- În ultimii ani, cariera ta impecabilă de actriță de teatru și cinema și-a adăugat schimbări importante în imediatul vieții: te-ai măritat și ai făcut un copil, două evenimente care marchează profund existența unei femei. Cum ai ținut balansoarul în echilibru?
- Vezi, Ines, noi, oamenii, ne facem un plan de viață pe termen lung, dar el e grevat de planurile pe termen scurt, iar acestea din urmă suferă mereu modificări. Uneori prea multe. De unde și starea de tulburare, de confuzie și, finalmente, dezechilibrul. Asta e ceea ce s-a întâmplat și cu mine: modificările de "traseu" m-au dus în diverse "halte". Îmi dădeam seama că trebuie să schimb macazul, știam în ce direcție voiam să merg, dar nu întotdeauna aveam putere să acționez. Într-o astfel de haltă am poposit după ce l-am născut pe Luca, pe băiatul meu. Imediat după naștere, am plecat în Franța, pentru filmul "Donnant Donnant", apoi, la încheierea filmărilor, deci după trei luni, m-am întors în România și am devenit mamă, sută la sută, ca timp. Căci telefoanele nu sunau, nimeni nu mă solicita, nu se întâmpla nimic pe tărâm actoricesc. Atunci am intrat într-o panică teribilă. A fost o perioadă extrem de dificilă la nivel psihologic. Simțeam că eu, ca persoană, nu însemnam doar mama lui Luca și soția lui George (operatorul de film George Dăscălescu n. red.) și atât. Am început să mă întreb "Unde sunt eu, în toată ecuația asta?". Înțelegi? Parcă mă pierdusem pe mine însămi, printre toate elementele care-mi umpluseră viața - iureșul lunilor din urmă, frenezia filmărilor, fericirea maternității. Noroc că n-a durat mult, până când situația s-a dres: cam la un an după nașterea lui Luca, am început iar să lucrez - mult spre foarte mult, mi-am intensificat ritmul vieții și am turat iar motoarele. A fost ca la sportivi: hai, că mai alerg zece metri! Și-ncă zece metri! Și-ncă zece metri! Și-uite așa, ajungi să alergi maratonul. Apoi, paradoxal poate, munca asta intensă m-a dus într-un alt punct limită: am realizat că viața mea iar nu mai era în armonie, că trebuia neapărat să decelerez sau, mai exact, să nu mai accept să fac, în profesie, orice, oricum și în orice condiții, sub imperiul entuziasmului. Mi-am însușit principiul ăsta și, astfel, am izbutit ca, în ultimul an de zile, să reduc motoarele și să regăsesc echilibrul dintre profesie și viața de familie. Înainte jucam și trei spectacole pe zi, iar acum am ajuns la performanța de maximum două și îmi propun ca astfel de zile, cu două spectacole, să nu mai reprezinte regula, ci excepția. A nu se înțelege, însă, că regret acești ani de muncă febrilă: cu toții avem nevoie în viață de o astfel de perioadă de acumulare interioară, cu toții avem nevoie de acest soi de experiență care te învață să te cunoști, care-ți arată cât te țin puterile, cât poți să duci și în ce condiții. Și a mai fost ceva care mi-a dat de înțeles că perioada asta profesională s-a consumat și iar trebuie să schimb macazul: faptul că ajunsesem să fiu frustrată de lipsa de timp. Pur și simplu, voiam să stau mai mult cu Luca și cu George. Așa că acum, din fericire, pot spune că am reechilibrat balanța. Rămâne să și mențin acest echilibru. Adică asta încerc. Spun "încerc", pentru că niciodată omul nu poate să-și controleze viața, în procent de sută la sută. Evoluția noastră depinde nu doar de propriile hotărâri, ci și de un imprevizibil, de un inefabil...
Cele trei frici
- Medeea, ce-ai înțeles despre tine, la capătul acestor schimbări de direcție? Știi mai bine decât acum zece ani cine ești?
