- Bună dimineaţa, Teodor! Unde te găseşte telefonul meu?
- Bună dimineaţa, Dia! Sunt, evident, în teribila mea bucătărie. Lângă un ibric care stă comod pe ochiul înflăcărat al aragazului.
- Deci, nu e încă gata cafeaua?
- Nu, nu, abia acum începe să se încălzească apa... Aşa că aştept lângă o fereastră mare, care dă spre nişte tei înalţi, şi văd că oamenii continuă să meargă cu sacoşele lor pline. Mă uit puţin mai sus şi mă bucur că nu au apărut mai mulţi sori pe cer. Asta înseamnă că încă mai recunosc lumea. Că e aceeaşi ordine. E îndeajuns pentru un început de zi.
- Teodor, ce se vede de la balconul tău?
- Pentru asta ar trebui să merg în partea cealaltă a casei, ar trebui, deci, să traversez sufrageria, să trec pe lângă o oglindă veche, înaltă, plină de rugină, apoi pe lângă o bibliotecă...
- Opreşte-te acolo. Scriitorii au adevărate obsesii pentru bibliotecile lor. A ta cum e?
- Eu nu am obsesia bibliotecii. Până de curând, am ţinut cărţile în teancuri, pe podea. Însă nu mă simţeam bine să mă uit de sus la Eliot, Joyce, Pessoa sau Malcolm Lowry. De-asta mi-am cumpărat o bibliotecă mai înaltă decât mine. Pe rafturile de sus stau cărţile pe care aş fi vrut să le scriu sau care m-au bucurat enorm. Nu-mi plac bibliotecile cu mulţi metri pătraţi, au ceva intimidant. În casa în care m-am născut, mai toţi pereţii erau plini de cărţi, până sus. Părea că şi tavanul e tot de hârtie - sau o copertă mult mai mare, pentru familia mea.
- Cu o soră eseist şi critic şi un tată care a publicat studii de istorie literară, pare predestinat faptul că azi şi tu scrii.
- Până la începutul adolescenţei, nu mă atrăgeau deloc cărţile, din simplul motiv că în casa mea, toată lumea citea, toată lumea era mai inteligentă decât mine şi mai toţi foloseau neologisme pe care eu nu le înţelegeam. Şi, până târziu, pe la 20 de ani, m-am simţit în familia mea superioară, exact ca-n poemul ăla de Alecsandri: "o pată de rugină pe-o armă de viteaz". Apoi, s-au mai schimbat puţin lucrurile. Şi lumea a devenit din ce în ce mai mică.
- Şi iată-te la cel de-al patrulea volum de versuri, obiecte umane, publicat de editura Cartea Românească şi de curând onorat cu titlul de Cartea de Poezie a anului 2015. Te mai bucură premiile sau ţi-au devenit indiferente?
- M-am bucurat mult pentru carte. Pentru mine, m-am bucurat mai puţin. Premiile şi recunoaşterea publică inflamează organul vanităţii. Iar dacă literatura porneşte din vanitate şi nu din smerenie pentru miracolul pe care îţi este dat să-l trăieşti prin scris - atunci e trist. Oricum, între cel care a scris cartea şi cel care a urcat pe scenă pentru a i se înmâna premiul nu e decât o identitate formală, de ADN. Suntem foarte diferiţi unul de altul. Ca orice om, sunt predispus la frustrări, orgolii, greşeli şi mediocritate. Cel care a scris obiecte umane nu avea nici o legătură cu lucrurile astea. Era o fiinţă foarte puţin omenească.
- Singurătatea nu e o condiţie necesară, ci dezirabilă. Ion Barbu nu putea să scrie decât dacă era forfotă în jurul lui - locurile lui predilecte erau restaurantele. Mircea Ivănescu putea scrie oriunde. Faulkner lucra la "Pe patul de moarte" într-un fel de fabrică, în care era un zgomot infernal. Dacă realitatea dinăuntru e mai puternică decât cea din afară, se poate scrie oriunde. La obiecte umane am scris încontinuu, doar vreo patru săptămâni. Şi în metrou, şi pe stradă, şi într-o cameră în care oamenii aveau multe lucruri de spus. Evident, prefer să nu fie nimeni pe lângă mine. Atunci, cu singurătatea mea, mă înţeleg de minune.
- Dar tu pare că o cauţi chiar şi când nu scrii...
