- Bună dimineața, Teodor! Unde te găsește telefonul meu?
- Bună dimineața, Dia! Sunt, evident, în teribila mea bucătărie. Lângă un ibric care stă comod pe ochiul înflăcărat al aragazului.
- Deci, nu e încă gata cafeaua?
- Nu, nu, abia acum începe să se încălzească apa... Așa că aștept lângă o fereastră mare, care dă spre niște tei înalți, și văd că oamenii continuă să meargă cu sacoșele lor pline. Mă uit puțin mai sus și mă bucur că nu au apărut mai mulți sori pe cer. Asta înseamnă că încă mai recunosc lumea. Că e aceeași ordine. E îndeajuns pentru un început de zi.
- Teodor, ce se vede de la balconul tău?
- Pentru asta ar trebui să merg în partea cealaltă a casei, ar trebui, deci, să traversez sufrageria, să trec pe lângă o oglindă veche, înaltă, plină de rugină, apoi pe lângă o bibliotecă...
- Oprește-te acolo. Scriitorii au adevărate obsesii pentru bibliotecile lor. A ta cum e?
- Eu nu am obsesia bibliotecii. Până de curând, am ținut cărțile în teancuri, pe podea. Însă nu mă simțeam bine să mă uit de sus la Eliot, Joyce, Pessoa sau Malcolm Lowry. De-asta mi-am cumpărat o bibliotecă mai înaltă decât mine. Pe rafturile de sus stau cărțile pe care aș fi vrut să le scriu sau care m-au bucurat enorm. Nu-mi plac bibliotecile cu mulți metri pătrați, au ceva intimidant. În casa în care m-am născut, mai toți pereții erau plini de cărți, până sus. Părea că și tavanul e tot de hârtie - sau o copertă mult mai mare, pentru familia mea.
- Cu o soră eseist și critic și un tată care a publicat studii de istorie literară, pare predestinat faptul că azi și tu scrii.
- Până la începutul adolescenței, nu mă atrăgeau deloc cărțile, din simplul motiv că în casa mea, toată lumea citea, toată lumea era mai inteligentă decât mine și mai toți foloseau neologisme pe care eu nu le înțelegeam. Și, până târziu, pe la 20 de ani, m-am simțit în familia mea superioară, exact ca-n poemul ăla de Alecsandri: "o pată de rugină pe-o armă de viteaz". Apoi, s-au mai schimbat puțin lucrurile. Și lumea a devenit din ce în ce mai mică.
- Și iată-te la cel de-al patrulea volum de versuri, obiecte umane, publicat de editura Cartea Românească și de curând onorat cu titlul de Cartea de Poezie a anului 2015. Te mai bucură premiile sau ți-au devenit indiferente?
- M-am bucurat mult pentru carte. Pentru mine, m-am bucurat mai puțin. Premiile și recunoașterea publică inflamează organul vanității. Iar dacă literatura pornește din vanitate și nu din smerenie pentru miracolul pe care îți este dat să-l trăiești prin scris - atunci e trist. Oricum, între cel care a scris cartea și cel care a urcat pe scenă pentru a i se înmâna premiul nu e decât o identitate formală, de ADN. Suntem foarte diferiți unul de altul. Ca orice om, sunt predispus la frustrări, orgolii, greșeli și mediocritate. Cel care a scris obiecte umane nu avea nici o legătură cu lucrurile astea. Era o ființă foarte puțin omenească.
- Și probabil și foarte însingurată. De ce ai nevoie de singurătate când scrii?
- Singurătatea nu e o condiție necesară, ci dezirabilă. Ion Barbu nu putea să scrie decât dacă era forfotă în jurul lui - locurile lui predilecte erau restaurantele. Mircea Ivănescu putea scrie oriunde. Faulkner lucra la "Pe patul de moarte" într-un fel de fabrică, în care era un zgomot infernal. Dacă realitatea dinăuntru e mai puternică decât cea din afară, se poate scrie oriunde. La obiecte umane am scris încontinuu, doar vreo patru săptămâni. Și în metrou, și pe stradă, și într-o cameră în care oamenii aveau multe lucruri de spus. Evident, prefer să nu fie nimeni pe lângă mine. Atunci, cu singurătatea mea, mă înțeleg de minune.
- Dar tu pare că o cauți chiar și când nu scrii...
- Nu am căutat-o niciodată. Doar că ea a fost, un timp, mai puternică decât oamenii pe care i-am cunoscut. Simțeam că nu locuiesc singur în casă, ci împreună cu ea. Singurătatea e benefică, dacă o înțelegi ca plin, nu ca sumă a unor absențe frustrante. Dacă ești singur, ai mai mult timp să stai între gândurile tale, ai mai multe șanse să cobori adânc în ele, să le înțelegi. Dar asta nu e neapărat ceva bun. Dacă interiorul tău e suma unor goluri sau cicatrici, riști să te lași absorbit și devorat de singurătate.
