MEDEEA MARINESCU - "Marea înțelepciune a vieții nu este să demonstrezi cine ești, ci să fii!"

Ines Hristea
Modificări de traseu

- În ultimii ani, cariera ta impecabilă de actriță de teatru și cinema și-a adăugat schimbări impor­tante în imediatul vieții: te-ai măritat și ai făcut un copil, două evenimente care marchează profund existența unei femei. Cum ai ținut balansoarul în echilibru?

- Vezi, Ines, noi, oamenii, ne facem un plan de viață pe termen lung, dar el e grevat de planurile pe termen scurt, iar acestea din urmă suferă mereu mo­dificări. Uneori prea multe. De unde și starea de tulburare, de confuzie și, finalmente, dezechilibrul. Asta e ceea ce s-a întâmplat și cu mine: modificările de "traseu" m-au dus în diverse "halte". Îmi dădeam sea­ma că trebuie să schimb macazul, știam în ce direcție voiam să merg, dar nu întotdeauna aveam putere să acționez. Într-o astfel de haltă am poposit după ce l-am născut pe Luca, pe băiatul meu. Imediat după naștere, am plecat în Franța, pentru filmul "Donnant Donnant", apoi, la încheierea filmărilor, deci după trei luni, m-am întors în România și am de­venit mamă, sută la sută, ca timp. Căci telefoanele nu sunau, nimeni nu mă solicita, nu se întâmpla nimic pe tărâm actoricesc. Atunci am intrat într-o panică teribilă. A fost o perioadă extrem de dificilă la nivel psi­­hologic. Simțeam că eu, ca persoană, nu în­sem­nam doar mama lui Luca și soția lui George (ope­ratorul de film George Dăscălescu n. red.) și atât. Am început să mă întreb "Unde sunt eu, în toată ecuația asta?". Înțe­legi? Parcă mă pierdusem pe mine însămi, printre toate elementele care-mi umpluseră viața - iureșul lunilor din urmă, frenezia filmărilor, fericirea mater­nității. Noroc că n-a durat mult, până când situația s-a dres: cam la un an după nașterea lui Luca, am început iar să lucrez - mult spre foarte mult, mi-am intensificat ritmul vieții și am turat iar motoarele. A fost ca la sportivi: hai, că mai alerg zece metri! Și-ncă zece metri! Și-ncă zece metri! Și-uite așa, ajungi să alergi maratonul. Apoi, paradoxal poate, munca asta intensă m-a dus într-un alt punct limită: am realizat că viața mea iar nu mai era în ar­monie, că trebuia nea­părat să decelerez sau, mai exact, să nu mai ac­cept să fac, în profesie, orice, oricum și în orice con­diții, sub imperiul entu­zias­mului. Mi-am însușit principiul ăsta și, astfel, am izbutit ca, în ultimul an de zile, să reduc motoarele și să regăsesc echili­brul dintre profesie și viața de fa­milie. Înainte jucam și trei spectacole pe zi, iar acum am ajuns la perfor­manța de maximum două și îmi pro­pun ca astfel de zile, cu două spectacole, să nu mai reprezinte regula, ci excepția. A nu se înțelege, însă, că regret acești ani de muncă febrilă: cu toții avem nevoie în viață de o astfel de perioadă de acumulare interioară, cu toții avem nevoie de acest soi de experiență care te învață să te cunoști, care-ți arată cât te țin puterile, cât poți să duci și în ce con­diții. Și a mai fost ceva care mi-a dat de înțeles că perioada asta profesională s-a con­su­mat și iar trebuie să schimb macazul: faptul că ajun­sesem să fiu frus­trată de lipsa de timp. Pur și simplu, voiam să stau mai mult cu Luca și cu George. Așa că acum, din fe­ricire, pot spune că am reechi­librat balanța. Ră­mâne să și mențin acest echilibru. Adică asta în­cerc. Spun "încerc", pentru că niciodată omul nu poate să-și controleze viața, în procent de sută la sută. Evoluția noastră depinde nu doar de pro­priile hotărâri, ci și de un imprevizibil, de un ine­fabil...

Cele trei frici

- Medeea, ce-ai înțeles despre tine, la ca­pă­tul acestor schimbări de direcție? Știi mai bine decât acum zece ani cine ești?

