TOBI IBITOYE - "M-am ataşat enorm de România"

- Susţinut frenetic de public, a fost la un pas să câştige marele premiu al "Vocii României". Originar din Nigeria, student în ultimul an la bio-chimie în Bucureşti, în ciuda originii lui africane, Tobi se simte de minune în România, pe care o consideră "ţara lui" -

Lipitură pe viaţă

- Prezenţa ta pe scena concursului "Vocea României" a fost un adevărat regal muzical, răs­plă­tit cu ovaţii de spectatori. De unde până unde, un african, într-o competiţie muzicală din Româ­nia? Cum ai ajuns aici?

- Am venit în România în 2009, împreună cu părinţii, datorită serviciului tatei, care e diplomat şi în 2009 a primit un nou post la Ambasada Nigeriei din Bucu­reşti. Aşadar, venirea aici nu a fost alegerea mea. Fiind încă minor, eram obligat să-mi urmez familia. Ajuns aici, după încheierea liceului, am mers mai departe cu studiile, deci am intrat la facultate în România. Apoi, când mandatul tatei de la ambasadă s-a încheiat, n-am mai vrut să plec cu ei, nu mai voiam să trec încă o dată prin experienţa, destul de dificilă, a schimbatului şcolii, colegilor, întregu­lui mediu. Le-am spus că vreau să rămân aici, să-mi termin studiile şi apoi... poate mă voi în­toarce în Nigeria. Deci, în primii trei ani din Ro­mânia, am fost împreună cu părinţii, iar în urmă­torii trei ani, am rămas sin­gur.

- A fost o acomodare grea? Alt peisaj, altă limbă, oameni complet dife­riţi...

- Eu mă obişnuisem deja cu România: cu pei­sajul, cu clima, cu oamenii, cu stilul de viaţă de aici... Am călătorit foarte mult prin ţară şi am putut să văd şi să înţeleg mult mai multe decât dacă aş fi stat doar "închis" în Bucureşti. Ţin minte, de pildă, că, într-o vară, împreună cu pă­rinţii, am făcut un tur foarte detaliat al întregii regiuni de vest - Turnu Se­verin, Timişoara, Arad, Oradea, Deva, dar şi zonele rurale dintre ele. Ne opream în oraşe, dar şi în sate, vedeam oamenii în elementul lor, interacţionam cu ei în mod direct, fără formalitate... Acei primi ani au reprezentat o perioadă extrem de interesantă, pentru că eram foarte tânăr, într-o pe­rioadă de formare, şi, în paralel cu acest proces de descoperire a României, mă descopeream şi pe mine însumi, ca persoană: ce-mi place, ce nu-mi place, ce stil de viaţă mă atra­ge, am înţeles că era vremea să las în urmă prostiile adolescenţei şi să mă responsa­bilizez... Cred că această dublă descoperire a fost ceea ce m-a făcut să mă ataşez enorm de România: am ajuns să mă văd dezvoltându-mă aici, odată cu Bucureştiul şi cu ţara, în general. Până atunci, fu­sesem confuz, nu-mi ve­deam viitorul limpede. Şi a mai fost ceva care m-a făcut să mă lipesc de Ro­mâ­nia: faptul că i-am învăţat limba. Mereu vrusesem să învăţ franceza şi totuşi îmi fusese imposibil, nu se lipise de mine şi pace. Cu româna, în schimb, am constatat că sunt capabil să o învăţ foarte uşor - mai întâi, am început s-o deprind cu ajutorul prietenilor, care se amuzau copios când mă auzeau rostind cu­vintele cu accent -, apoi, în anul pregătitor facul­tăţii, mi-am cimentat cunoştinţele, în special cele de gra­matică.

- Ce-ţi place şi ce nu-ţi place la români, Tobi?

- Eu nu mă gândesc la oameni în funcţie de naţionalitate. De ori­un­de ar fi ei, îi împart în "genul" de oameni care-mi place şi "ge­nul" de oameni care nu-mi place. Şi în rândul românilor, aşa cum se întâmplă în rândul oricărui alt popor, sunt oameni inteligenţi, educaţi, deschişi la minte, drăguţi, buni, amabili, manieraţi, şi sunt oameni brutali, obtuzi, needucaţi, lipsiţi de amabilitate, delicateţe şi maniere. E clar că prefer primul "gen", prima categorie, aceea pozitivă. Şi, din fericire, de-a lungul vieţii, inclusiv în anii de când sunt în România, am avut norocul să am în preajmă mai mulţi reprezentanţi ai acestei prime categorii şi mai puţini ai celei de-a doua.

