Rareori mergea Buna la prăvălie în timpul iernii. Cum era chibzuită tare, își pregătea încă de cu toamnă toate cele care-i erau de trebuință cât ținea vremea rece. Pentru asta făcea mai multe drumuri la prăvălia lui Ioli, să se aprovizioneze, până cădea prima zăpadă. Își lua în spate coșul cel mare și pornea "de dimineață bună", adică devreme, devreme. De multe ori mă lua cu ea, și până la prăvălie, mă punea câteodată în coșul pe care-l ținea în spate, legat de umeri cu niște frânghii late, din pânză tare, și tot vorbea cu mine, până adormeam. Dacă se întâlnea cumva pe drum cu Marișca Fironii, cu care avea mereu de povestit câte ceva, dormeam mult și bine.
De-acolo, din coș, lumea mi se părea nesfârșită, iar oamenii tare mici. Unul singur era mai mare, Ioji, de care mă cam temeam. Atâta era de mare, că și eu, din coș, trebuia să ridic capul ca să mă uit la el, să-i văd de jos în sus fața pătrățoasă, gălbejită și arsă ca o cărămidă de lut. Ioji pierdea vremea prin fața prăvăliei, așa că n-aveam cum scăpa de întâlnirea cu el, dar Buna știa din două vorbe meșteșugite să-l facă pe mut să plece de lângă noi. Răsuflam ușurată numai când vedeam fața zâmbăreață a lui Ioli, vânzătoarea cea trupeșă, și când intram în amestecul ciudat de mirosuri care umpleau prăvălia. Podelele groase din lemn erau înnegrite cu motorină, care mirosea încă de afară. Pe rafturile din scânduri erau așezate tot felul de mărfuri de care mă minunam mereu: cutii pătrățoase cu orzoaică, din care Buna făcea bere de casă, plicuri roșii de ceai negru rusesc, din care bea unchiașul Petrea, când venea să curețe zăpada de pe cărare; bucăți sticloase de zahăr, înșirate pe ață, ulei gros, auriu, turnat în sticlele aduse de acasă, printr-o pâlnie uriașă de lemn, cutii pline de marmeladă, făcute din scândurele subțiri, butoiașe din lemn cu pește sărat, gheme de sfoară, bună de legat borcanele de murături și dulcețuri, dar și sfori groase, împletite "în paișpe", cu care se împiedicau caii, ca să nu fugă departe, noaptea, când erau lăsați să pască. De toate erau în prăvălia lui Ioli. Și hârtie albastră de împachetat cărțile și caietele de școală, creioane chimice pe care, dacă le băgai în gură, înainte de a scrie, puteai trage linii groase și violete, chiar și pe lemne. Ațe de cusut colorate, perii de sârmă, cizme de gumă, lămpi de petrol, saci de rafie, plini cu zahăr sau cu făină, mălai cântărit pe cântarul cel mare, pe care mă punea Buna și pe mine, ca să vadă de am mai crescut. Rișcașă (orez) și griz (griș), macaroane, cutii negre de "box" (cremă de ghete), sticluțe cu petrol pentru lampa de gaz. Cel mai mult îmi plăcea în colțul cu "miroduri" (mirodenii), unde mirosea ca în rai. Găseai acolo surcelușe de scorțișoară legate în mănunchi, câte cinci, șase, laolaltă, păstăi de vanilie, cu care Buna făcea crema galbenă pentru cremeș, "cuițe" (cuișoare) din care sfărma două, nu mai multe, când făcea ceaiul popăsc, în care turna și-un deț de rachiu tare, "nuculițe" (nucșoare) pe care le rădea peste merele coapte în bloadăr (cuptor), sare de lămâie, care-ți lăsa apă în gură, numai când vedeai punga, și multe, multe alte minunății, care acum nu mai știu cum se numeau și la ce erau bune. Câtă vreme Buna târguia ce avea pe lista scrisă de acasă, inspectam toate colțurile prăvăliei, iar când ajungeam iar lângă Buna și lângă cântarul al cărui ac se mișca repede și amețitor, când într-o parte, când în alta, eram deja încărcată de noutăți, mirosuri și arome de toate felurile, și tare dornică de a ne întoarce acasă. Numai că drumul înapoi îl făceam cel mai adesea pe jos, pentru că Buna avea coșarca încărcată de bunătăți. Rareori aveam norocul să mai rămână un pic de loc, și-atunci adormeam iar printre pungile de mălai, pachetele cu cicoare, orzoaică ori sare grunjoasă.
Mălai cu flori de mușețel
În fiecare sâmbătă, Buna făcea câte un cuptor de pâine, care ajungea pentru toată săptămâna care urma. Dacă se întâmpla să vină cine știe ce musafiri și pâinea trecea mai devreme decât era programat, Buna punea repede la dospit mălai, pe care îl cocea în bloaderul șporiului din bucătărie. Știa Buna să facă mălai sărat, care avea întotdeauna o coajă zgrunțuroasă, tare bună, dar mai avea și o rețetă de mălai dulce, care era minunat de pufos și pe care, de cele mai multe ori, îl mâncam rece, cu lapte proaspăt muls. Nu e greu să faci pâinea de mălai. Am încercat și eu de câteva ori, în ultimii ani. Niciodată însă mălaiul meu n-a ieșit ca al Bunii, secretul cel mare al gustului bun stătea în porumbul proaspăt măcinat la moara de piatră a lui Jiga. De unde să iau eu, în oraș, asemenea mălai, care mirosea a munte și a pădure, căci casa lui Jiga era într-o poiană de pe malul văii, chiar acolo unde apa face un cot mare.
