ISTORIE: "Limbile romanice nu descind din latină. Mama lor este cu mult mai veche"

- Cercetătoarea catalană Carme Jimenez Huertas este specialistă în lingvistică şi tehnologia limbajului. În cartea sa, "Nu venim din latină", aduce importante argumente lingvistice în favoarea unei teorii îndrăzneţe, vehiculată neoficial şi la noi: strămoşul comun al limbilor romanice, între care se numără şi româna, nu este limba latină, ci o limbă cu mult mai veche, vorbită de păstorii din munţi care au migrat către Europa -

"Limbile romanice seamănă mai mult între ele decât cu limba latină"

- În spaţiul intelectual românesc circulă de multă vreme opinia, respinsă categoric de mediile academice, că limba română n-a descins din latină, ci că este doar înrudită cu ea. Pornind de la limba ibe­rică, vorbită în vechime pe teritoriul actual spa­niol, dvs. susţineţi acelaşi lucru: că limbile roma­nice, puternic înrudite între ele, nu se trag din la­tină. Cum aţi ajuns la această concluzie?

- Totul a început cu întrebările naive pe care mi le puneau studenţii mei. Pentru că ei nu aveau preju­de­căţi şi nici reţineri academice, aveau un fel proaspăt de a vedea lucrurile. Întrebările lor m-au obligat la răs­punsuri logice. Sistemul de învăţământ spaniol porneşte de la premiza că limba mamă este latina şi ex­plicarea transformărilor lingvistice pe asta se ba­zează. Gramatica istorică ne spune că latina a suferit în timp schimbări succesive, devenind aşa-zisa latină vulgară care, la rândul său, prin noi şi adesea com­plicate transformări, a format limbile romanice, şi anu­me - castiliana, catalana, franceza, galiciana, ita­liana, occitana, retoromana, româna şi sarda. Limbile romanice ar fi, aşadar, rezultatul degenerării latinei, deci ar trebui să semene cu mama lor, limba latină, la fel de mult sau chiar mai mult decât seamănă între ele. Or, lucrurile stau chiar pe dos! Limbile romanice seamănă mai mult între ele decât cu limba latină, in­clusiv cele îndepărtate, în aparenţă, cum sunt gali­ciana şi româna! De-aici au început alte întrebări care m-au dus tot mai departe, până la... Bucureşti!

- Cum se explică această eroare de apreciere? De ce latina a fost considerată în toate ţările vorbi­toare de limbi romanice, drept limba-mamă?

- În primul rând, nu putem trece cu vederea imen­sa importanţă a limbii latine. Ea a fost "limba de cul­tură" a jumătate de Europă, timp de multe sute de ani. Şti­inţele umaniste au folosit-o în studiul juri­dic, isto­ric, literar şi, mai ales, religios. Chiar şi astăzi o folo­sim, de exemplu, pentru denumirile ştiinţifice ale plan­telor. În Evul Mediu, era cea mai importantă limbă din Europa, pentru că era unica limba scrisă, iar mai târziu a luat un nou avânt în Renaştere. Dar când latina a fost aleasă ca limbă de cultură, ea era deja o limbă moartă, nu se mai vorbea nativ nicăieri. A fost consacrată intenţionat, tocmai pen­tru că nu mai putea fi înţeleasă decât dacă o stu­diai. Era limba puterii. Plebea, pătura de jos a societăţii, adică cei ce nu făceau parte din "gen­tes" sau din nobi­li­me şi cler, nu aveau ac­ces la cultură, pen­­tru că nu înţelegeau latina. Oa­me­nii au fost nevoiţi să o ac­cep­te, pentru că a fost im­­pusă de sus în jos, dar popu­laţia de fapt nu a asi­mi­lat-o nicio­da­tă. A rămas doar o limbă scri­să, nu vor­bită. Chiar în Imperiul Ro­man, lati­na era doar o lim­bă pla­ni­ficată şi im­pusă, pen­tru a co­man­da trupele şi a unifica ar­ma­tele de di­verse origini, pentru a re­dacta docu­mente juri­dice, istorice şi lite­rare.

- Care sunt argu­mentele cercetărilor dvs.? Ce dovezi aveţi că limbile romanice nu descind din latină, aşa cum sus­ţin mediile aca­de­mice?