- Marea mea provocare e aceea de a-mi învinge fricile. Nu mă refer la frica de câini sau de injecții, ci la teama de a nu greși, la teama de a nu mă dezamăgi... Teama de a nu mă dezamăgi eu pe mine e ceva fundamental în ființa mea. Rezist bine la intemperiile vieții - am picat concursuri, mi s-au dat șuturi metaforice în fund, n-am luat castinguri, nu mi-au ieșit niște roluri, fiindcă n-am avut condițiile de a le fructifica... Toate astea le-am suportat destul de bine. Însă dezamăgirea de sine e cu adevărat destabilizantă pentru mine. Și din dorința de a o evita am lucrat atât de mult și, mai ales, atât de intens. Apoi, am o groază înfiorătoare de penibil. Când mi s-a propus prima dată să joc în Franța, am spus "Nu" fără să ezit nici o secundă. Mă gândeam că nu vorbesc franceza, nu voi putea vorbi franceza ca lumea și mă temeam că handicapul ăsta, al limbii, mă va inhiba și mă va bloca și ca actriță. Că, finalmente, voi ajunge să par stupidă, o "ce caută și asta acolo?". N-am vrut să mă bag în ceva ce consideram că nu voi putea surmonta. Până la urmă, am plecat în Franța, tocmai fiindcă mi-am propus să mă iau la trântă și cu frica asta și să ies câștigătoare. Deși (râde), pe de altă parte, frica de penibil e, uneori, și salvatoare. Adică te face să eviți niște momente în care, cu adevărat, ai fi penibil. Secretul rezidă, așadar, în dozaj: nici să dai în patologic, dar nici să nu-ți pese de penibil. Și mai am o frică enormă, pe care n-am eradicat-o total, dar am învățat să trăiesc cu ea: frica de a eșua, în sensul de a mă rata ca existență, la modul general. În zilele în care mi se întâmplă să mai patinez prin zona asta, aplic singura tehnică psihologică pe care am descoperit-o ca funcționând, în cazul meu: asemenea lui Scarlett O'Hara (din "Pe aripile vântului"), îmi spun că "Și mâine e o zi", deci îmi acord acest pansament psihologic al unei zile noi, în care pot să intervin, să corijez, să schimb lucruri. Știi, maturizându-mă, am realizat un lucru care mi se pare esențial: marea înțelepciune a vieții nu este să demonstrezi cine ești, ci, pur și simplu, să fii. Principiul ăsta mi-a folosit inclusiv în profesie: până n-am înțeles acest adevăr simplu, am ratat toate castingurile. (râde)
- Mut discuția către teatru. Cum își păstrează emoția un actor? Cum poți juca același rol, de o sută de ori, cu convingere? Nu ajungi, în cele din urmă, la compromisuri?
- Te referi la "mecanizare". Mulți actori pățesc asta. Și eu am conștientizat, la un moment dat, că "mi-a deraiat trenul": m-am trezit în timpul spectacolelor, în mai multe rânduri, că jucam pe pilot automat. Păream vie în scenă, dar, în realitate, nu eram. Țin minte că i-am spus și lui Marius (actorul Marius Manole, partenerul Medeei în mai multe spectacole - n. red.) că se întâmplă ceva foarte în neregulă cu mine. Pe de altă parte, mecanicizarea asta nu vine doar din faptul că joci mult, ci și dintr-o formă de amnezie: uiți de ce faci tu, de fapt, profesia asta, care ți-a fost resortul inițial. De pildă, unii actori pleacă de la "iubesc teatrul" și ajung la "mă iubesc pe mine în teatru", ceea ce e catastrofal. Cad în plasa unor circumstanțe favorabile - un text bun, parteneri de scenă excelenți, public care aplaudă încântat - și se lasă îmbătați de "Uite ce succes am! Ce bun sunt! Cât mă iubește lumea!". Devin tributari aplauzelor, ajung să le fie necesare asemenea unui drog. Ca atare, devin tentați să tot repete formula aceea care s-a dovedit de succes, fac totul ca să placă publicului, dar uită de la ce au pornit ei, de fapt, în profesie, ce i-a motivat inițial. Firește, profesia asta o faci pentru public, dar o faci și pentru tine. Ca să fii onest pe scenă, trebuie ca tu să te simți bine acolo, iar acel bine vine dintr-o motivație interioară, care nu are legătură cu motivațiile exterioare - bani, faimă etc. În secunda în care ți-ai pierdut motivația interioară, plăcerea aia care ține exclusiv de tine, ți-ai pierdut onestitatea pe scenă, iar lipsa de onestitate va fi simțită de public și, în felul ăsta, cercul se închide: pierzi exact lucrul la care ai țintit. Și eu tot așa m-am salvat: m-am gândit ce-mi plăcea mie și ce mă interesa pe mine atunci, în perioada aia. Și-am ales să nu mai lucrez decât pe texte care se potriveau cu acele deziderate ale mele, am ales să joc doar roluri în al căror substrat profund uman credeam. Iar asta îmi doresc să fac și în continuare.
