- Bună dimineața, Dorin. Unde ești ?
- Bună dimineața, Dia. Sunt la 1750 de metri înălțime, în Ceahlău, la Cabana Dochia, una dintre cele mai bine dotate cabane de creastă din România, cu doi buni prieteni fotografi.
- Și de ce respiri așa de greu ? Ești afară?
- Sunt -20 de grade aici și multă zăpadă. Ne-am trezit la 7, și până acum am fost afară, să fotografiem.
- Ce vezi, de unde ești așezat?
- Văd niște stânci și niște abrupturi minunate - Fundul Ghedeon, o zonă unică în România, unde crește zadă sau larice. E un conifer ale cărui ace toamna îngălbenesc și cad. Mai sunt și câțiva pini acolo. Seamănă mai degrabă cu un peisaj din China, din Munții Huashan. Parcă te întorci în timp când vezi așa ceva. E un peisaj primordial, neatins, destul de sălbatic. Nu e nicio potecă turistică acolo.
- Pari acasă prin Ceahlău. Dar tu locuiești la Târgu-Mureș, nu?
- Da, așa e, dar m-am născut în Piatra Neamț și primul munte pe care l-am urcat a fost Ceahlăul. De atunci îl tot urc. Iarna asta e a treia oară când sunt aici. Am în minte un proiect fotografic legat de acest munte, pe care aș vrea să-l concretizez într-o carte. Dacă vrei să spui o poveste despre un loc, e nevoie de mai multe călătorii, să-l surprinzi în toate culorile și anotimpurile.
- Și cum e muntele acum?
- E inert, e multă liniște, nu bate vântul. E totul înghețat. Mă face să mă gândesc la Jack London. Are o povestire cu trei oameni care merg iarna prin pădure, cu o sanie trasă de câini, și unul din ei moare doborât de un copac. Aici, sus, e vorba și de supraviețuire, la urma urmei. Dacă nu ești echipat bine, la -20 de grade... Noi ne bucurăm însă de confortul cabanei.
- Face față camera de fotografiat la asemenea frig?
- Totul e să te țină bateria. Pe frig se descarcă mult mai repede. Și să te țină degetele. (râde) Am niște mănuși de puf, un fel de supramănuși, fără degete, pe care le iau mereu cu mine. Când stai pe loc, să fotografiezi la temperaturi foarte scăzute, dacă n-ai mănuși, poți ușor să faci degerături. Dacă bate și vântul, îți mai trebuie și-o cagulă pentru față.
- Și poate ceva de ronțăit prin buzunare...
- Mai degrabă ceai cald în termos. Pe frigul ăsta, face minuni.
- Dorin, ești mulțumit de expediția matinală? Ai imagini bune în aparat?
- Nu chiar. Am avut parte de niște peisaje stranii. Ne-am trezit într-o ceață deasă, multă umezeală, care s-a plimbat peste noi. Din când în când, se mai limpezea. Doar că situațiile astea te prind nepregătit. Am făcut ce am putut, de unde eram. N-aveam cum să alerg 500 de m prin zăpadă, să schimb poziția, aș fi pierdut lumina. Nu mi-aș da mai mult de nota 5.
- Și atunci, ce înseamnă o dimineață bună pentru tine? Una de nota 10?
- Diminețile de 10 sunt cele în care se întâmplă lucruri neașteptate, care te găsesc în poziția perfectă, când se aliniază toate: și cadrul, și lumina, și ești și tu capabil să recunoști, cu ochiul liber, alăturarea aia care naște un cadru deosebit.
- Ai vreuna de care-ți amintești?
- Da, de exemplu o dimineață din Călimani, prin 2009. Eram cu un prieten, ploua, și din cauza ploii, ne-am rătăcit și am pierdut marcajul. Dintr-o întâmplare, am ajuns într-o poiană unde am dat față-n față cu un fag. Exact în clipa aia, ploaia s-a transformat în lapoviță. A fost o clipă miraculoasă, pe care am imortalizat-o. E unul dintre cadrele care mi-au schimbat perspectiva asupra fotografiei. De atunci, sunt mult mai deschis la neașteptat, mă las dus de întâmplări, nu mai țin cu dinții de imaginile pe care le am în minte.
- Ce țintești când fotografiezi? Ce e cel mai important?
