HORIA COLIBĂŞANU - "Nu mă duc pe munte să mă distrez, mă duc pe munte să sufăr"

Încercaţi să vi-l imaginaţi câteva clipe: mai sus de norii lăptoşi, mai sus de tunete şi fulgere, pe unde doar avioanele mai trec -, poticnindu-se în piolet şi gâfâind du­pă fiecare pas câte-un minut, ca să adune su­ficient oxi­gen pentru următorul.

Îl chea­mă Horia Co­li­băşanu, are 38 de ani şi este sin­gu­rul alpinist ro­mân care a ajuns pe K2, Anna­pur­na şi Dhau­lagiri, trei din Top 5 munţi de 8.000 de metri cu cea mai ridicată rată de mor­talitate din lume. Are în palmares şapte vâr­furi de optmiari şi o medalie "Spirit of Mounteneering", oferită de cel mai prestigios club montan internaţional, "British Alpine Club". Însă ceea ce l-a făcut cu adevărat cu­nos­cut e îndârjirea lui de a urca muntele în sti­lul pur, fără oxigen îmbuteliat şi şerpaşi de al­ti­tudine - ambele considerate do­paj în zilele noas­tre, de către federaţiile inter­na­ţionale. Anul acesta, în primăvară, va deschide o rută nouă pe fa­ţa nordică a muntelui Manaslu (8163m).

Muntele din spatele casei

- Nimeni nu-şi începe cariera de alpinist direct în Himalaya. Spune-ne, Horia, ce a fost înainte de toţi aceşti optmiari din palmaresul tău? Când a început muntele să te cheme spre el?

- În copilărie, când mergeam la bunici, la Gura Râului, grădina din spatele casei era chiar pe coasta muntelui, un deal care duce spre Păltiniş. Îmi plăcea mult să urc coasta aia abruptă, pentru că de acolo vedeam până departe, spre Sibiu. Vedeam Cindre­lul, a cărui creastă principală n-am urcat-o de fapt niciodată. Culmea, nici mă-car muntele din spatele casei nu l-am urcat până-n vârf. E o zonă împădurită şi greu accesibilă. Dar important e că-mi propu­neam să-mi înving propriile neputinţe şi slă­biciuni şi să ajung tot mai sus. Atunci a început lupta asta cu limitele mele. La 13 ani îmi amintesc că am alergat 400 de metri în 51 de secunde - un record uriaş! După ce am terminat tura, câteva minute nu m-am putut ridica de pe saltea. Tata a re­marcat des­tul de repede nebunia asta a mea şi ne­voia de a face mereu mai mult. El m-a în­scris la un club de al­pinism. La 21 de ani, am făcut prima ascensiune ma­re, am plecat în Caucaz să urc pe Elbrus (5.462 m - cel mai înalt vârf din Europa, n.r.).

Himalaya, adevărata aventură

- Au urmat apoi nenumărate expediţii în Hi­malaya, cele mai multe la peste 8.000 de m. Ce are Himalaya atât de spe­cial, dincolo de înălţime, de a stârnit fas­cinaţie printre alpinişti?

- Himalaya e unul dintre puţinele locuri din lume unde poţi avea parte de ade­vărata aven­tură. Cu încă vreo două ex­cepţii, prin Indo­ne­zia sau Bra­zilia, restul locurilor din lume au cam fost cucerite de om. Nu trebuie să fii al­pinist ca să fii sedus de Himalaya. E suficient să faci o ex­pediţie uşoară, un trekking, şi sigur îţi vei dori măcar o dată să te reîntorci. Ceea ce te mişcă cel mai tare acolo sunt oamenii. Sunt simpli, deschişi şi mereu cu zâmbetul pe bu­ze. Un singur om de acolo e mai ins­pi­raţional decât toţi speakerii pe care i-ai putea întâlni într-o viaţă. Pentru că e autentic şi-ţi trans­mite fără cuvinte că n-ai nevoie decât de un bol de orez ca să fii fericit. Două luni ju­mă­tate petrecute acolo te purifică, dau cojile deo­par­te, te aduc înapoi la pacea şi liniştea pe care ar trebui să le ai în fiecare zi. Acolo, şi timpul are altă dimensiune. Timpul curge pur şi simplu, nu e treaba ta. Dacă faci greşeala să te gră­beşti ca un eu­ropean şi să întrebi: "Vine odată eli­copterul ăla?", o să-ţi răspundă "Vine!". "Dar când vine?". "Vi­ne!". După zece ani de când tot merg aco­lo, când îi văd pe începători că se agită şi fac pre­siu­ne, îmi vine să râd. Nu au înţeles încă una dintre cele mai frumoase lecţii ale acestui munte: şansa de a gusta dintr-un alt fel de viaţă, într-o altfel de lume, unde graba nu duce nicăieri. De altfel, n-am întâlnit pe nimeni care să fi fost în Himalaya şi să nu se fi în­tors schimbat.

