu totul, îşi notează, în timpul limitat dintre amnezii, pe bileţele prinse apoi cu ace de haină, ceea ce ar fi trebuit să reţină dintr-un prezent iute dispărut. Menajera - mamă singură şi băiatul ei de 10 ani înţeleg handicapul profesorului, căruia trebuie să-i amintească zilnic cine sunt ei şi încearcă din curiozitate şi empatie să îl urmeze în lumea pentru el mai reală ca realitatea, cea a matematicii. Li se dezvăluie astfel treptat frumuseţea şi poezia relaţiilor dintre numere, asemănătoare raporturilor dintre indivizi umani, a ecuaţiilor şi teoremelor, a demonstraţiilor dificile ce au ca scop descoperirea unui Adevăr. Băiatul - poreclit Radical (fiindcă are creştetul plat şi fiindcă mintea lui poate adăposti orice număr, asigurându-i un statut clar) - şi mama lui cu şcoala neterminată primesc de la matematician lecţii abstracte, ce pot fi folositoare şi în viaţa concretă. Învaţă astfel de la el când să consideri că ai găsit rezolvarea corectă a unei probleme, cum se ajunge la un adevăr pe altă cale decât cele bătute şi câtă bucurie aduce frumuseţea gratuită a unei descoperiri, eleganţa unei demonstraţii. Povestită la persoana I de Menajeră, relaţia dintre ea, copil şi Profesor capătă treptat complexitate, căci pe cât primesc primii în plan intelectual de la bătrânul savant, pe atât îi dăruiesc acestuia în ordinea micilor bucurii cotidiene uitate, a gesturilor de afecţiune, a pasiunilor împărtăşite. Fiecare se deschide generos spre celălalt, formând un fel de familie temporară. Pentru matematician, copilul e o minune, îl bucură întrebările lui inteligente, faptul că îi poate transmite pasiunea lui pentru numere prime, care nu se divid decât cu sine ("Îl trata pe Radical cum trata numerele prime. Acestea erau pentru el baza pe care se sprijineau toate celelalte numere naturale. Iar copiii erau temelia a tot ce merită să existe în lumea adulţilor".) Pentru Radical, Profesorul e şi un substitut de tată admirat, dar şi o persoană vulnerabilă ce trebuie protejată, iar Menajera le oferă egal îngrijire şi confort afectiv. Toţi trei, fiecare cu mentalul lui diferit, ajung să-şi îmbogăţească reciproc viaţa în singurul an petrecut împreună dar hotărâtor pentru băiat, care va ajunge profesor de matematică. Scris cu o poezie subtilă a ideilor şi o concizie calmă, performanţa acestui roman original e delicateţea relaţiilor dintre personaje (frumos sugerată e şi povestea de dragoste din tinereţe a Profesorului cu acea cumnată, care-l va veghea până la sfârşit). Şi mai reuşeşte Yoko Ogawa ceva nu la îndemâna oricui: să-i emoţioneze şi să-i apropie, prin poveste, de matematică şi pe cei ce n-au o relaţie prea bună cu ea.
Selecţia "Formula AS"
* Yoko Ogawa, "Profesorul şi menajera", traducere din japoneză şi note de Anca Focşeneanu, Editura Humanitas Fiction (tel. 0372/74.33.82), 204 p.