- Marea mea provo­care e aceea de a-mi în­vinge fricile. Nu mă refer la frica de câini sau de in­jecții, ci la teama de a nu greși, la teama de a nu mă dezamăgi... Teama de a nu mă dezamăgi eu pe mine e ceva fundamental în ființa mea. Rezist bine la intemperiile vieții - am picat concursuri, mi s-au dat șuturi metaforice în fund, n-am luat castinguri, nu mi-au ieșit niște roluri, fiindcă n-am avut condițiile de a le fructifica... Toate astea le-am suportat destul de bine. Însă dezamăgirea de sine e cu adevărat des­ta­bilizantă pentru mine. Și din dorința de a o evita am lucrat atât de mult și, mai ales, atât de intens. Apoi, am o groază înfiorătoare de penibil. Când mi s-a pro­pus prima dată să joc în Franța, am spus "Nu" fără să ezit nici o secundă. Mă gândeam că nu vor­besc fran­ceza, nu voi putea vorbi franceza ca lumea și mă te­meam că handicapul ăsta, al limbii, mă va inhiba și mă va bloca și ca actriță. Că, finalmente, voi ajunge să par stupidă, o "ce caută și asta acolo?". N-am vrut să mă bag în ceva ce con­sideram că nu voi putea surmonta. Până la urmă, am plecat în Franța, tocmai fiindcă mi-am propus să mă iau la trântă și cu frica asta și să ies câștigătoare. Deși (râde), pe de altă parte, frica de penibil e, uneori, și salvatoare. Adică te face să eviți niște momente în care, cu adevărat, ai fi penibil. Secretul rezidă, așa­dar, în dozaj: nici să dai în patologic, dar nici să nu-ți pese de penibil. Și mai am o frică e­normă, pe care n-am eradicat-o to­tal, dar am învățat să trăiesc cu ea: frica de a eșua, în sensul de a mă rata ca existență, la modul general. În zilele în care mi se în­tâmplă să mai pa­tinez prin zona asta, aplic sin­gura tehnică psiho­logică pe care am descoperit-o ca func­ționând, în ca­zul meu: asemenea lui Scarlett O'Hara (din "Pe aripile vân­tului"), îmi spun că "Și mâine e o zi", deci îmi acord acest pansament psiho­lo­gic al unei zile noi, în care pot să inter­vin, să corijez, să schimb lucruri. Știi, maturizându-mă, am realizat un lucru care mi se pare esențial: marea înțelepciune a vieții nu este să de­monstrezi cine ești, ci, pur și simplu, să fii. Principiul ăsta mi-a folosit inclusiv în profesie: până n-am înțeles acest adevăr simplu, am ratat toate castingurile. (râde)

- Mut discuția către teatru. Cum își păstrează emoția un actor? Cum poți juca același rol, de o sută de ori, cu convingere? Nu ajungi, în cele din urmă, la compromisuri?

- Te referi la "mecanizare". Mulți actori pățesc asta. Și eu am conștientizat, la un moment dat, că "mi-a deraiat trenul": m-am trezit în timpul spec­ta­colelor, în mai multe rânduri, că jucam pe pilot au­tomat. Păream vie în scenă, dar, în realitate, nu eram. Țin minte că i-am spus și lui Marius (actorul Marius Manole, partenerul Medeei în mai multe spectacole - n. red.) că se întâmplă ceva foarte în neregulă cu mine. Pe de altă parte, mecanicizarea asta nu vine doar din faptul că joci mult, ci și dintr-o formă de amnezie: uiți de ce faci tu, de fapt, profesia asta, care ți-a fost resortul inițial. De pildă, unii actori pleacă de la "iubesc teatrul" și ajung la "mă iubesc pe mine în teatru", ceea ce e catastrofal. Cad în plasa unor circumstanțe favorabile - un text bun, parteneri de scenă excelenți, public care aplaudă încântat - și se lasă îmbătați de "Uite ce succes am! Ce bun sunt! Cât mă iubește lumea!". Devin tributari aplauzelor, ajung să le fie necesare asemenea unui drog. Ca atare, de­vin tentați să tot repete formula aceea care s-a dovedit de succes, fac totul ca să placă publicului, dar uită de la ce au pornit ei, de fapt, în profesie, ce i-a motivat inițial. Firește, profesia asta o faci pentru public, dar o faci și pentru tine. Ca să fii onest pe scenă, trebuie ca tu să te simți bine acolo, iar acel bine vine dintr-o mo­tivație interioară, care nu are legătură cu moti­va­țiile exterioare - bani, faimă etc. În secunda în care ți-ai pierdut motivația interioară, plăcerea aia care ține exclusiv de tine, ți-ai pierdut onestitatea pe sce­nă, iar lipsa de ones­titate va fi simțită de public și, în felul ăsta, cercul se închide: pierzi exact lucrul la care ai țintit. Și eu tot așa m-am salvat: m-am gândit ce-mi plă­cea mie și ce mă interesa pe mine a­tunci, în perioada aia. Și-am ales să nu mai lucrez decât pe texte care se potri­veau cu acele de­zi­derate ale mele, am ales să joc doar roluri în al căror substrat profund u­man cre­deam. Iar asta îmi do­resc să fac și în con­tinuare.