- E şi un loc cu adevărat frumos, dincolo de di­mensiunea asta spirituală de care e impregnat?

- Da, e un loc absolut minunat. Peisajele de acolo nu se pot compara cu nimic. Ajungi la alti­tu­dinea la care zboară avioanele de croazieră. Îmi amin­tesc una dintre primele expediţii, când am vă­zut o furtună cu fulgere şi trăsnete şi am văzut-o de deasupra. Piloţii cred că văd destul de des aşa ceva, dar pentru mu­ritori e ceva deosebit. Toate feno­menele naturale care se întâmplă acolo sus sunt năucitoare, e ceva ce nu-ţi poţi imagina că există. Multă vreme am crezut că stea­gul Tibetului, care are nişte raze stilizate şi soa­rele în mijloc, e doar un desen. Până am înţeles că ima­ginea aia e ceea ce ti­betanii văd în fiecare di­mi­neaţă. Tibetul e ca o for­tăreaţă înconjurată de Hima­laya. De aia când soa­rele răsare, el apare de după munte ca având nenu­mărate raze. Mai sus, când con­tinui să urci, noţiu­nea de peisaj se schimbă. Nu prea mai există vege­taţie, nu prea mai există animale. Doar câteva capre, iaci şi leopardul zăpezii, care e foarte rar şi greu de văzut, fiindcă se fereşte de oa­meni. Eu nu l-am vă­zut, am văzut doar urme în ză­pa­dă. Şi când zic ză­padă, chiar e zăpadă. Acolo, într-o singură noapte poate să ningă mai mult de un metru, dimineaţa te trezeşti cu cortul îngropat în nămeţi.

Muntele alege

- Povesteşte-mi puţin despre ascensiune. Ştiu că nu urci niciodată singur. Când stai două luni, zi de zi, lângă un om, nu intervin şi conflicte?

- Doar dacă mergi cu români. (râde) Îmi amintesc că eram cu partenerul meu slovac şi am întâlnit o echipă de români. Unul m-a întrebat: "Băi, dar voi nu vă certaţi deloc?". "Nu, nu ne certăm." "Absolut de­loc?" "Absolut deloc". Nu ne-am certat niciodată! Fie­care ştie exact ce are de făcut, suntem pro­fe­sio­nişti, iar echipa e bine sudată. Dacă unul face ceva rău, ştie exact ce a făcut şi-şi cere scuze. Nu sunt mo­tive de ceartă.

- Când zici "ceva rău", la ce te referi? Sunt gre­şeli tehnice?

- Da, sunt lucruri pe care le mai poţi scăpa din ve­dere din cauza stresului, a oboselii, a supraîn­căr­că­rii cu detalii. De exemplu, odată, pregătind expediţia, am uitat să verific corturile. Ne-am trezit la 6.000 de metri, cu o fereastră de plastic plesnită, prin care intra ză­pada. Celuilalt nu i-a picat bine. Sigur, asta nu e valabil la echipamentele vitale, care sunt verificate şi răsverificate. Acolo nu există să faci erori. Însă poţi face greşeli mult mai mici şi mai perfide. E suficient să uiţi în tabăra de bază bricheta şi nu-ţi mai poţi topi zăpadă să te hidratezi. Ex­pe­diţia e compromisă şi trebuie să te întorci.

- Cum alegi omul cu care urci?

- Cel mai important e caracterul omu­lui, să aibă bun simţ şi să poţi func­ţiona împreună. Muntele scoa­te oricum la iveală ade­vărata fire a omului. Mun­tele alege. Dacă te porţi ca un sconcs, nu ca un om, te taxează destul de repede. La alpi­nişti mai contează şi corespondenţa fizică. În Hi­malaya, cam toţi alpiniştii sunt ca­libraţi între 1.70 şi 1.80 m şi au cam 70, 80 de kg. Îţi trebuie o putere anaerobă foar­te mare, pe care oamenii micuţi n-o au, iar cei ma­­sivi consumă prea mult oxigen şi nu re­zistă. Cam despre asta e vorba. În rest, nu vă gândiţi că celălalt e acolo să te salveze în caz de accident. Eşti res­pon­sabil 100% pentru tine. La 8.000 de metri, abia cari un rucsac de 6 kg, pe care îl simţi aşa cum simţi un rucsac de 20 de kg în Carpaţi. Abia te duci pe tine. Lipsa oxigenului face ca ori­ce greutate să se simtă cumplit. La al­ti­tu­dinea aia, dacă s-ar întâmpla ceva, un sin­gur om nu l-ar putea duce pe altul în spate.

