O legendă biblică
Originile legendei despre Lancea Destinului se află în Biblie. În Evanghelia după Ioan există câteva paragrafe care descriu împrejurările de după moartea Mântuitorului. Fiindcă în ziua de sâmbătă seara, pentru evrei începea stricta sărbătoare a Sabatului, preoţii lor i-au cerut lui Pilat să le zdrobească crucificaţilor fluierele picioarelor, ca să nu le rămână trupurile pe cruce într-o zi atât de însemnată pentru iudei. Odată porunca rostită, soldaţii au mutilat membrele celor doi tâlhari răstigniţi împreună cu Iisus, dar - fiindcă Mântuitorul murise - supliciul nu i-a mai fost aplicat şi Lui. "Ostaşii au venit, deci, şi au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi, apoi pe ale celuilalt, care fusese răstignit împreună cu El. Când au venit la Iisus şi au văzut că murise, nu i-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul din ostaşi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă". (Ioan 19, 31-34)
Un talisman fermecat
Preluând şi amplificând legendele biblice, imaginaţia populară a creat numeroase poveşti despre lancea care l-a străpuns pe Iisus. Scrise, majoritatea, în perioada cruciadelor, ele susţin că soldatul roman care împiedicase mutilarea picioarelor lui Iisus (pentru ca profeţia Scripturii să se împlinească: "Niciunul din oasele lui nu va fi sfărâmat") o făcuse din milă, profund impresionat de curajul şi demnitatea crucificatului. Dovedind că murise, prin împlântarea suliţei, el voise de fapt să-l ferească pe Iisus de umilinţa zdrobirii trupului. De altfel, centurionul Gaius Cassius s-a convertit ulterior la creştinism, devenind celebru prin numele de Longinus (omul cu lancea). Arma lui, botezată "Lancea Destinului", va cunoaşte de-a lungul timpului o existenţă aventuroasă, trecând din mână în mână, dintr-o epocă istorică în alta. Cu timpul, legenda a făcut din ea un soi de talisman fermecat; cel care o poseda, cunoscându-i puterea, putea să stăpânească destinul lumii.
Dar Lancea Destinului n-a fost singurul obiect investit cu puteri uriaşe prin atingerea trupului lui Iisus. Primele scrieri creştine afirmă că toate relicvele răstignirii au fost dotate cu forţe miraculoase. Cămaşa lui Christos îi vindeca pe bolnavi şi-i învia pe cei decedaţi; lemnul din crucea pe care fusese martirizat avea puterea să oprească orice rău şi să înfrângă duşmanul, în vreme ce cununa cu spini provoca o umilinţă profundă, anulând cea mai acerbă dintre trufiile omeneşti. Faptul că, dintre toate aceste relicve, cea mai râvnită (mai ales de către căpeteniile militare ale lumii) a fost Lancea Destinului nu este de mirare: forţa ei asigura supremaţia istorică.
Supremaţia totală
Drumul lăncii de-a lungul secolelor istorice rămâne un subiect extrem de pasionant. Cele mai vechi informaţii coboară în anul 285 (era noastră), când Mauricius - comandantul creştin al legiunii tebane - a dorit să moară cu lancea în mână, alături de cei 6666 de soldaţi ai săi, din ordinul tiranului roman Maximian. Mai târziu, ea l-a însoţit permanent pe împăratul Constantin cel Mare, în timpul luptelor pe care le-a dus pentru a-şi asigura suveranitatea asupra Imperiului Roman de Răsărit, pe care l-a convertit la creştinism. Aceeaşi lance pare să-i fi fost de folos şi împăratului Teodosie, care s-a slujit de ea pentru a-i înfrânge pe goţi.
Lancea a părăsit Roma în anul 410, după ce oraşul a fost prădat de către Alaric I, ajungând în mâna germanilor. Din acest moment, ea va apărea în mod regulat de-a lungul istoriei, la barbarii şi războinicii din Europa de Nord. Generalul franc Charles Martel (poreclit "Ciocanul lui Dumnezeu") o avea atunci când a vrut să impună credinţa creştină în toată Europa occidentală, după ce i-a zdrobit pe arabi la Poitiers, în anul 733. Apoi, relicva a rămas la franci (care erau convinşi că le-a întărit dominaţia militară) până la domnia lui Carol cel Mare, primul împărat al Sfântului imperiu roman, la începutul secolului al IX-lea.