- Mai mult ca si­gur că reușești! Ești printre actorii foarte iubiți de pu­blic.

- Așa e, și lucrul ăsta îmi face incre­dibil de bine. Sunt conștientă de faptul că sunt iubită de foarte mulți oa­meni și recunosc asta cinstit. Nu-mi plac actorii ăia care pre­tind că habar nu au că oamenii îi iubesc, că nu-i inte­re­sează as­ta... E o ipo­crizie de doi bani.

"Iubirea poate fi iresponsabilă. Căsnicia, nu!"

- Actoria este exclusivistă, nu acceptă "tră­dă­rile". Cum o împaci cu familia, care cere, și ea, ex­clu­sivitate?

- O căsnicie e un edificiu, e ca o casă pe care o construiești de la temelie în sus și, după ce ai ter­mi­nat-o, trebuie s-o și întreții, că se mai defectează o clanță, se mai sparge o țeavă... Norocul meu a ținut, sigur, de întâlnirea cu George și de iubirea care a crescut între noi. Dar a ținut și de faptul că această căsnicie am pornit-o la treizeci și cinci de ani, când deja acumulasem o sumă de experiențe, când deja ajunsesem la un anume nivel de maturitate. Nu știu cum ar mai fi stat lucrurile dacă mi-aș fi pornit căs­nicia la douăzeci de ani. La douăzeci de ani ești încă un copil, privești toate lucrurile, inclusiv mariajul, în­tr-un mod foarte aburos și foarte idealist. Or, căs­nicia e ceva extrem de concret, de palpabil și de res­ponsabil. Iubirea poate fi iresponsabilă, dar o relație pe termen lung, nu. Ca să duci o relație pe ter­men lung, pe lângă iu­bire, roman­tism, tan­dre­țe și atenție, cred că trebuie să ai și ceea ce eu numesc "o inteli­gen­ță a relațiilor". A­vând inteligența rela­ții­lor, îți asumi, de la în­ceput, o situație în care nu întotdeauna totul e roz și perfect. Și știi că, într-un cuplu, sunt mo­mente când intervin și divergențe de opinii, că sunt momente când trebuie să lași de la tine, să fii împăciuitor, și altele în care trebuie să nu cedezi. Știind lucrurile astea și având alături un partener la fel de inteligent, ai șan­se "să te alegi" cu o căs­nicie fericită și ar­mo­nioasă, până la adânci bătrâneți. Pe de altă parte, așa cum am spus și mai devreme, nu totul ține de noi, de hotărârile și de ges­tu­rile noastre. Și într-o căsnicie există o doză de neprevăzut, de ine­fa­bil. Nimeni nu știe ce va fi peste zece sau douăzeci de ani. Sun­tem expuși, în perma­nență, și la nenoroc. De aceea, tot ce poți să faci este să ai grijă de relația ta, în prezent, și să faci proiecții opti­miste pentru viitor - pe principiul că ți se va întâmpla ceea ce gân­dești și spui, că ăsta e circuitul energiilor în univers.

- În povestea voas­tră de dragoste există și Luca...

