Viaţa m-a dus pe coridoarele Spitalului de ochi din Bucureşti. Ştiam despre această instituţie că e bine cotată, că are o directoare energică, împlicată în acţiuni caritabile şi cu o mare putere de convingere în emisiuni TV. Atât, alte detalii - nu.
În interior, am întâlnit o activitate intensă, tumultuoasă, cu oameni care aduc lumină (la propriu!). Un etaj întreg era format din grupuri de tinere, îmbrăcate în uniforme ce transmiteau căldură şi încredere. Toate, absolut toate, coborâseră parcă de pe scenă. Erau doctoriţe rezidente şi asistente, cu o frumuseţe ce venea de undeva, din suflet (aveam să mă conving pe parcurs). În mijlocul lor, doamna doctor Ionescu Rodica, la fel de frumoasă şi, mai ales, de pricepută în meseria de chirurg oftalmolog. Urma să am şi eu o intervenţie chirurgicală şi mi-era sufletul îngheţat. Am observat-o, ca şi când aş fi avut o cameră ascunsă. Zbura de la parter la etajul al IV-lea, din operaţii, la consult, vorbind, totodată pacienţilor pe coridor, oferind explicaţii de specialitate studenţilor ce o însoţeau. Şi toate acestea, cu calm, cu răbdare, cu un ton liniştitor şi chiar cu zâmbet... De unde, oare, atâta rezistenţă? Aş fi vrut s-o întreb cum va decurge operaţia, dar în momentul decisiv, nu-mi mai simţeam respiraţia. Şi-a dat seama de starea mea şi a acţionat, nu doar ca doctor chirurg, dar şi ca psiholog. A conversat cu mine tot timpul, explicând fiecare etapă a operaţiei. Astăzi, când greul a trecut, cred că am trăit atunci o magie. Nu am simţit nici o durere, nici un disconfort, chiar nu doream să se încheie acest episod. Au urmat sfaturile post-operaţie, în aceeaşi stare de amabilitate, extremă. Această atitudine a doamnei doctor Ionescu era constantă, pentru fiecare dintre pacienţi, cei mai mulţi, cu vârste de 70, 80 de ani. Nu vreau să fac discriminare în lumea halatelor albe. Probabil că cei mai mulţi dintre medici au acest comportament excepţional. Dar pentru că a fost prima oară când eu am întâlnit un asemenea exemplu, m-am decis să-l dau la ziar. Lumea în care trăim seamănă tot mai mult cu un iad. De ce să nu ne bucurăm când ne iese în cale un Înger?
CONSTANŢA DUMITRESCU - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