- Mai mult ca sigur că reușești! Ești printre actorii foarte iubiți de public.
- Așa e, și lucrul ăsta îmi face incredibil de bine. Sunt conștientă de faptul că sunt iubită de foarte mulți oameni și recunosc asta cinstit. Nu-mi plac actorii ăia care pretind că habar nu au că oamenii îi iubesc, că nu-i interesează asta... E o ipocrizie de doi bani.
"Iubirea poate fi iresponsabilă. Căsnicia, nu!"
- Actoria este exclusivistă, nu acceptă "trădările". Cum o împaci cu familia, care cere, și ea, exclusivitate?
- O căsnicie e un edificiu, e ca o casă pe care o construiești de la temelie în sus și, după ce ai terminat-o, trebuie s-o și întreții, că se mai defectează o clanță, se mai sparge o țeavă... Norocul meu a ținut, sigur, de întâlnirea cu George și de iubirea care a crescut între noi. Dar a ținut și de faptul că această căsnicie am pornit-o la treizeci și cinci de ani, când deja acumulasem o sumă de experiențe, când deja ajunsesem la un anume nivel de maturitate. Nu știu cum ar mai fi stat lucrurile dacă mi-aș fi pornit căsnicia la douăzeci de ani. La douăzeci de ani ești încă un copil, privești toate lucrurile, inclusiv mariajul, într-un mod foarte aburos și foarte idealist. Or, căsnicia e ceva extrem de concret, de palpabil și de responsabil. Iubirea poate fi iresponsabilă, dar o relație pe termen lung, nu. Ca să duci o relație pe termen lung, pe lângă iubire, romantism, tandrețe și atenție, cred că trebuie să ai și ceea ce eu numesc "o inteligență a relațiilor". Având inteligența relațiilor, îți asumi, de la început, o situație în care nu întotdeauna totul e roz și perfect. Și știi că, într-un cuplu, sunt momente când intervin și divergențe de opinii, că sunt momente când trebuie să lași de la tine, să fii împăciuitor, și altele în care trebuie să nu cedezi. Știind lucrurile astea și având alături un partener la fel de inteligent, ai șanse "să te alegi" cu o căsnicie fericită și armonioasă, până la adânci bătrâneți. Pe de altă parte, așa cum am spus și mai devreme, nu totul ține de noi, de hotărârile și de gesturile noastre. Și într-o căsnicie există o doză de neprevăzut, de inefabil. Nimeni nu știe ce va fi peste zece sau douăzeci de ani. Suntem expuși, în permanență, și la nenoroc. De aceea, tot ce poți să faci este să ai grijă de relația ta, în prezent, și să faci proiecții optimiste pentru viitor - pe principiul că ți se va întâmpla ceea ce gândești și spui, că ăsta e circuitul energiilor în univers.
- În povestea voastră de dragoste există și Luca...
