Motivația instanței a fost că cei doi soți nu au vrut să recunoască faptul că și-au bătut copiii, o fetiță de șapte ani și un băiețel de un an și jumătate. Din datele pe care le avem, singura "probă" adusă de instanță a fost un interviu pe care activiștii Barnevernet i l-au luat fetiței de șapte ani. Nu au existat urme de violență fizică asupra copiilor, iar părinții sunt înstăriți, peste media obișnuită norvegiană, deținând o casă și un apartament. Așadar, câteva palme peste popou (dacă au existat) au dus la preluarea definitivă a copiilor de către stat.
Deși palmele date copiilor, în educația românească, ar merita, și ele, o discuție, nu pot să nu remarc penibilul situației norvegiene: ca să fie protejați de o urecheală, copiii devin orfani! Nu discutăm aici de violențe extreme, de drogați care nu sunt în stare să își hrănească odraslele sau de abuzuri sexuale pedofile, cazuri care evident țin de Codul Penal și de spitalele de psihiatrie, ci de o palmă peste popou, dată la nervi și la oboseală și care îți răpește copiii pe veci. Cică asta ar trebui să îi facă fericiți și e spre binele lor! Dar ce gust are fericirea de "după aceea", când copiii sunt mutați în familii adoptive (plătite bine, ce-i drept, de stat) nu mai întreabă nimeni. Suferințele sufletești nu pot fi măsurate în palme. Nu lasă urme vizibile pe popou. Supracompetența statului norvegian în materie de educație îmi aduce aminte de o ironie a lui Țuțea, care spunea că statul comunist nu a venit să ne întrebe dacă vrem fericirea profețită de Marx și Lenin. Nu, ne-a băgat-o pe gât cu forța. Iar cei care nu au mai putut de atâta fericire au fost băgați de stat la pușcărie. Să le intre bine în cap raiul comunist.
Ajungem acum la problema fundamentală din aceste ecuații cu familii rupte în două - statul. Conform legislației norvegiene, Barnevernet poate să vină și să îți ia copiii, în urma unei anchete proprii. Nici nu are nevoie de palme date la fund. E suficientă "violența psihică"! Sunt trei inși care decid, la nivelul fiecărei primării, iar decizia lor nu poate fi contestată decât în instanță, după ce copiii ți-au fost luați! Securitatea noastră era, parcă, mai blândă. Teroriza doar adulții.
Așadar, dacă tu crezi ca Barnevernet-ul a greșit, nu ai decât să dai instituția în judecată și, dacă vei câștiga, îți iei copiii înapoi, după câteva luni. Între timp, îi vezi cu țârâita, dacă ai noroc! Adică, ești mai întâi sancționat și abia apoi judecat și, eventual, achitat sau, dimpotrivă, condamnat! Cu alte cuvinte, chiar dacă, să zicem, ai dreptate (să fim serioși, asistenții sociali ai Barnevernet nu sunt sfinți, ci oameni cu păcate și greșeli!) copiii tăi vor fi, totuși, supuși unei traume groaznice. Și asta, cică, e numai spre binele lor!
P.S. Potrivit lui Marius Reiker?s, avocat norvegian, care s-a luptat cu Barnevernet, Norvegia a fost condamnată la CEDO de patru ori până acum, pentru că legislația lor privind protecția copilului încalcă drepturile omului. Norvegienii nu au schimbat însă nimic în legislație după condamnările la CEDO. Recent, deși Norvegia nu face parte din UE, Parlamentul European a anunțat că va investiga încălcarea drepturilor omului din această țară, cu o atenție deosebită îndreptată asupra felului în care Barnevernet acționează vis-à-vis de familiile de toate naționalitățile.