Deşi a făcut şi ea studii superioare de literatură anglo-americană, japoneza Yoko Ogawa nu-şi concepe cărţile anume pe gustul Occidentului, ca mult mai cunoscutul ei conaţional Haruki Murakami. Din prezentare aflu că e foarte apreciată în Japonia, romanele şi volumele ei de proză scurtă, vreo 20, având tiraje uriaşe, premii importante, ecranizări de succes. Şi totuşi, după cât am putut să-mi dau seama citind fermecată romanul pe care vi-l recomand azi, scriitoarea nu face concesii de dragul vânzărilor, nu-şi alege subiecte şocante şi nici nu foloseşte artificii narative la modă. Cred mai curând că puterea ei de seducţie vine din faptul că, într-o lume plină de violenţă, ambiţii de dominare şi machiaverlîcuri precum cea de azi, Yoko Ogawa mizează pe armonie şi frumuseţe, pe sentimente dezinteresate, pe nevoia de respect a omului prins în infernalul angrenaj social. Romanul se sprijină pe cele două personaje titulare pe care hazardul le aduce împreună în Japonia occidentalizată a anului 1992: un becher sexagenar, fost profesor universitar de matematică, şi o tânără menajeră, angajată pentru el printr-o agenţie, de cumnata lui. În urma unui accident de maşină, petrecut cu 17 ani în urmă, profesorul a rămas cu o ciudată infirmitate: memoria recentă nu-i funcţionează decât 80 de minute pe zi, după care se şterge. Izolat într-o casă vecină cu cea a cumnatei văduve, el îşi petrece timpul rezolvând complicate probleme de matematică, fiindcă doar în lumea abstractă a numerelor, guvernată de reguli logice, se simte în siguranţă. Lumea reală, căreia nu-i mai poate face faţă, îl sperie de moarte. Fiindcă nu o poate evita cu totul, îşi notează, în timpul limitat dintre amnezii, pe bileţele prinse apoi cu ace de haină, ceea ce ar fi trebuit să reţină dintr-un prezent iute dispărut. Menajera - mamă singură şi băiatul ei de 10 ani înţeleg handicapul profesorului, căruia trebuie să-i amintească zilnic cine sunt ei şi încearcă din curiozitate şi empatie să îl urmeze în lumea pentru el mai reală ca realitatea, cea a matematicii. Li se dezvăluie astfel treptat frumuseţea şi poezia relaţiilor dintre numere, asemănătoare raporturilor dintre indivizi umani, a ecuaţiilor şi teoremelor, a demonstraţiilor dificile ce au ca scop descoperirea unui Adevăr. Băiatul - poreclit Radical (fiindcă are creştetul plat şi fiindcă mintea lui poate adăposti orice număr, asigurându-i un statut clar) - şi mama lui cu şcoala neterminată primesc de la matematician lecţii abstracte, ce pot fi folositoare şi în viaţa concretă. Învaţă astfel de la el când să consideri că ai găsit rezolvarea corectă a unei probleme, cum se ajunge la un adevăr pe altă cale decât cele bătute şi câtă bucurie aduce frumuseţea gratuită a unei descoperiri, eleganţa unei demonstraţii. Povestită la persoana I de Menajeră, relaţia dintre ea, copil şi Profesor capătă treptat complexitate, căci pe cât primesc primii în plan intelectual de la bătrânul savant, pe atât îi dăruiesc acestuia în ordinea micilor bucurii cotidiene uitate, a gesturilor de afecţiune, a pasiunilor împărtăşite. Fiecare se deschide generos spre celălalt, formând un fel de familie temporară. Pentru matematician, copilul e o minune, îl bucură întrebările lui inteligente, faptul că îi poate transmite pasiunea lui pentru numere prime, care nu se divid decât cu sine ("Îl trata pe Radical cum trata numerele prime. Acestea erau pentru el baza pe care se sprijineau toate celelalte numere naturale. Iar copiii erau temelia a tot ce merită să existe în lumea adulţilor".) Pentru Radical, Profesorul e şi un substitut de tată admirat, dar şi o persoană vulnerabilă ce trebuie protejată, iar Menajera le oferă egal îngrijire şi confort afectiv. Toţi trei, fiecare cu mentalul lui diferit, ajung să-şi îmbogăţească reciproc viaţa în singurul an petrecut împreună dar hotărâtor pentru băiat, care va ajunge profesor de matematică. Scris cu o poezie subtilă a ideilor şi o concizie calmă, performanţa acestui roman original e delicateţea relaţiilor dintre personaje (frumos sugerată e şi povestea de dragoste din tinereţe a Profesorului cu acea cumnată, care-l va veghea până la sfârşit). Şi mai reuşeşte Yoko Ogawa ceva nu la îndemâna oricui: să-i emoţioneze şi să-i apropie, prin poveste, de matematică şi pe cei ce n-au o relaţie prea bună cu ea.