- Care crește ca din apă! Are aproape șapte ani! Îți dai seama?! (râde) E elev la Școala Franceză. E un băiețel foarte franțuzit, într-un mod adorabil... Am învățat sau am re-învățat foarte multe lucruri de la el. În primul rând, normalitatea. Știi, actorii sunt niște ființe contorsionate, pline de probleme și de întrebări, și-n zbaterile astea ale lor continue, pierd niște repere esențiale ale lumii reale: cum ar fi normalitatea. Ei ajung să-și caute normalitatea. Sunt actori de la Hollywood, care, din când în când, se duc să se re­cicleze la "Actor's Studio", adică se duc să re-învețe cum să bea, în mod normal, natural, o ceașcă de cafea. Or copilul ăsta mi-a oferit cursuri de norma­litate gratuite. (râde) Pentru că eu sunt, pentru el, mama. Și atât. Iar el are niște nevoi, niște curiozități, niște întrebări sau niște reacții de un firesc dezar­mant. Uite, de pildă, azi dimineață m-a întrebat: "Mama, ce sunt acelea emoții?". Și-n clipa aia, m-am blocat. Eu, actorul, omul care lucrează zi de zi cu emoții, am descoperit că nu știu cum să-i explic, mai ales pe înțelesul lui, într-un limbaj simplu, "ce sunt acelea emoții". În sfârșit, până la urmă, am trans­format explicația în niște exemple de situații con­crete, iar el mi-a spus: "Mama, atunci eu am emoții, că iau vacanță și plec la munte, unde de-abia aștept s-ajung." Episodul ăsta, pentru mine, a fost o lecție foarte prețioasă. Așa cum e și lecția pe care Luca mi-o oferă cotidian, a iubirii "cu punct". El ne iu­beș­te, pe noi, părinții lui, fără un motiv, ne iubește exact așa cum suntem și fără să ceară sau să aștepte nimic înapoi. El ne iubește. Punct. Pe când noi, oa­menii mari, vrem să fim iubiți, ne dorim să fim iubiți, ce­rem să fim iubiți "cu punct", dar iubim "pentru că"...

- Medeea, e mult "zgomot și furie" în lumea din jurul nostru. Cum te raportezi la această realitate?

- Structural, sunt un om optimist. Ceea ce m-a ajutat, ba chiar m-a salvat în multe situații grele din viață. Ajunsă însă la patruzeci de ani, depășind acest prag, simt că, din ce în ce mai mult, ies la suprafață, din mine, lucrurile care mă irită, legate de societate, lucruri peste care mi-e din ce în ce mai greu să trec și care nu-mi dau mo­tive să privesc vii­to­rul cu optimism. Și to­tuși... Mai cred în mi­ra­cole. Și știi de ce? Pentru că, din când în când, mi se mai întâm­plă să-mi apară în drum oameni cu minți lumi­na­te, în care cred, tineri în a căror atitudine și în al căror idealism mă re­gă­sesc, deși, cu vre­mea, idealismul meu s-a mai patinat... Și-apoi, am vreo opțiune reală, pot să fac altceva decât să-mi impun să mai cred sau, măcar, să mai sper în miracole? Și să mai lupt pentru ele? Deseori îmi aduc a­min­te de replica aceea a lui Don Quijote: "Poți pier­de o bătălie, însă lup­ta rămâne su­bli­mă." Poa­te că bă­tă­lia va fi pier­dută, dar mă­car voi fi luptat, mă­car voi fi crezut, sincer, în subli­mul luptei.

- Pe ce fronturi lupți în primăvara a­ceas­ta?

- Merg înainte, la braț cu splendidul Flo­rin Piersic, cu spec­ta­colul-fenomen "Străini în noapte". După atâția ani de zile, e extraor­di­nar de emoționant să vedem cu câtă nerăb­da­re și bucurie ne așteaptă oamenii din toată țara și românii din multe țări străine. Iar biletele se vând ca pâinea cal­dă. Deseori, sunt atât de multe cereri, încât, în loc de un spectacol, ajungem să jucăm do­uă, în ace­lași oraș. Și asta, în săli mari, de cinci-șapte sute de locuri. Continui, de asemenea, cu "Dineu cu proști", la Teatrul Național, cu "Fă-mi loc", la Godot Café-Teatru și nu numai, cu "Vanilla Skype", la Teatrul Act, și cu "Do­uă liniuțe", la Tea­trul Metropolis. Iar pe 22 aprilie am premiera unui nou film, "03. Bypass", în regia lui Nap Toader, care mi-a fost coleg de an, în facul­tate. De-altfel, și joc lângă un fost coleg de an: Gabriel Spahiu. Iar cel de-al treilea personaj principal este interpretat de Alex Potocean. Căci povestea este aceea a unui trio de medici ambulanțieri - este povestea dramatică a unei nopți din viața lor. Și, nu în ultimul rând, aștept și premiera românească a unui mediu-metraj, "Faptă bună", care deja a ieșit prin niște festivaluri din stră­inătate și a avut ecouri onorante. "Faptă bună" e în regia lui Andrei Gruzsniczki (cu care am făcut și "Q.E.D."). Iar, în rest, ca să păstrez echilibrul, mă voi concentra pe familie.