- Care crește ca din apă! Are aproape șapte ani! Îți dai seama?! (râde) E elev la Școala Franceză. E un băiețel foarte franțuzit, într-un mod adorabil... Am învățat sau am re-învățat foarte multe lucruri de la el. În primul rând, normalitatea. Știi, actorii sunt niște ființe contorsionate, pline de probleme și de întrebări, și-n zbaterile astea ale lor continue, pierd niște repere esențiale ale lumii reale: cum ar fi normalitatea. Ei ajung să-și caute normalitatea. Sunt actori de la Hollywood, care, din când în când, se duc să se recicleze la "Actor's Studio", adică se duc să re-învețe cum să bea, în mod normal, natural, o ceașcă de cafea. Or copilul ăsta mi-a oferit cursuri de normalitate gratuite. (râde) Pentru că eu sunt, pentru el, mama. Și atât. Iar el are niște nevoi, niște curiozități, niște întrebări sau niște reacții de un firesc dezarmant. Uite, de pildă, azi dimineață m-a întrebat: "Mama, ce sunt acelea emoții?". Și-n clipa aia, m-am blocat. Eu, actorul, omul care lucrează zi de zi cu emoții, am descoperit că nu știu cum să-i explic, mai ales pe înțelesul lui, într-un limbaj simplu, "ce sunt acelea emoții". În sfârșit, până la urmă, am transformat explicația în niște exemple de situații concrete, iar el mi-a spus: "Mama, atunci eu am emoții, că iau vacanță și plec la munte, unde de-abia aștept s-ajung." Episodul ăsta, pentru mine, a fost o lecție foarte prețioasă. Așa cum e și lecția pe care Luca mi-o oferă cotidian, a iubirii "cu punct". El ne iubește, pe noi, părinții lui, fără un motiv, ne iubește exact așa cum suntem și fără să ceară sau să aștepte nimic înapoi. El ne iubește. Punct. Pe când noi, oamenii mari, vrem să fim iubiți, ne dorim să fim iubiți, cerem să fim iubiți "cu punct", dar iubim "pentru că"...
- Medeea, e mult "zgomot și furie" în lumea din jurul nostru. Cum te raportezi la această realitate?
- Structural, sunt un om optimist. Ceea ce m-a ajutat, ba chiar m-a salvat în multe situații grele din viață. Ajunsă însă la patruzeci de ani, depășind acest prag, simt că, din ce în ce mai mult, ies la suprafață, din mine, lucrurile care mă irită, legate de societate, lucruri peste care mi-e din ce în ce mai greu să trec și care nu-mi dau motive să privesc viitorul cu optimism. Și totuși... Mai cred în miracole. Și știi de ce? Pentru că, din când în când, mi se mai întâmplă să-mi apară în drum oameni cu minți luminate, în care cred, tineri în a căror atitudine și în al căror idealism mă regăsesc, deși, cu vremea, idealismul meu s-a mai patinat... Și-apoi, am vreo opțiune reală, pot să fac altceva decât să-mi impun să mai cred sau, măcar, să mai sper în miracole? Și să mai lupt pentru ele? Deseori îmi aduc aminte de replica aceea a lui Don Quijote: "Poți pierde o bătălie, însă lupta rămâne sublimă." Poate că bătălia va fi pierdută, dar măcar voi fi luptat, măcar voi fi crezut, sincer, în sublimul luptei.
- Pe ce fronturi lupți în primăvara aceasta?
- Merg înainte, la braț cu splendidul Florin Piersic, cu spectacolul-fenomen "Străini în noapte". După atâția ani de zile, e extraordinar de emoționant să vedem cu câtă nerăbdare și bucurie ne așteaptă oamenii din toată țara și românii din multe țări străine. Iar biletele se vând ca pâinea caldă. Deseori, sunt atât de multe cereri, încât, în loc de un spectacol, ajungem să jucăm două, în același oraș. Și asta, în săli mari, de cinci-șapte sute de locuri. Continui, de asemenea, cu "Dineu cu proști", la Teatrul Național, cu "Fă-mi loc", la Godot Café-Teatru și nu numai, cu "Vanilla Skype", la Teatrul Act, și cu "Două liniuțe", la Teatrul Metropolis. Iar pe 22 aprilie am premiera unui nou film, "03. Bypass", în regia lui Nap Toader, care mi-a fost coleg de an, în facultate. De-altfel, și joc lângă un fost coleg de an: Gabriel Spahiu. Iar cel de-al treilea personaj principal este interpretat de Alex Potocean. Căci povestea este aceea a unui trio de medici ambulanțieri - este povestea dramatică a unei nopți din viața lor. Și, nu în ultimul rând, aștept și premiera românească a unui mediu-metraj, "Faptă bună", care deja a ieșit prin niște festivaluri din străinătate și a avut ecouri onorante. "Faptă bună" e în regia lui Andrei Gruzsniczki (cu care am făcut și "Q.E.D."). Iar, în rest, ca să păstrez echilibrul, mă voi concentra pe familie.