- Şi totuşi, în cazuri extreme, nu există niciun fel de salvare?

- Avem telefoane prin satelit, avem sta­ţii, dar până acum câţiva ani, elicopterele zburau doar până la 6000 de metri. Acum se fac salvări şi la 7000 de metri, dar ade­vărul e că riscurile cresc abia la 8000.

Faţă în faţă cu frica

- Joaca asta cu vârful muntelui pare o con­tinuă sfidare a morţii. Ţie nu ţi-e frică?

- Ba da, de fiecare dată. Nu cred că a fost vreo­dată să nu-mi fie frică. Asta nu înseamnă că mi-e fri­că tot timpul, dar sunt momente când frica e acolo. Dacă eşti conştient ce înseamnă şi care sunt riscurile, n-are cum să nu-ţi fie frică. A fi curajos nu înseamnă să nu simţi frică, ci să o înţelegi şi să o ţii sub control, să nu cedezi, că altfel eşti mort. În 2008, am trecut eu însumi pe lângă moarte, în încercarea de a urca Annapurna, pe faţa sudică, pe o porţiune a muntelui unde urcaseră maximum cinci oameni în istoria muntelui. N-am reuşit să ajungem pe vârf, fiindcă partenerul meu spaniol, I?aki Ochoa, a făcut un atac cerebral, care i-a provocat degerături şi hemipareză. Am stat cu el trei zile şi trei nopţi în cort. La peste 7500 de metri, un om sănătos poate su­pra­vieţui maximum cinci zile. M-am salvat pe ultima sută de metri, când am fost înlocuit de un alpinist elveţian şi, coborând câte doi-trei paşi pe minut, am reuşit să ajung la o altitudine mai mică. I?aki s-a stins când ajunsesem deja mai jos, am auzit vocea el­ve­ţia­nului în staţie. Aşa voce disperată n-am auzit nicio­dată.

- La peste 7000 de metri e un fel de antecameră a morţii...

- Mulţi oameni cred că Himalaya e o aventură drăguţă, când plec îmi urează concediu plăcut. Dar eu nu mă duc acolo să mă distrez, mă duc acolo să sufăr. Dacă cineva nu e capabil să sufere, nu are ce căuta sus. E foarte greu, se cere foarte mult de la tine, trebuie să ai şi rezistenţă, şi putere, ceea ce se întâlneşte rar la acelaşi sportiv. E ca şi cum ar trebui să fii bun şi la suta de metri, dar şi la maraton. Sigur, muntele e frumos, dar după două luni jumătate petrecute la peste 5000 de metri, când vezi primele smocuri de iarbă, îţi vine să le mănânci de fericire. E totuşi un mediu foarte ostil. Ca să rezist, îmi repet mereu că drumul spre casă trece prin vârf. Când expediţia s-a încheiat, dincolo de succesul sau insuccesul ei, de faptul că ai atins sau nu ai atins vârful, simţi o uriaşă bucurie că ai terminat ce ai avut de făcut şi poţi pleca acasă, în viaţă. Că ai supravieţuit. Şi nu e puţin lucru.

- Cu asemenea sacrificii şi eforturi, euforia de a ajunge în vârf trebuie să fie uriaşă.

- Nu e nicio euforie. Pe vârf eşti abia la jumă­tatea drumului. Alergătorii profesionişti se bucură la jumătatea maratonului? Cele mai mari riscuri sunt mereu la întoarcere, când eşti foarte obosit, iar coborârea consumă oricum resurse. Nu ai dreptul să fii euforic, înseamnă că eşti inconştient.

Bucuria întârzie la întâlnire

- Şi atunci, pentru ce faci toată nebunia asta? Pentru ce-ţi pui viaţa în pericol ? Doar ca să atingi un record?