- Am fost foarte impresionaţi de atitudinea ta de pe scenă. Pe lângă energia aceea explozivă, clocotul tău african, aveai şi clasă, rafinament, o distincţie specială. Când se gândesc la Africa, europenii îşi imaginează mai degrabă oameni îmbrăcaţi colorat, dansând dezlănţuit în ritmuri de tobă. Cu siguranţă că re­alitatea e alta. Ce fel de cultură are Nigeria?

- Nigeria e, din multe puncte de ve­dere, un "melting pot", un spa­ţiu în care sunt înglobate multe aspec­te culturale extrem de diferite. Capitala şi locul de unde provin eu, Abuja, e un oraş multi­cul­tural în adevăratul sens al cuvântului, care reflectă situaţia de la nivelul întregii ţări. Gândeşte-te că Nigeria este o republică federală, alcătuită din trei­zeci şi şase de state, având aproximativ o sută optzeci şi două de milioane de locuitori, că, deşi limba oficială este engleza, pe acest teritoriu se vorbesc peste trei sute patruzeci de limbi diferite, iar fiecare limbă are douăzeci-douăzeci şi cinci de dialecte, iar fiecare dintre aceste dialecte reprezintă un anume trib. În plus, fiecare trib are propria lui religie, propriul lui stil de viaţă, propriile obi­ceiuri şi tradiţii. Şi din punct de ve­dere arhitectural, lu­cru­rile sunt ames­te­cate. Abu­ja e un oraş, prin definiţie, mo­dern - a fost cons­tru­it, de la zero, la în­ceputul anilor 1990, cu sco­pul de a fi capitală. Abia ie­şind la peri­ferii, în­cepi să des­co­peri ar­hi­tectura tradiţio­na­lă: colibele tribale, din pământ, cu aco­peri­şuri din paie. În unele zone, din preajma oraşelor mari, autorităţile au pornit un program de convertire a lor în muzee. Tradiţiile adevărate, de fapt ce a mai rămas din ele, mai pot fi încă văzute şi trăite în zonele rurale. Din păcate, aceste zone sunt pe moarte, din pricina lipsei banilor, a lipsei de infrastructură sau a modernizării... dar, până la urmă, din pricina corup­ţiei. Tot ceea ce moare în Nigeria, moare din cauza corupţiei. Asta e esenţa tuturor problemelor nigeri­ene. E o ţară extraordinar de bogată, cu resurse fan­tas­tice, atât naturale, cât şi umane, dar, din nefericire, avem lideri corupţi. Ca să mă refer însă punctual la întrebarea ta şi ca să mai în­seninăm tonul, îţi spun că da, în Nigeria există cul­tură, există artişti care ar merita o mai mare recu­noaştere internaţională.

Biologia, un tărâm fascinant

- La "Vocea României" ai dovedit un talent mu­zical de excepţie. Ce te-a apucat să studiezi bio­chimia? De ce n-ai făcut o carieră diplomatică, precum tatăl tău?

- În perioada în care am ajuns în România, eram foarte pasionat de relaţiile internaţionale şi de di­plo­maţie. Mă gândeam că, în fe­lul ăsta, îmi pot ajuta ţara, dar aş beneficia şi de un stil de via­ţă fascinant. Tata, ca diplo­mat, a călătorit în atât de mul­­te locuri, a cu­noscut atât de mulţi oameni in­teresanţi! O vreme, am fost chiar implicat în "Model United Nations", o competiţie academică pentru tineri, în cadrul căreia stu­denţii învaţă despre di­plo­ma­ţie, relaţii in­ternaţionale şi Na­ţiunile Uni­te. După un timp, am ajuns totuşi la concluzia că, ceea ce se învaţă la facultatea de re­la­ţii internaţionale e mult prea vag pentru nece­si­tăţile reale. În plus, după absol­vire, tre­buie să mai aştepţi vreo patru ani până să prinzi primul in­ternship, apoi încă vreo doi până la al doilea in­tern­ship, până la primul post propriu-zis iar mai ai de aş­teptat... Deci, nu! Apoi m-am gândit că în Nigeria în­văţasem multă biologie - care îmi plăcuse şi la care mă pricepusem foarte bine - dar şi chimie şi fizică, la care nu mă pricepusem deloc. Apoi mi-a trecut prin cap să fac me­dicina. Însă şi opţiunea asta am anu­lat-o, pe con­si­derente de timp consumat: trebuie să stu­diezi între 12 şi 20 de ani până să ajungi cu-ade­vă­rat medic. Aşa că, până la urmă, am ales bio-chi­mia.

- Te-ai întors la chimie, deşi spui că în liceu nu ai strălucit la acest subiect.