- Am descoperit că nu există, de fapt, nicio do­vadă a existenţei la­ti­nei vul­gare, adică a lati­nei vor­bi­te de popor. Do­­vezile ara­tă că se scria în latina clasică, dar se vorbea în alte limbi. Nu doar că lim­bile romanice sea­mănă mult mai mult între ele decât seamănă cu latina, dar, în timp, au adoptat so­lu­ţii care nu au nimic de-a face cu latina. În cartea mea am exem­pli­ficat de la mor­fo­logie la sintaxă şi fonetică de ce stau lucrurile aşa.

"Cred că a existat o limbă a popoarelor de transhumanţă, care locuiau în munţi şi se ocupau de păstorit"

- Ne puteţi da câteva exemple?

- O să încerc să nu fiu prea tehnică... Ni se spune, de exemplu, că cuvintele catalane cap şi nas vin din latinescul CAPUT şi respectiv NASUS. Şi, cu toate acestea, în română se spune tot cap şi nas, exact ca în catalană, o limbă anterioară latinizării! Şi nu doar cuvintele izolate coincid: când un român spune: tot s-a pierdut, un catalan înţelege fără probleme, pentru că fraza se construieşte la fel şi în catalană - tot s'ha perdut, sau în castiliană - todo se ha perdido. Cu greu se pot atri­bui întâmplării asemănările dintre aceste cons­trucţii care, pe de altă parte, nu au nimic de-a face cu la­tinescul omnia perdita. Se spune că din latină vine şi casa, unde are sensul de colibă. Însă latinii îşi nu­meau casele domus, aedes ori tectum. Şi, cu toate aces­­tea, în dalmată, italiană, occi­tană, portu­ghe­ză sau română casa înseamnă casă. Astfel de exemple sunt nu­me­roase. La ele se adaugă chestiuni mai serioase, precum faptul că toate aceste limbi, în mod inex­pli­cabil, pur şi sim­plu, şi-au pierdut ge­nu­rile din latină. Chiar şi ro­mâ­na are genuri prin fle­xiu­nea articolului, nu a subs­tan­tivului pro­priu-zis. Fap­tul că întâlnim ast­fel de ase­mănări între, să zicem, ca­talană şi ro­mână, ţări des­păr­ţite de cinci limbi dife­rite şi peste două mii cinci sute de kilometri, e greu de explicat. Singura explicaţie este că toate aceste limbi au avut o mamă comună, dar care nu este la­tina, ci o limbă mai veche.

- Aveţi vreo bănuială în acest sens?

- Tind să cred că există o limbă a popoarelor de transhumanţă, cu mult mai veche decât formarea im­pe­riului roman, o limbă co­mu­nă a populaţiilor ce lo­cuiau în munţi şi se ocupau de păstorit, şi care a avansat prin transhumanţe în toate zo­nele Europei. Diferenţele majore au început să apa­ră când toate aceste grupuri migratoare s-au stabilit într-un anume loc şi au în­ceput să devină sedentare. Ori­cum, ase­mă­nările dintre euskeram, limba bascilor vorbită în Piri­nei, occitana vorbită în sud-vestul Fran­ţei şi română sunt sur­prin­zătoare... Mai cred că aces­te limbi ro­manice nu vin de nicăieri. Ele erau aici. Erau graiuri lo­cale, uşor diferite pe mă­sură ce se înde­păr­tau ling­vistic şi geografic de locul de vorbire. Faptul că în Ro­mânia, de pildă, se vorbeşte o limbă ro­ma­nică, pe un te­ri­toriu mult mai extins de­cât cel ocupat de ro­mani şi că această limbă seamănă iz­bi­tor cu roma­nicele oc­ci­dentale, deşi nu s-a aflat în contact cu ele în ultimii 2000 de ani, ne trimite, încă o dată, la o mamă co­mu­nă a acestor limbi, mult mai ve­che de­cât procesul de la­ti­ni­zare. Lim­bile ro­ma­nice îm­părtăşesc un pro­cent impor­tant de caracteristici fo­ne­tice, lexi­cale, mor­fo­sin­tac­tice şi se­man­tice, ceea ce de­mons­trea­ză un grad înalt de în­ru­dire, cu o tipologie ling­vis­ti­că ce le rela­ţio­nează între ele, dar le dife­ren­ţiază de latină. Fo­netica şi morfosintaxa limbilor ro­manice nu aparţin tipologiei latine, acesta este adevărul. Cu latina ar fi o legătură de înrudire, nu de filiaţie.
O altă posibilă explicaţie a dat-o arheoloaga litua­nia­nă Maria Gimbutas. Ea afirmă că în Europa a exis­tat o veche civilizaţie, care nu era indo-europeană, şi care îşi are rădăcinile în Epoca Pietrei. Această civi­lizaţie ar fi format culturi regionale cu aproximativ şapte milenii înainte de Hristos, fără influenţe din Ori­ent, dar la fel de dezvoltate ca şi contemporanele lor din Asia Minor. La mijlocul mileniului şase înainte de Hristos, în prim plan apare cultura Vinca-Turdaş descoperită pe teritoriul României. Subiectul acesta ar trebui cercetat mai în profunzime. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, limba şi scrierea cea mai veche din Europa ar putea proveni din zona dintre Carpaţi şi Balcani.