Deţinerea lăncii asigurase întemeierea dinastiei carolingiene. În patruzeci şi şapte de campanii victorioase, ea nu l-a părăsit niciodată pe Carol cel Mare. Dar acesta a pierdut-o din greşeală, la întoarcerea din ultima sa bătălie, murind în zilele care au urmat. Ulterior, lancea reapare în poveştile medievale, devenind un însemn al puterii pentru o lungă succesiune de sfinţi împăraţi (majoritatea germanici), ajungând în final la Francisc I, împăratul Austriei. Lancea a rămas la Viena până în apropierea celui de-al Doilea Război Mondial, când fascinaţia ei s-a extins asupra unui personaj diabolic: Adolf Hitler.
Drumul lui Hitler s-a întretăiat pentru prima dată cu acela al lăncii în anul 1912, când viitorul führer nu era decât un amărât de student sărac, care studia belle-artele în capitala austriacă. Acolo s-a petrecut seducţia fulgerătoare pentru relicva sfântă. La muzeul "Hofburg", unde era expusă lancea, tânărul Hitler petrecea ore întregi, contemplând-o.
Conform relatărilor lui Walter Joannes Stein, un matematician şi ocultist austriac care l-a întâlnit pe Hitler chiar înainte de începutul Primului Război Mondial, viitorul führer era deja un expert al legendelor legate de lancea sfântă şi capacitatea ei de a conferi putere supremă. De altfel, unul dintre primele acte ale lui Hitler, în noua sa calitate de führer al Reichului, a fost să fure comorile coroanei de Habsburg, pentru a le aduce în Germania. Printre ele se afla, fireşte, şi Lancea Destinului.
Acelaşi Stein relatează că Hitler nu ascundea niciodată efectul produs de lance asupra sa: "Încet-încet, mi-am dat seama că lancea emană o prezenţă fantastică, aceeaşi prezenţă terifiantă pe care o simţisem şi în adâncul eului meu, în rarele clipe ale vieţii când avusesem premoniţia marelui destin care mă aştepta", spunea viitorul conducător. Ajunsă în Germania, lancea a fost păzită foarte bine - la fel ca şi celelalte piese ale comorii habsburgilor - în biserica Sfânta Ecaterina din Nürnberg. Dacă Hitler era aşa de convins de puterea lăncii, după cum spunea Stein, fără nicio îndoială că el credea cu aceeaşi convingere că pierderea ei ar fi atras după sine prăbuşirea stăpânirii sale dictatoriale. Posesia asupra Lăncii Destinului i-a întărit convingerea că îşi va îndeplini menirea, devenind unicul stăpân al lumii.
De la legendă la realitate
În acest punct, raportul dintre Hitler şi lance devine exemplul bizarei simbioze care se produce atunci când legendele se amestecă în mod concret cu viaţa muritorilor. Presupunând că lancea nu ar fi avut niciun fel de putere, cei care au intrat în posesia ei erau atât de convinşi că ea există cu adevărat, încât i-au dat o semnificaţie mistică, care a avut un impact concret asupra istoriei.
Întorcându-ne la legendă, se spune că momentul în care Hitler s-a despărţit de lance a coincis cu prăbuşirea celui de-al treilea Reich. În octombrie 1944, oraşul Nürnberg a fost lovit de bombardamentele aliaţilor. Hitler a hotărât ca atât lancea, cât şi comoara Habsburgilor să fie îngropate într-un cavou special construit. Şase luni mai târziu, oraşul era asediat. Trupele americane s-au luptat din greu cu formaţiunile SS şi cu detaşamentele de artilerie pe care Hitler le dispusese pentru apărarea Nürnbergului. După câteva zile, oraşul a fost cucerit. Era 20 aprilie 1945, ziua celei de-a 56-a aniversări a lui Hitler.
Un oarecare locotenent William Horn, aparţinând armatei a şaptea americane, a primit misiunea de a găsi comoara Habsburgilor. Intrarea în cavoul secret, scoasă la lumina zilei de către o bombă, a fost descoperită din întâmplare pe 30 aprilie 1945, iar locotenentul Horn a intrat în posesia lăncii, în contul guvernului american. În aceeaşi zi, Hitler - care era ascuns în buncărul său din Berlin - s-a sinucis. Nu s-a aflat niciodată dacă ştiuse sau nu că lancea căzuse în mâinile duşmanilor săi. Dar multă lume a văzut în coincidenţa celor două evenimente confirmarea legendei. După război, Statele Unite au înapoiat lancea muzeului Hofburg de la Viena, unde poate fi văzută şi astăzi. Acesta este sfârşitul - provizoriu - al legendei despre Lancea Destinului.
LIVIU ŞUTEU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