Deşi a făcut şi ea studii superioare de literatură anglo-americană, japoneza Yoko Ogawa nu-şi concepe cărţile anume pe gustul Occidentului, ca mult mai cunoscutul ei conaţional Haruki Murakami. Din prezentare aflu că e foarte apreciată în Japonia, romanele şi volumele ei de proză scurtă, vreo 20, având tiraje uriaşe, premii importante, ecranizări de succes. Şi totuşi, după cât am putut să-mi dau seama citind fermecată romanul pe care vi-l recomand azi, scriitoarea nu face concesii de dragul vânzărilor, nu-şi alege subiecte şocante şi nici nu foloseşte artificii narative la modă. Cred mai curând că puterea ei de seducţie vine din faptul că, într-o lume plină de violenţă, ambiţii de dominare şi machiaverlîcuri precum cea de azi, Yoko Ogawa mizează pe armonie şi frumuseţe, pe sentimente dezinteresate, pe nevoia de respect a omului prins în infernalul angrenaj social. Romanul se sprijină pe cele două personaje titulare pe care hazardul le aduce împreună în Japonia occidentalizată a anului 1992: un becher sexagenar, fost profesor universitar de matematică, şi o tânără menajeră, angajată pentru el printr-o agenţie, de cumnata lui. În urma unui accident de maşină, petrecut cu 17 ani în urmă, profesorul a rămas cu o ciudată infirmitate: memoria recentă nu-i funcţionează decât 80 de minute pe zi, după care se şterge. Izolat într-o casă vecină cu cea a cumnatei văduve, el îşi petrece timpul rezolvând complicate probleme de matematică, fiindcă doar în lumea abstractă a numerelor, guvernată de reguli logice, se simte în siguranţă. Lumea reală, căreia nu-i mai poate face faţă, îl sperie de moarte. Fiindcă nu o poate evita cu totul, îşi notează, în timpul limitat dintre amnezii, pe bileţele prinse apoi cu ace de haină, ceea ce ar fi trebuit să reţină dintr-un prezent iute dispărut. Menajera - mamă singură şi băiatul ei de 10 ani înţeleg handicapul profesorului, căruia trebuie să-i amintească zilnic cine sunt ei şi încearcă din curiozitate şi empatie să îl urmeze în lumea pentru el mai reală ca realitatea, cea a matematicii. Li se dezvăluie astfel treptat frumuseţea şi poezia relaţiilor dintre numere, asemănătoare raporturilor dintre indivizi umani, a ecuaţiilor şi teoremelor, a demonstraţiilor dificile ce au ca scop descoperirea unui Adevăr. Băiatul - poreclit Radical (fiindcă are creştetul plat şi fiindcă mintea lui poate adăposti orice număr, asigurându-i un statut clar) - şi mama lui cu şcoala neterminată primesc de la matematician lecţii abstracte, ce pot fi folositoare şi în viaţa concretă. Învaţă astfel de la el când să consideri că ai găsit rezolvarea corectă a unei probleme, cum se ajunge la un adevăr pe altă cale decât cele bătute şi câtă bucurie aduce frumuseţea gratuită a unei descoperiri, eleganţa unei demonstraţii. Povestită la persoana I de Menajeră, relaţia dintre ea, copil şi Profesor capătă treptat complexitate, căci pe cât primesc primii în plan intelectual de la bătrânul savant, pe atât îi dăruiesc acestuia în ordinea micilor bucurii cotidiene uitate, a gesturilor de afecţiune, a pasiunilor împărtăşite. Fiecare se deschide generos spre celălalt, formând un fel de familie temporară. Pentru matematician, copilul e o minune, îl bucură întrebările lui inteligente, faptul că îi poate transmite pasiunea lui pentru numere prime, care nu se divid decât cu sine ("Îl trata pe Radical cum trata numerele prime. Acestea erau pentru el baza pe care se sprijineau toate celelalte numere naturale. Iar copiii erau temelia a tot ce merită să existe în lumea adulţilor".) Pentru Radical, Profesorul e şi un substitut de tată admirat, dar şi o persoană vulnerabilă ce trebuie protejată, iar Menajera le oferă egal îngrijire şi confort afectiv. Toţi trei, fiecare cu mentalul lui diferit, ajung să-şi îmbogăţească reciproc viaţa în singurul an petrecut împreună dar hotărâtor pentru băiat, care va ajunge profesor de matematică. Scris cu o poezie subtilă a ideilor şi o concizie calmă, performanţa acestui roman original e delicateţea relaţiilor dintre personaje (frumos sugerată e şi povestea de dragoste din tinereţe a Profesorului cu acea cumnată, care-l va veghea până la sfârşit). Şi mai reuşeşte Yoko Ogawa ceva nu la îndemâna oricui: să-i emoţioneze şi să-i apropie, prin poveste, de matematică şi pe cei ce n-au o relaţie prea bună cu ea.
Alte articole din acest numar
- Femeia viselor mele. Există aşa ceva?
- Prof. dr. MIRON BOGDAN - "În spatele omului se află misterul lui Dumnezeu"
- Între ştiinţă şi alchimie - Isaac Newton
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