- Cred că simplitatea. Un cadru e cu atât mai de impact, cu cât e mai simplu. Uneori e nevoie de doar câteva elemente, suficient de adânci și de expresive.
- Ține fotografia și de stare? E important cu ce sentiment căptușești momentul în care apeși butonul?
- Nu, nu prea ține de stare, la mine cel puțin. E totul la rece, ești concentrat pe ce ai de făcut. Nu gândesc prea mult, e un instinct care mă face să apăs declanșatorul. Abia acasă, uneori, când privești pe ecranul calculatorului imaginile, îți dai seama că ceva din ce ai trăit a trecut imperceptibil și-n ele.
- Arta pe care o faci e strâns legată de pasiunea pentru înălțimi. Ce a fost întâi, aparatul foto sau muntele?
- Muntele. Cred că am urcat prima oară în Ceahlău, prin clasa a treia. Mi-ar fi greu să mă mai imaginez fără munte, fără efortul ăsta, care nu e neapărat plăcut, că rucsacul te macină, picioarele te dor. Dar e un efort care te curăță. E o reîntoarcere constantă la mine. Cu timpul, am simțit nevoia să scot mai mult din bucuria mea solitară, din momentele acelea frumoase pe care le trăiam. N-am fost niciodată un tip prea comunicativ, n-am avut vorbele la mine. Am simțit nevoia să mă exprim în ceva, să mă spun. Și m-am spus în fotografie.
- Se poate trăi din fotografie de peisaj?
- Se poate, dacă mai faci și lucruri conexe, un pic de turism, de pildă, cum fac eu. Organizez ture foto, duc oameni în locuri spectaculoase și îndepărtate și le dau și sfaturi legate de fotografie. Am făcut asta în diverse locuri din Elveția, Islanda, Norvegia.
- Care din zonele astea te-a impresionat cel mai mult?
- Greu de spus, în fiecare am găsit ceva special. Cred totuși că Norvegia m-a impresionat mai tare. E specială, cu munții ei, cu fiordurile. Zona de coastă e magnifică. Am ajuns și pe o insulă, unde se află cea mai mare colonie de păsări din Norvegia - un adevărat spectacol, și-n insule unde poți să vezi aurora boreală.
- Ai văzut-o și tu?
- Am și fotografiat-o, de mai multe ori. E de zece ori mai spectaculoasă decât un foc de artificii. E ceva cu care ochiul tău nu e obișnuit - să vezi lumini verzi pe cer.
- Unul dintre cele mai frumoase proiecte cu care ai ieșit în atenția presei a fost turul Islandei, alături de Aura, iubita ta. Doi oameni, două biciclete și două aparate foto. Cum a fost?
- Destul de intens. Imaginați-vă că timp de șase săptămâni, tot ce am făcut a fost să pedalăm, înfruntând ploaia și vântul, să mâncăm, să montăm și demontăm cortul... Călătoria asta ne-a apropiat foarte mult, dar ne-a făcut și să ne confruntăm limitele. De multe ori ne certam din cauza oboselii sau a faptului că ceva nu funcționa. Pe de altă parte, viața noastră a intrat atunci într-un alt ritm, mult încetinit. Acolo nu ne grăbeam să ajungem nicăieri și să facem nimic. Eram doar noi, față-n față cu noi înșine. Erau momente în care nici nu era nevoie să ne vorbim. Era o liniște bună și tihnită, pe care nu trebuia nici s-o cauți, nici s-o explici.
- Asta e foarte frumos...
- Seara, stăteam mult de vorbă, discuțiile noastre ajungeau până departe, descopeream laturi ale noastre care ne apropie, pe care înainte nici nu le văzusem. Și asta era minunat. Cumva, simțeai că nu întâmplător celălalt e lângă tine. De altfel, relația dintre noi a devenit foarte puternică, după toate lucrurile prin care am trecut.
- În încheiere, spune-mi, Dorin, cu ce-ai rămas după expediția matinală prin nămeți? Dincolo de imaginile din aparat, tu, pentru tine, ce-ai salvat?
- Am păstrat gândul că e joi dimineață, când toată lumea se grăbește mohorâtă spre serviciu, iar eu sunt undeva pe munte, cu doi prieteni buni. Sunt în sălbăticia înghețată și fac ce-mi place. Nu e destul?