- Nu am căutat-o niciodată. Doar că ea a fost, un timp, mai puternică decât oamenii pe care i-am cunoscut. Simţeam că nu locuiesc singur în casă, ci împreună cu ea. Singurătatea e benefică, dacă o înţelegi ca plin, nu ca sumă a unor absenţe frustrante. Dacă eşti singur, ai mai mult timp să stai între gândurile tale, ai mai multe şanse să cobori adânc în ele, să le înţelegi. Dar asta nu e neapărat ceva bun. Dacă interiorul tău e suma unor goluri sau cicatrici, rişti să te laşi absorbit şi devorat de singurătate.
- Tu cum lupţi cu rănile trecutului, cu spaimele, cu melancoliile?
- Erai de mic la fel de vulnerabil la emoţii?
- Eram un copil sensibil, din câte mi-au spus părinţii mei. Ştiu că mă uitam la tot felul de lucruri ore în şir. Iar atunci când nu eram contemplativ, jucam singur fotbal, cu un bidon de ulei de maşină. Eram, în acelaşi timp, şi Steaua, şi Dinamo. Eram 22 de jucători. Oboseam destul de repede, dar câştigam întotdeauna. (râde) În rest, eram destul de cuminte, de izolat şi de tăcut.
- Mi-ai vorbit de familia ta. Teodor, cu cine dintre ai tăi semeni mai mult?
- Mi se pare că semăn cel mai mult cu bunicul din partea tatălui. Locuieşte pe strada Vârnava, într-un sat din nordul Teleormanului. Ilie îl cheamă, are patru clase şi e o variantă sentimentală şi blândă a lui Moromete. E de o ironie uluitoare! Are un al şaselea simţ pentru resursele subversive ale limbajului. El niciodată nu zice doar ce zice. Ci şi altceva. Şi în acest "altceva" e tot farmecul. De fapt, bunicul Lie, când stăm la un pahar de vin, pune în scenă vorbirea. E şi tandru, anxios, liric, ludic, cântă minunat, ori de câte ori suspină pare că e sfârşitul lumii, plânge des şi încă îi făcea declaraţii de dragoste bunicii şi o mângâia. Până acum o vreme, când n-a mai avut pe cine să mai mângâie.
- Te regăseşti, deci, în ramura teleormăneană, deşi tu eşti născut la Tâncăbeşti.
- Când m-am născut eu, Tâncăbeştiul era doar un sat, nu o adunătură de vile, iar casa bunicilor mei avea pian şi multe mii de cărţi. E un loc dureros acum, în care mă întorc din ce în ce mai rar. Pentru că e casa primului meu mort. Bunicul. Celălalt bunic. Un om cu o istorie şi cu o forţă extraordinare. A fost, în anii '40, relativ apropiat de Enescu, a cunoscut-o pe Regina Mamă; în război, un rus i-a băgat o baionetă în burtă, apoi un obuz i-a sfârtecat umărul stâng. A trăit 97 de ani. Şi multe decenii, nu a făcut decât să dirijeze coruri, să cânte la vioară. L-am descoperit cu adevărat într-o zi de mai, când a făcut un infarct şi l-au adus cu salvarea la spital. Am stat cu el mult timp, mi-a povestit atunci toată viaţa lui. Mă întreba mereu unde e nordul. Şi la doar câteva ore după ce credeam că va muri, a început să cânte atât de tare şi de frumos, de parcă nu ne-am fi aflat într-o cămăruţă infectă din Spitalul Ilfov, ci în cea mai minunată sală de concert.
- Mulţi scriitori se laudă cu câte-un locşor dedicat scrisului, unde fug când vor să mai termine o carte. Tu ai scris în Bucureşti. Îţi prieşte oraşul iarna?
- Nu-mi prieşte, nici iarna, nici în alt anotimp. Bucureştiul meu are 45 de metri pătraţi. Bucureştiul "adevărat", cel cu blocuri şi străzi, e suburbia Bucureştiului meu personal. Vara, mi se face dor să văd linia orizontului. Atunci, plec cu bicicleta spre Cernica, de obicei, doar pentru a vedea întâlnirea asta dintre pământ şi cer. Mă linişteşte mult.
Foto: Mihai Ispas
- Da... şi nici nu mi-am dat seama că apa fierbe de mult.
- O să te las acum, dar nu înainte de-a te întreba: ce vezi totuşi de la balconul tău? Sunt păsări în crengile teilor tăi?
- Nu le văd, dar asta nu înseamnă că nu sunt multe păsări invizibile. Păsări de frig. Lucrurile care există nu trebuie neapărat să se vadă.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