- Tu cum lupți cu rănile trecutului, cu spaimele, cu melancoliile?
- De la o vreme, nu mai lupt cu nimic. Ani în șir am luptat cu tot felul de lucruri insuportabile. Acum am obosit, m-am împăcat chiar și cu lucrurile care mi se par absurde. Dacă te lupți cu ceva, dacă încerci să te împotrivești, nu faci decât să mărești forța acelui lucru. Cel mai bine e să te împaci cu toate neputințele, frustrările și melancoliile. Să le accepți ca fiind firești. Fericirea și nefericirea au același drept la existență. Nu se resping, așa cum se crede de obicei. Cineva spunea că fericirea e doar o spaimă de care nu te mai temi... Înclin să-l cred. De ce nu ar putea exista și o "fericire tristă"?
- Erai de mic la fel de vulnerabil la emoții?
- Eram un copil sensibil, din câte mi-au spus părinții mei. Știu că mă uitam la tot felul de lucruri ore în șir. Iar atunci când nu eram contemplativ, jucam singur fotbal, cu un bidon de ulei de mașină. Eram, în același timp, și Steaua, și Dinamo. Eram 22 de jucători. Oboseam destul de repede, dar câștigam întotdeauna. (râde) În rest, eram destul de cuminte, de izolat și de tăcut.
- Mi-ai vorbit de familia ta. Teodor, cu cine dintre ai tăi semeni mai mult?
- Mi se pare că semăn cel mai mult cu bunicul din partea tatălui. Locuiește pe strada Vârnava, într-un sat din nordul Teleormanului. Ilie îl cheamă, are patru clase și e o variantă sentimentală și blândă a lui Moromete. E de o ironie uluitoare! Are un al șaselea simț pentru resursele subversive ale limbajului. El niciodată nu zice doar ce zice. Ci și altceva. Și în acest "altceva" e tot farmecul. De fapt, bunicul Lie, când stăm la un pahar de vin, pune în scenă vorbirea. E și tandru, anxios, liric, ludic, cântă minunat, ori de câte ori suspină pare că e sfârșitul lumii, plânge des și încă îi făcea declarații de dragoste bunicii și o mângâia. Până acum o vreme, când n-a mai avut pe cine să mai mângâie.
- Te regăsești, deci, în ramura teleormăneană, deși tu ești născut la Tâncăbești.
- Când m-am născut eu, Tâncăbeștiul era doar un sat, nu o adunătură de vile, iar casa bunicilor mei avea pian și multe mii de cărți. E un loc dureros acum, în care mă întorc din ce în ce mai rar. Pentru că e casa primului meu mort. Bunicul. Celălalt bunic. Un om cu o istorie și cu o forță extraordinare. A fost, în anii '40, relativ apropiat de Enescu, a cunoscut-o pe Regina Mamă; în război, un rus i-a băgat o baionetă în burtă, apoi un obuz i-a sfârtecat umărul stâng. A trăit 97 de ani. Și multe decenii, nu a făcut decât să dirijeze coruri, să cânte la vioară. L-am descoperit cu adevărat într-o zi de mai, când a făcut un infarct și l-au adus cu salvarea la spital. Am stat cu el mult timp, mi-a povestit atunci toată viața lui. Mă întreba mereu unde e nordul. Și la doar câteva ore după ce credeam că va muri, a început să cânte atât de tare și de frumos, de parcă nu ne-am fi aflat într-o cămăruță infectă din Spitalul Ilfov, ci în cea mai minunată sală de concert.
- Mulți scriitori se laudă cu câte-un locșor dedicat scrisului, unde fug când vor să mai termine o carte. Tu ai scris în București. Îți priește orașul iarna?
- Nu-mi priește, nici iarna, nici în alt anotimp. Bucureștiul meu are 45 de metri pătrați. Bucureștiul "adevărat", cel cu blocuri și străzi, e suburbia Bucureștiului meu personal. Vara, mi se face dor să văd linia orizontului. Atunci, plec cu bicicleta spre Cernica, de obicei, doar pentru a vedea întâlnirea asta dintre pământ și cer. Mă liniștește mult.
- Am povestit multe, Teodor, dar am uitat de cafea.
- Da... și nici nu mi-am dat seama că apa fierbe de mult.
- O să te las acum, dar nu înainte de-a te întreba: ce vezi totuși de la balconul tău? Sunt păsări în crengile teilor tăi?
- Nu le văd, dar asta nu înseamnă că nu sunt multe păsări invizibile. Păsări de frig. Lucrurile care există nu trebuie neapărat să se vadă.