- Să ştii că m-am temut că nu voi face faţă, dar, pe de altă parte, mi-am dorit o provocare în perioada facultăţii, am vrut să mă testez. Şi-a fost o mare provocare, dar am reuşit. Iată, mai am doar câteva luni şi termin facultatea. Iar apoi intenţionez să-mi testez din nou limitele şi să mă înrolez şi într-un program de masterat. Am cunoscut un om incredibil, Alexandru Babeş, un extraordinar cercetător şi profesor de neurobiologie, care face lucruri fantastice în cercetare şi care m-a chemat să lucrez cu el. Sunt foarte entuziasmat căci, pentru prima dată, am găsit pe cineva care crede în mine, în ceea ce pot să fac eu în calitate de biochimist. Visul meu, de când am început facultatea, e să găsesc leacul pentru tot soiul de cancere. Nu mi-am abandonat visul nici acum, şi de aceea îmi doresc să fac cercetare. Acolo e cheia: în cercetare.

"Made in Romania"

- Tobi, crezi în determinarea obârşiei? Îi eşti îndatorat ţării tale şi Africii, în general, pentru ceea ce eşti?

- Nu aş folosi termenul "îndatorat", ci termenul "recunoscător". Simt multă recunoştinţă faţă de locul naşterii mele, pe care însă îl asociez, îl identific cu oamenii care au fost în preajma mea în copilărie şi în perioada ulterioară de formare. Oamenii aceştia şi, în special, familia mea - părinţii, fra­tele şi sora mea - au contribuit enorm la defi­nirea persoanei care am ajuns să fiu. Ţara, în sine, nu mi-a dat ceva special, nu m-a ajutat într-un fel deosebit: educaţia pe care am pri­mit-o a fost plătită cu banii obţinuţi cu multă trudă de părinţii mei - mama a fost profesoară de biologie şi de ştiinţe agricole, iar tata a fost contabil şi apoi, prin studii specifice, a devenit, după cum îţi spuneam, diplomat. În plus, tot ei mi-au dat şi acea educaţie "de acasă", mi-au inculcat prin­cipiile care-mi guvernează viaţa, tot ei mi-au dat afecţiunea de care aveam nevoie şi tot ei, cu multă atenţie şi grijă, m-au protejat şi m-au ghidat în anii aceia în care perso­na­litatea mea îşi căuta făgaşul. Africa, în general, mi-a dat cu­loarea pielii, o anume mentalitate, un set de tra­diţii, o perspectivă particulară asu­pra vieţii şi poate şi religia - eu sunt creştin (în Nigeria, cam jumătate din populaţie e azi creş­tină, iar cealaltă jumătate musulmană; există şi o minoritate care practică religii indigene, pre­cum membrii triburilor Igbo şi Yoruba). Însă, în mod intere­sant, eu, Tobi de azi e, în mai mare măsură, "pro­dusul" României, decât al Nigeriei, căci, aşa cum îţi povesteam, maturizarea mea psi­hologică s-a făcut aici, în acest spaţiu. Sau poate că mai corect ar fi să spun că perso­na­litatea mea e născută din contrastul dintre aceste două lumi, Nigeria şi România, din care am împrumutat ceea ce mi s-a potrivit mai bine, şi din lupta mea de a mă aşeza într-o poziţie de echilibru în zona de întâlnire a acestor două lumi.

- Se spune totuşi că există o legătură subtilă între noi şi locul naşterii noastre. Nu simţi nevoia să te întorci, măcar din când în când, în Nigeria, ca să te încarci cu energia acelui spaţiu?

- Am norocul că sunt o persoană cu picioarele pe pământ, aşa că, pentru a mă încărca cu energie, nu e nevoie să merg într-un anume loc geo­grafic, ci doar să "merg" în interiorul meu, să stau puţin doar eu cu mine, să mă cufund în propriile-mi gân­duri şi trăiri şi senti­men­te, să-mi fac ordine în suflet, dacă sunt tulburat, şi gata! Sunt din nou bine! În plus, am destui prieteni africani care locuiesc în Bucureşti, deci, dacă mă cu­prinde dorul de Africa, e suficient să mă adun cu ei, ca să recreez acea atmosferă de-acasă.

Smiley merita să câştige trofeul

- Să vorbim puţin şi despre muzică: cum ai ajuns la "Vocea României"? Aveai experienţă? Mai cântaseşi înain­te?