- Dacă ar fi doar nevoia de recorduri, m-aş apu­ca de ciclism. E greu de înţeles pentru ceilalţi că există totuşi o satisfacţie venită în urma unei intense suferinţe. O fac pentru satisfacţia de a reuşi. Dar nu e o satisfacţie care vine din orgoliu. Nu e o reuşită în faţa altora, ci e războiul meu cu mine. Nu cu mun­tele mă lupt, ci cu propriile mele slăbiciuni. Mă lupt să fiu mai mult decât am fost data trecută. Fie­care expediţie e un mic pas pe o scară care mă duce mai sus fizic, psihic şi spiritual. De aia nu-mi aleg nicio­dată proiecte pe care ştiu că le pot realiza cu uşurinţă, ci proiecte care pun probleme, care mă provoacă, care ar fi pentru mine o treaptă ascen­dentă. Dacă ci­neva mi-ar zice "uite, renunţă la vârf şi-ţi plătesc atâ­ta", n-aş şti ce să-i spun. E foarte greu de estimat în bani cât valorează acel vârf pen­tru mine. Nu e vorba de două luni jumătate în Himalaya, nici de un an de pregătire la Timişoara, nici de zece ani de expediţii în munţi înalţi, nici de 18 ani de alpinism într-o viaţă. E vorba de riscurile pe care le-am adunat o viaţă în­treagă, pentru a avea şansa de a ajunge acolo, e vorba de riscurile care m-au făcut să fiu cine sunt. Asta nu are preţ.

- Adevărata bucurie vine, deci, mult mai târziu?

- Da, lucrurile bune se întâmplă după, la bază, chiar dacă trebuie să treci prin vârf pentru a le ob­ţine. De obicei, o stare de fericire în viaţa obişnuită durează destul de puţin. După ce am urcat pe K2 (al doilea munte ca înălţime din lume, după Everest, 8611 m, despre care statisticile arată că, din zece oa­meni care îl urcă, trei mor n.r.), bucuria de a fi ajuns pe vârf a fost atât de intensă, încât săptă­mâni, luni de zile, când mă trezeam di­mi­neaţă, îmi amin­team că am fost acolo şi încă nu-mi venea să cred.

- Dintre toate locurile minunate în care ai urcat, ai fost vreodată într-unul în care să simţi că eşti mai aproape de cer decât de pământ?

- Încerc să rămân de fiecare dată cu picioarele pe pământ. La 8000 de metri nu e locul potrivit să-ţi pierzi luciditatea şi să ai trăiri mistice. Se mai întâmplă tot felul de stări speciale, din cauza lipsei de oxigen, dar le-aş cataloga mai degra­bă ca acci­dente, sunt stări apropiate ce­lor de intoxicaţie al­coolică sau narcotică, creierul o ia razna. Încerc să le evit. Nu-s de dorit, oricum.

- Anul trecut, ai scăpat ca prin ure­chile acului de un dezastru. Ai întrerupt expediţia spre masivul Ma­naslu din Himalaya, exact cu două zile înainte de un cutremur devas­ta­tor, care a omorât 8000 de oameni şi care a făcut ravagii şi în tabăra de bază printre alpinişti. Are muntele semnele lui, felul lui de a comunica? Ce te-a făcut să te retragi?

- Există calcule şi prognoze, lu­cruri logice şi ex­perienţa unor oa­meni, dar mai există şi flerul şi in­tu­iţia. S-a întâmplat ca partenerul meu slovac să aibă un accident la coaste, din cauza vremii nefa­vo­rabile. Lucrul ăsta m-a încurcat puţin. Aş fi putut continua cu alte echipe, dar nu-mi su­râdea ideea. Ca în niciun alt an, con­diţiile în Himalaya erau total atipice. Mi-am dat sea­ma că ceva nu e în regulă, că s-au schimbat regulile jo­cului. Era neobişnuit de multă zăpadă pentru acea pe­rioadă a anului. Cel mai tare mă temeam de ava­lanşe. Am cântărit bine da­tele şi am decis să-mi as­cult intuiţia, şi să fac cale în­toarsă. Când s-a declanşat cutremurul, tocmai ajunsesem la Timişoara.

O pasiune împărtăşită

- Timişoara este oraşul în care trăieşti. Cum te simţi când te întorci de pe munte, acasă? Mai poţi avea o viaţă normală? Ai o iubită, ai familie?

- Mi-ar plăcea să răspund că da, am o iubită, dar sunt sigur că soţia mea n-o să mă creadă că e vorba de ea. (râde) Sigur că duc o viaţă normală. Tata m-a înscris când eram mic la alpinism şi tot el m-a sfătuit să dau la Medicină. Azi sunt medic sto­ma­tolog şi-mi practic meseria la un cabinet deschis ală­turi de fratele meu. Merg la lucru zilnic, duc şi o via­ţă de familie obiş­nuită. Dar, sigur că o mare parte din timpul liber e dedicată antrenamentelor. Alerg, urc scări cu greu­tate în spate, înot, merg cu bici­cle­ta, schiez, mă caţăr.

