Motivaţia instanţei a fost că cei doi soţi nu au vrut să recunoască faptul că şi-au bătut copiii, o fetiţă de şapte ani şi un băieţel de un an şi jumătate. Din datele pe care le avem, singura "probă" adusă de instanţă a fost un interviu pe care activiştii Barnevernet i l-au luat fetiţei de şapte ani. Nu au existat urme de violenţă fizică asupra copiilor, iar părinţii sunt înstăriţi, peste media obişnuită norvegiană, deţinând o casă şi un apartament. Aşadar, câteva palme peste popou (dacă au existat) au dus la preluarea definitivă a copiilor de către stat.
Deşi palmele date copiilor, în educaţia românească, ar merita, şi ele, o discuţie, nu pot să nu remarc penibilul situaţiei norvegiene: ca să fie protejaţi de o urecheală, copiii devin orfani! Nu discutăm aici de violenţe extreme, de drogaţi care nu sunt în stare să îşi hrănească odraslele sau de abuzuri sexuale pedofile, cazuri care evident ţin de Codul Penal şi de spitalele de psihiatrie, ci de o palmă peste popou, dată la nervi şi la oboseală şi care îţi răpeşte copiii pe veci. Cică asta ar trebui să îi facă fericiţi şi e spre binele lor! Dar ce gust are fericirea de "după aceea", când copiii sunt mutaţi în familii adoptive (plătite bine, ce-i drept, de stat) nu mai întreabă nimeni. Suferinţele sufleteşti nu pot fi măsurate în palme. Nu lasă urme vizibile pe popou. Supracompetenţa statului norvegian în materie de educaţie îmi aduce aminte de o ironie a lui Ţuţea, care spunea că statul comunist nu a venit să ne întrebe dacă vrem fericirea profeţită de Marx şi Lenin. Nu, ne-a băgat-o pe gât cu forţa. Iar cei care nu au mai putut de atâta fericire au fost băgaţi de stat la puşcărie. Să le intre bine în cap raiul comunist.
Ajungem acum la problema fundamentală din aceste ecuaţii cu familii rupte în două - statul. Conform legislaţiei norvegiene, Barnevernet poate să vină şi să îţi ia copiii, în urma unei anchete proprii. Nici nu are nevoie de palme date la fund. E suficientă "violenţa psihică"! Sunt trei inşi care decid, la nivelul fiecărei primării, iar decizia lor nu poate fi contestată decât în instanţă, după ce copiii ţi-au fost luaţi! Securitatea noastră era, parcă, mai blândă. Teroriza doar adulţii.
Aşadar, dacă tu crezi ca Barnevernet-ul a greşit, nu ai decât să dai instituţia în judecată şi, dacă vei câştiga, îţi iei copiii înapoi, după câteva luni. Între timp, îi vezi cu ţârâita, dacă ai noroc! Adică, eşti mai întâi sancţionat şi abia apoi judecat şi, eventual, achitat sau, dimpotrivă, condamnat! Cu alte cuvinte, chiar dacă, să zicem, ai dreptate (să fim serioşi, asistenţii sociali ai Barnevernet nu sunt sfinţi, ci oameni cu păcate şi greşeli!) copiii tăi vor fi, totuşi, supuşi unei traume groaznice. Şi asta, cică, e numai spre binele lor!
P.S. Potrivit lui Marius Reiker?s, avocat norvegian, care s-a luptat cu Barnevernet, Norvegia a fost condamnată la CEDO de patru ori până acum, pentru că legislaţia lor privind protecţia copilului încalcă drepturile omului. Norvegienii nu au schimbat însă nimic în legislaţie după condamnările la CEDO. Recent, deşi Norvegia nu face parte din UE, Parlamentul European a anunţat că va investiga încălcarea drepturilor omului din această ţară, cu o atenţie deosebită îndreptată asupra felului în care Barnevernet acţionează vis-à-vis de familiile de toate naţionalităţile.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
