IOSIF BERMAN, aniversat la Muzeul Ţăranului

17 ianuarie 2016, sfârşitul unei zile cu adevărat hibernale, cu geruri şi nămeţi ca pe vremuri.

Totuşi, zeci de oameni iau cu asalt Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, pentru a celebra o altă zi de 17 ia­nua­rie, dintr-un îndepărtat veac XIX, când s-a născut ma­rele fotograf interbelic Iosif Berman. Un eveniment memorabil! Tânăra echipă a Arhivei de Imagine a MŢR a propus o seară cu o proiecţie de fotografii, vizionarea filmului "Omul cu o mie de ochi" (în re­gia lui Alecu Solomon) şi o conferinţă în care a fost evo­cată personalitatea lui Berman. A fost un eveni­ment important şi datorită numărului foarte mare de tineri prezenţi la aniversare. Fotografia, ca multe alte ramuri ale culturii române de azi, are nevoie de re­pere, de borne, iar faptul că aceşti tineri s-au dovedit, pentru o seară, mai interesaţi de istorie, de valorile certe, decât de internet şi de noile tehnologii de infor­mare, reprezintă o speranţă.

Fotograf pe viaţă

Viaţa lui Iosif Berman a fost tumultuoasă şi plină de aventuri, iar cariera sa, cu totul excep­ţională. I-a fo­tografiat pe membrii Curţii Regale, dar şi pe oa­menii mahalalelor, străzile desfun­date, Primul Răz­boi Mondial, viaţa mondenă a Bucureştiului şi por­tretul satului românesc, a fost pionier al foto­re­portajului în presa noastră şi nume de referinţă în mişcarea avangardistă. S-a născut în 1890, în nordul Moldovei, la Burdu­jeni, acolo unde se stabilise tatăl său, David, după ce primise ce­tă­ţenia română, ca urmare a participării cura­joase la Războiul de Inde­pen­denţă. La 21 de ani, Iosif câştigă un concurs şi este angajat ca fo­tograf în presa bucureşteană, acolo unde acti­vează până ce pleacă alături de armata română pe frontul rusesc al Primului Război Mondial. Atunci când batalionul pe care îl însoţea se dizolvă, Berman porneşte într-o aven­tură ne­bună, singur, cu aparatul de foto­grafiat şi cutiile cu clişee de sticlă, prin Rusia răscolită de revoluţia bolşevică. Legenda spune că a fost luat prizonier şi a ajuns în faţa pluto­nului de execuţie. Cert este că toate clişeele rea­li­zate atunci i-au fost confiscate. Compensaţia a venit pe plan sentimental, căci la Novosibirsk s-a în­dră­gostit de cea care avea să-i devină soţie şi mamă a două fiice. Întors la Bucureşti, Ber­man şi-a continuat cariera într-un mod ful­mi­nant. Presa era plină de fotografiile sale. A fost de­clarat fotograful oficial al Curţii Regale, iar Di­mitrie Gusti a insistat să-i fie alături în cele­brele campanii de documentare a satului româ­nesc. Geo Bogza a declarat că s-a apucat de scris reportaje datorită fotografiilor lui Berman, cu care avea să facă, de multe ori, echipă. Ima­ginile sale erau pline de viaţă, necosmetizate, cum nu se mai văzuse până atunci, iar carac­terul lor docu­men­tar era de cele mai multe ori dublat de o puternică latură artistică. Berman publica şi în reputate reviste străine. Era în permanentă mişcare, avea mereu o valiză pre­gătită acasă, se în­tor­cea noap­tea, lăsa vali­za, o lua pe cea­laltă şi ple­ca în altă de­plasare. Una din fii­cele sa, Lu­i­za, îşi a­min­teşte că erau fericite atunci când tatăl lor le fotografia, pentru că asta în­sem­na că a avut timp să stea cu ele. To­tul s-a nă­ruit odată cu insta­la­rea gu­ver­nului le­gio­nar, când clişeele i-au fost con­fiscate şi i s-a interzis să mai lucreze. A fost o lovi­tură de neîndurat pentru Berman, care s-a stins din viaţă în septembrie 1941. Munca sa a trecut în uitare vreme de jumătate de secol, căci propaganda comunistă a preferat să as­cundă decât să folosească imaginile despre prospera Românie interbelică şi ţărani nedespărţiţi de rostul lor ancestral. Redes­co­perit în 1990, Ber­man are par­te acum de interesul binemeritat al pu­blicului, prin expoziţii, albume şi evenimente pre­cum cel orga­nizat la Muzeul Ţăra­nu­lui.
Citiţi, în continuare, câteva din declaraţiile organi­zatorilor.