- Cânt din copilărie, căci toată fa­milia mea cânta: acasă, la biserică, în fiecare duminică... Mama cânta cu vocea, dar şi la vioară, tata cânta cu vocea, dar şi la clarinet, fratele meu cânta la trompetă şi la pian, sora mea cânta la clarinet, la fel ca tata, iar eu cântam cu vocea şi la toate instrumentele din casă. Dar asta era întreaga mea experienţă muzicală. Apoi, în România, împreună cu prietenii, am descoperit barurile karaoke. Şi-am mai cântat şi pe-acolo. Să-ţi spun că, de fiecare dată, prietenii mei nigerieni îmi ziceau "Tobi, te rugăm, mai taci din gură!"? (râde) Au fost însă şi alţi prie­teni care, în timp, au început să insiste că trebuie să fac ceva cu muzica. Cum eu le tot răspundeam "Adi­că să fac ce?", şi-au dat seama că trebuie să intervină mai aplicat şi m-au înscris la "Vocea României". Ajuns la preselecţii, continua să mi se pară că totul e o glumă. Situaţia s-a schimbat când a venit momentul să cânt în faţa celor patru per­soane care trebuiau să decidă dacă voi trece în următoarea etapă a preselecţiilor. Mi-am dat seama că aveam nişte emoţii groaznice (am vrut să-mi deschid laptop-ul şi, când să introduc pa­rola, am greşit-o de şap­te ori!) şi nu pri­ce­peam de ce: "Am cân­tat toată viaţa şi nicio­dată n-am avut emoţii. De ce acum?". Noroc că a venit la mine un tip care mi-a zis: "Uită unde eşti, uită cine e pe-aici, tu doar cântă! Vrem doar să ve­dem dacă poţi sau nu să cânţi". Şi aşa am făcut. (râde)

- Foarte mulţi oameni au văzut în tine câşti­gătorul trofeului. Ai crezut şi tu în victorie?

- Cu două zile înainte de finală, eram convins c-am să câştig concursul. De ce? Pen­tru că am văzut numărul de voturi de pe Facebook. Eram primul în top şi la o distanţă incredibilă de restul concurenţilor. Sigur, în mintea mea continua să existe o stare de ne­siguranţă, dar, raţional vorbind, am zis că za­rurile au fost aruncate.

- Cât de afectat ai fost de faptul că ai ocu­pat locul 3?

- Nici acum nu pricep de ce atât de mulţi oameni au crezut că voi câştiga. Sincer, eu mereu l-am văzut pe Michel Kotcha ca primind trofeul: el e un interpret mult mai bine pregătit ca mine, e mult mai tehnic, fiecare notă e emisă cu o precizie extraordinară, în plus, are şi o prezenţă fantastică pe scenă. Când i-am auzit numele rostit primul, când am văzut că a ieşit pe locul 4, în capul meu a fost "Vă bateţi joc? Ce se întâmplă aici?". Apoi, când s-a anunţat că eu sunt pe locul trei, primul gând care mi-a venit în minte a fost "Tobi, tu ai avut dreptate, ei s-au înşelat." După care, am avut un sen­timent de dezamăgire - nu pentru mine, ci pentru Smiley. Omul ăsta s-a implicat atât de mult în pregătirea noastră şi a pus atât de mult suflet, a avut atât de multă încredere în noi, încât merita să câştige trofeul, indiferent prin intermediul cui, al meu sau al lui Michel. Asta a fost suferinţa mea: am considerat că l-am dezamăgit pe Smiley. El însă nu s-a supărat. Dovadă că - iată! - ne-a şi produs câte un single, mie şi lui Michel: al meu se nu­meşte "Miss you" (n. red. "Mi-e dor de tine"), iar cel al lui Michel "Broken Vows" (n. red. "Jură­minte în­călcate").

- Să înţeleg, aşadar, că nu abandonezi muzica?

- În nici un caz. Dar, deocamdată, aşa cum îţi spuneam, nici cercetarea. De fapt, ăsta e felul meu - întotdeauna am luptat pe mai multe fronturi. Acum, de pildă, învăţ ca să-mi termin facultatea şi să intru la masterat, doresc să lucrez în continuare cu Alexandru Babeş, predau biologie şi engleză la o şcoală interna­ţională din Bucureşti, sunt membru al unei asociaţii pentru tineri, "United Nations Youth Association of Romania", încerc să mai organizez, pentru mai sau iunie, încă o conferinţă TED(n. red. conferinţe inter­na­ţionale pe teme ştiinţifice, culturale, academice, organizate sub sloganul "Idei care merită să fie îm­părtăşite"), scriu un roman de ficţiune bazat pe viaţa, extrem de interesantă, a unui prieten de-al meu, şi merg şi în studioul de înregistrări al lui Smiley, unde continui să lucrez împreună cu el şi cu echipa lui. Viaţa e frumoasă! (râde) Dacă, totuşi, la un moment dat, voi simţi că timpul nu-mi mai ajunge şi că trebuie să aleg între muzică şi biochimie, atunci, cu siguranţă, voi alege muzica. Pentru că mi-au trebuit trei ani ca să-mi descopăr pasiunea pentru biochimie şi trei luni ca să-mi înţeleg pasiunea pentru muzică. Deci alege­rea e evidentă...