- Pasiunea ta extremă pentru munte nu se pune de-a curmezişul în căsnicia ta? Nu-i uşor să ştii că bărbatul tău e la 8000 de metri înălţime şi tu-l aştepţi acasă.

- Din fericire, soţia mea iubeşte şi ea muntele. Aşa ne-am şi cunoscut, într-o călătorie, la o cabană. Sigur, ea nu merge în expediţii profesioniste, nu face alpinism, dar pasiunea asta comună pentru munte a contat şi ne-a legat. Am o grămadă de prie­teni care au divorţat de nevestele lor tocmai pentru că nu puteau înţelege de ce ei tot pleacă câte două luni să se bată cu câte-un optmiar sau de ce, în fie­care weekend, se duc în Carpaţi. Dacă nu-ţi place mun­tele, îţi lipseşte un simţ, n-ai cum să înţelegi nebunia noastră. Sigur, asta nu înseamnă că nu e greu pentru ea, nici mie nu mi-ar plăcea să ştiu că e pe un vârf de 7000 de metri, în timp ce eu sunt acasă, cu cei doi copii ai noştri. Mih­nea are 5 ani, Ştefan doar 3. Dar am telefon prin sa­­telit şi, de la 7000 de metri în sus, vorbesc zilnic aca­­să. Dar nu-i de ajuns. Din fericire, nu mi-a re­pro­şat niciodată nimic. Aşa ne-am cunoscut şi aşa a ră­mas.

- Se spune, printre montaniarzi, că nu cu­ce­reşti tu muntele, ci îl rogi pe el să te lase să-l cu­ce­reşti. Este adevărat? Aşa e?

- Alpinismul e un sport inventat în Alpi, deci în inima Occidentului, şi are în el aroganţa asta a omu­lui civilizat care cucereşte natura. În munţii înalţi tre­buie să urci cu un pic de umilinţă. Au o forţă in­credibilă, te pot face praf într-o secundă. Abia sus, în Himalaya, îţi dai seama cât de mărunţi sun­tem, cât de mic e locul nostru în univers. Tibe­tanii şi nepalezii cred, de altfel, că muntele are su­fle­tul lui. Îl tratează ca pe o fiinţă vie, pe care o roa­gă să ne dea voie s-o es­ca­ladăm. De fiecare dată fac o procesiune reli­gioasă, o Puja, la care partici­păm şi noi, prin care în­duplecă spiritele muntelui cu tot felul de ofrande.

- La final de discuţie, aş vrea să te rog să dai puţin timpul înapoi, să derulezi întâmplările fru­moase din toţi munţii pe care i-ai urcat, până la o clipă anume, la un moment care te-a făcut să te simţi cu adevărat fericit.

- Am o fotografie dintr-una din primele ex­pediţii ale mele, în 2007. E o poiană în drumul spre Dhaula­giri (Muntele Alb din masivul Himalaya, 8167 m, n.r.), unul din cei mai interesanţi optmiari. Ca să ajungi spre el, ai parte de o adevărată expe­rien­ţă: mergi printr-o vale total neumblată, vezi mai­muţe, stră­baţi o junglă, te trezeşti cu lipitori pe pi­cioare, rişti să cazi pradă atacurilor isla­mis­te, e un drum lung şi dificil. După multe zi­le, ne-am oprit într-o poiană, deasupra jun­glei, la 3000 de metri. Arăta foarte ciudat totul, în jur numai arbori trăsniţi, un peisaj desprins din altă lume. De fiecare dată când văd poza, îmi amintesc starea pe care am trăit-o atunci. După o noapte dificilă, în care dor­miserăm strâmb şi pătrunsese ume­zea­la în corturi, ne-am trezit grăbiţi şi am impro­vi­zat un mic dejun. Am mâncat nişte chapati, un fel de pâine nedospită, cu cafea. Mân­cam repede şi eram foarte bucuros, pen­tru că ştiam că aventura continuă, că to­tul e ie­şit din comun. Trăiam intens bucuria dru­mului care se aş­ternea în faţă. E bucuria care îmi dă forţă în fie­care dimineaţă pe munte. Ştiu că ziua care tocmai începe mă va duce şi mai departe, spre vârful unui mun­te cu adevărat extraordinar.

Fotografii din arhiva H.C.