Așadar, după ce Buna venea acasă cu coșul de la moara lui Jiga, aducea covata de lemn, în care făcea plămădeala: din doi pumni de făină albă de grâu, bine măcinată, făcea o grămăjoară, apoi adâncea în ea o "fântâniță" în care punea drojdia sfărâmată, o lingură de zahăr și puțină apă călduță. Le amesteca și lăsa plămădeala obținută să dospească într-un loc mai cald, lângă șporiu, acoperită cu un ștergar gros. Plămădeala creștea și deasupra ei se ridicau mărgele de aer cald și, după o vreme, când ieșeau din "fântâniță" și se scurgeau pe de lături, abia atunci adăuga Buna mălaiul pe care, înainte de asta, îl opărea cu apă sărată și-l lăsa în repaus "un fârtai" de ceas (un sfert de oră). Turna apoi peste toate lapte acru sau smântână, puțin ulei de porumb sau de dovleac, presăra sare și apoi le amesteca, mai întâi cu o lingură de lemn, apoi le frământa, până când se țineau bine unele de altele. Aluatul îl acoperea și îl lăsa la dospit pe un scaun pus lângă șporiu, la căldură. Între timp, pregătea tepșurile (tăvile) pe care le ungea bine, bine, fie cu ulei de dovleac, fie cu untură de porc, peste care presăra boia de ardei. Turna în tavă aluatul crescut, îl netezea, îi făcea, eventual, vreo două, trei cresturi cu cuțitul și-l băga în bloadăr. Nu știu cât timp îi trebuia până să fie gata, știu doar că Buna întorcea tepșa în cuptor din când în când, ca să se coacă mălaiul la fel pe toate părțile. Și-mi mai aduc aminte că, uneori, ca să mă bucure pe mine, Buna adăuga în rețetă și alte "ingrediente", după cum îi aduceam eu de prin sertare ori din grădină, dacă era vară. Mă lăsa să le adaug într-un colț de aluat, pe care-l delimitam clar, apăsând în el cu o coadă de lingură. Nu cred că trebuie să vă mai spun că întotdeauna eu mâncam prima din mălai, de cum îl scotea Buna din bloadăr. Începeam totdeauna cu bucata din mălaiul "meu", în care puneam de toate: chimen, cozi de ceapă verde, fire de mărar ori de ceapă ciorască, flori gălbui de mușețel ori frunze de mentă sau busuioc, care umpleau straturile grădinii de lângă casă.
Cartofi copți și salată de varză cu ceapă roșie
Aproape toate mâncărurile de iarnă se făceau la cuptor. Poate că așa erau rețetele, dar poate că se gătea la cuptor și pentru că, oricum, șporiul duduia și cuptorul era înfierbântat toată ziua, cât ținea vremea rece. Îmi amintesc de o altă mâncare de atunci, pe care Buna o pregătea mai ales după sărbători, când toată lumea era sătulă de cârnați și de carne. Mai întâi, coboram amândouă în cămara de piatră. Ea ducea o coșargă mai mare, eu țineam o lumânare aprinsă, ca să ne lumineze drumul și să nu mă tem de umbrele care ieșeau de acolo, din întunericul acela rece. Buna punea în coșargă cartofi albi, din aceia mai lătăreți, nu rotunzi. Scotea apoi într-o cratiță o căpățână de varză acră din butoiul așezat în colț. Dar ca să facă asta, trebuia să ridice mai întâi capacul, apoi să scoată piatra grea care stătea pe scândurelele de lemn puse în cruce, ca să țină verzele în moare, în zeama lor. Umplea o cantă mare de moare rozalie și o punea lângă coșargă. De câte ori făcea asta, mi se făcea brusc foame și aproape că mi se stingea lumânarea pe care o țineam ridicată, ca să vadă Buna bine în pivniță. După ce aranja butoiul ca la început, urcam treptele înapoi în casă, eu înainte, Buna după mine, cu coșarga într-o mână și canta în cealaltă. Închideam ușa grea în spatele nostru și țintele ei de fier mai străluceau încă o dată în lumina lumânării pe care o suflam din toate puterile, să se stingă cu sfârâit molcom.
Spălam apoi cartofii bine, bine, și Buna îi punea în cuptorul șporiului, și apoi așteptam. Așteptam mai multe ceasuri, vreo două, parcă, până să fie copți bine. Dar cam la vreo jumătate de oră după ce ușa cuptorului se închidea în urma lor, începea să miroasă în bucătărie a iarnă amestecată cu primăvară, vară și toamnă la un loc. Toate anotimpurile, de când erau cartofii semănați în lutul reavăn de primăvară, până când înfloreau amar, cu flori rozalii, și până când îi săpa Buna, minunându-se de fiecare dată cum de poate drăguțul ei de pământ să-i întoarcă înzecit munca, căci din fiecare cartof semănat ieșeau cel puțin zece... Până erau gata cartofii, Buna tăia mărunt varza acră, mai punea peste ea ceapă roșie, le amesteca bine și le stropea cu ulei. Punea apoi moarea în pahare care se abureau de la răceala ei. Cam asta era...
Îmi mai aduc aminte că Buna le zicea cartofilor "picioici", și-abia acum îmi dau seama și înțeleg cât de departe sunt de acele vremuri și cât e de străină, totuși, rețeta mea, față de ceea ce gătea Buna pe-atunci.