IOANA POPESCU
"În timp ce scotoceam prin arhivă, am descoperit patru sertare cu clişee de sticlă"

"În 1990, Muzeul a pornit, la iniţia­tiva Irinei Nicolau, un proiect numit «Sa­lonul de imagini». Era vorba de o serie de expoziţii tematice cu imagini din arhi­va nou înfiinţatului Muzeu al Ţăranului, imagini ce aveau în prim-plan satul ro­mânesc. Pri­ma expo­ziţie a avut un ră­su­­nător suc­ces, aşa că publicul abia o aştepta pe următoarea. Am decis ca tema acesteia să fie copilă­ria la sat şi, în timp ce scotoceam prin arhivă du­pă imagini, am desco­pe­rit patru sertare pline cu cli­şee de sticlă, înfăţişând copii la joacă sau cu vitele la păscut, copii surprinşi firesc, natural, în mediul lor, uneori murdari, cu hai­nele descusute, aşa cum fotograful îi găsise prin satele lor. Alături cu acestea, o serie de clişee cu copii de la oraş, îmbrăcaţi «mariner», în saloane elegante, sau copii mai sărmani, vânzători de covrigi sau amărâţi din mahalalele Bucureştiului. Le-am inclus în expoziţie şi am urmărit atentă reacţia publicului. Oamenii aveau priviri visătoare şi chipuri zâmbitoare în faţa fotografiilor cu copii frumoşi, rumeni în obraji, îmbrăcaţi impecabil, în costum naţional, şi se încruntau când ajungeau la fotografiile selectate din acele patru sertare cu clişee de sticlă. Mulţi, chiar şi diverşi specialişti, mi-au spus că am greşit să le includ în expoziţie, că «nu aşa eram noi, românii, rufoşi». Însă, printre vizitatori, am zărit o doamnă în vârstă, foarte emoţionată, cu ochii în lacrimi, ce privea aceste fotografii. M-am apropiat şi mi-a spus: «Acestea sunt fotografiile tatălui meu, Iosif Berman». Întâlnirea aceasta cu doamna Luiza Berman a însemnat fermentul redescoperirii operei lui Iosif Berman, punctul de pornire al cercetărilor legate de munca sa. Am o relaţie atât de intimă faţă de fotografiile lui Berman, încât simt că fac parte din familia sa. Am fost cucerită de la bun început de fotografiile şi de personalitatea sa, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră."

ALECU SOLOMON
"Un exeget de mare talent"

"Decizia de a face un film do­cu­mentar nu se ia peste noapte, însă, de cum am aflat povestea lui Iosif Berman, de la Ioana Popescu şi din revista «Martor», am fost captivat. Berman a avut o viaţă fascinantă, ce ar putea fi subiect nu doar de documentar, ci şi de blockbuster romantic. Teribila sa aventură rusească, despre care se ştiu prea puţine, apoi felul în care a traversat diferite medii ale societăţii româ­neşti, de la Palatul Regal la peri­feriile Bucureştiului... Nu a fost un oportunist cu un aparat de fotografiat la gât, ci un exeget, un mare talent. Acum, privind în urmă după mai mulţi ani de la realizarea filmului, îmi dau seama că am fost atât de îndrăgostit de această poveste, încât am luat lucrurile prea personal şi am devenit cam sentimental. Însă nu mă lăsaţi acum să-mi critic prea tare filmul."

ALEX GÂLMEANU
"Un loc în istoria fotografiei mondiale"

"În România nu există încă un muzeu al fotografiei. Mai mult de atât, este şocant că nu există nici o istorie scrisă a fotografiei româneşti, deşi această artă a ajuns la noi în ţară la doar trei ani după ce a fost inventată. Nu avem nici o carte de căpătâi a fotografiei româneşti, care să prezinte publicului larg bornele sale. Fotografiile lui Ber­man sunt comparabile cu cele ale celor mai buni fotografi ai momentului din lume, numele său îşi are locul în istoria fotografiei mondiale. Pot în­ţelege de ce a murit atunci când i s-a interzis să fotografieze. Privind imaginile din arhivă, vedem cât de mari şi de grele erau aparatele cu care fotografia. Îi apreciem compoziţiile şi latura ar­tis­tică, însă munca sa era uriaşă, din punct de vedere fizic, trebuia să facă un mare efort pentru a umbla peste tot cu acele aparate. Probabil că, în timp, după mulţi ani, ele au devenit o parte in­te­grantă a corpului său, ca un organ. Iar când acesta i-a fost amputat, nu a mai putut continua."

SIMINA BĂDICĂ (Arhiva de Imagine MŢR)
"Am fost surprinşi de publicul numeros"

"Am vrut să organizăm un mic eveniment legat de ziua de naştere a lui Berman şi am fost surprinşi de nu­mărul mare al celor ce au venit. Credem că inte­resul nu a fost doar pentru film (un film mai vechi, ce poate fi găsit şi online), ci şi pentru discuţiile ce au urmat, pentru soarta arhivei de imagini, pentru foto­grafiile vechi. Ne dorim să aducem laolaltă oameni ce au proiecte personale care se pot interconecta, cum ar fi şi în cazul de faţă. Să găsim o cale de a face lucruri frumoase împreună, poate chiar să creăm o comunitate în jurul Arhivei de fotografii a Muzeului. Avem o echipă mai mare, şi scopul nostru, în perioa­da următoare, este să deschidem arhiva publicului, să afle cât mai multă lume de existenţa sa, de ima­ginile şi documentele ce pot fi accesate. Următorul pas este demararea proiectului «Imagine martor», cu deschiderea unei săli expoziţionale, ateliere, vernisaje şi întâlniri la MŢR".