Viața m-a dus pe coridoarele Spitalului de ochi din București. Știam despre această instituție că e bine cotată, că are o directoare energică, împlicată în acțiuni caritabile și cu o mare putere de convingere în emisiuni TV. Atât, alte detalii - nu.
În interior, am întâlnit o activitate intensă, tumultuoasă, cu oameni care aduc lumină (la propriu!). Un etaj întreg era format din grupuri de tinere, îmbrăcate în uniforme ce transmiteau căldură și încredere. Toate, absolut toate, coborâseră parcă de pe scenă. Erau doctorițe rezidente și asistente, cu o frumusețe ce venea de undeva, din suflet (aveam să mă conving pe parcurs). În mijlocul lor, doamna doctor Ionescu Rodica, la fel de frumoasă și, mai ales, de pricepută în meseria de chirurg oftalmolog. Urma să am și eu o intervenție chirurgicală și mi-era sufletul înghețat. Am observat-o, ca și când aș fi avut o cameră ascunsă. Zbura de la parter la etajul al IV-lea, din operații, la consult, vorbind, totodată pacienților pe coridor, oferind explicații de specialitate studenților ce o însoțeau. Și toate acestea, cu calm, cu răbdare, cu un ton liniștitor și chiar cu zâmbet... De unde, oare, atâta rezistență? Aș fi vrut s-o întreb cum va decurge operația, dar în momentul decisiv, nu-mi mai simțeam respirația. Și-a dat seama de starea mea și a acționat, nu doar ca doctor chirurg, dar și ca psiholog. A conversat cu mine tot timpul, explicând fiecare etapă a operației. Astăzi, când greul a trecut, cred că am trăit atunci o magie. Nu am simțit nici o durere, nici un disconfort, chiar nu doream să se încheie acest episod. Au urmat sfaturile post-operație, în aceeași stare de amabilitate, extremă. Această atitudine a doamnei doctor Ionescu era constantă, pentru fiecare dintre pacienți, cei mai mulți, cu vârste de 70, 80 de ani. Nu vreau să fac discriminare în lumea halatelor albe. Probabil că cei mai mulți dintre medici au acest comportament excepțional. Dar pentru că a fost prima oară când eu am întâlnit un asemenea exemplu, m-am decis să-l dau la ziar. Lumea în care trăim seamănă tot mai mult cu un iad. De ce să nu ne bucurăm când ne iese în cale un Înger?
CONSTANȚA DUMITRESCU - București