"Conform arhivelor Vaticanului, româna nu e o limbă latină, ci mai degrabă latina e o limbă românească"

- Aduce limba română argumente noi ideii că limbile romanice nu sunt latine?

- M-am bucurat să descopăr limba română şi să văd că în ea se confirmă toa­te ideile mele. În sensul acesta, am cons­tatat că în România există deja o mişcare ce încearcă să ne transmită că e mai pro­babil ca latina să provină din strămoaşa limbii române, decât româna din latină. Nu avem destule cunoştinţe pentru a eva­lua această ipo­teză, dar sunt date care permit începerea inves­tiga­ţiilor lingvistice de către voi, românii. O primă refe­rinţă în acest sens este declaraţia lui Miceal Ledwith, lingvist şi consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, care a avut acces la ceea ce şi eu visez să pot accesa: ar­hi­vele Vatica­nului. El a spus că, factorul cheie care deseori se trece cu vederea e că româna, sau precursoarea românei, este originară de acolo de unde a venit latina. Cu alte cu­vinte, româ­na nu e o limbă latină, ci mai degrabă la­tina e o limbă ro­mânească. Iată că iarăşi ajungem la ma­ma comună a limbilor romanice, care este alta decât latina... Un alt argument este vechimea scrierii. Tăbliţele de la Tăr­tăria, apar­ţi­nând culturii Vinca-Turdaş, au o vechime de 7300 de ani şi, în mod cu­rios, ele au similitudini cu pie­trele pictate din Mas D'Azil din Franţa şi cu cele din Alvao, Portugalia. Latinizarea Daciei ridică mari semne de în­trebare, pentru că este imposibil ca o limbă să su­fere un pro­ces de modificare ce durează de obicei mii de ani, în doar 165 de ani, şi cu un te­ri­toriu doar parţial ocu­pat, unde revoltele erau frec­vente. În plus, spre deo­sebire de Spania, unde a existat jugul Bise­ricii Ca­to­lice, în România latina nu s-a impus ca limbă de cul­tură. Unitatea lingvistică a Ro­mâ­niei nu se poate ex­plica prin romanizare, de altfel, factorii de ro­ma­nizare sunt mult mai puţini decât în alte părţi ale Europei.

- Care credeţi ca este prioritatea istoricilor ro­mâni, pentru a stabili adevărul despre originea lim­bii române?

- Nu este simplu să schimbăm lucrurile. Vă daţi seama că o astfel de teorie acceptată ar duce la schim­barea tuturor manualelor şcolare şi a cursurilor din Universităţi. Orice schimbare, la început, pro­du­ce teamă. Trebuie continuată munca de cercetare, altă cale nu există! Şi să nu ne temem de nega­ti­vi­tatea me­diului academic! În Spania, am avut aceeaşi opo­zi­ţie şi reticenţă din partea lumii academice, dar am reuşit să fac lucruri extraordinare, cu echipe de vo­lun­tari. Cu ei am reuşit să adunăm importante ma­teriale ale scrierii iberice, scriere ignorată şi ne­des­ci­frată, aşa cum şi în România există cea de pe tăbli­ţele de la Sinaia. Le-am digitalizat, au fost oameni care ne-au aju­tat să le ordonăm cu ajutorul computerului. E nevoie de timp şi de efort, dar trebuie să vă urmaţi cercetarea. În joc este istoria voastră şi a Euro­pei.