Tinereţe fără bătrâneţe - adevăr sau un simplu vis?

ANCHETĂ

Dan C. Mihăilescu, scriitor
"Să încercăm să pătrundem în moarte cu ochii deschişi"

După 1990, odată ce am început să călătoresc în străinătate, am avut o seamă de revelaţii cât se poate de semnificative în ce pri­veşte fatalismul românesc, în speţă analfabetismul nos­tru geriatric, dacă-mi per­mi­teţi formula si­man­di­coa­să.
Primul şoc l-am avut în 2006 şi încă din două di­recţii.
Întâi la Geneva, în urma unei croa­ziere pe lacul Lé­man, apoi, câteva săptămâni după, la Sanary-sur-Mer, lo­ca­litate de vile­giatură "à quatre épingles". În ambele locuri am fost literalmente me­du­zaţi de condiţia pensionarilor, de sigu­ranţa lor prin­ciară, de aplombul juvenil, dis­ponibilitatea ludică, curiozitatea nestă­vi­lită, de pofta de viaţă întemeiată pe bucu­ria de-a fi şi, mai ales, de hotărârea fiecă­ruia - aproape ostentativ afişată - de a-şi satisface cât mai intens capriciile, indiferent de condiţionările mediului.
Nu mai bombăn acum, aşa cum am fă­cut-o atunci, pe seama obrăzniciei senio­riale a unora dintre ei, convinşi că toată lumea le aparţine, într-un nombrilism tipic franţuzesc, gata să-ţi ocupe locul pe punte, să-ţi ia scaunul, să te dea la o parte din faţa barului, cupluri care ocupă nonşalant întregul trotuar şi te împing viguros pe stratul de iarbă. Era însă limpede că oamenii aceia, care păreau de 50-60, toţi având precis peste 70-80, fuseseră educaţi să considere îmbătrânirea o cale către libertate, diversitate şi experimentare, iar bătrâneţea drept vârsta împlinirii pasiunilor pentru care nu au avut niciodată răgazul necesar.
Toţi studiau meniurile cu o aplicaţiune demnă de cei mai docenţi experţi în gastro-oenologie. Toţi ocupau cât mai drastic spaţiul din faţa tonetelor cu suveniruri, în special bărbaţii făcând cu patimă schimb de experienţă, ca vechi colecţionari de una, de alta. Era limpede că abia acum aveau vreme să-şi satisfacă pe deplin visurile de-o viaţă, să caute, adică, nu ştiu ce pipă din spu­mă de mare, cutare timbru cu amiralul Nelson, cutare cataramă stil napoleo­nian, vreo cană de bere müncheneză cu capac de la 1700, nu ştiu ce bizare us­ten­sile pescăreşti de prins rarităţi etc.
Toţi erau îmbrăcaţi dichisit dar con­fortabil, cu lucruri care-şi etalau zglobiu noutatea şi valoarea, invariabil în culori vii: nu ţipătoare, ci cu lux decent, în tot cazul, ostile griurilor sumbre, cenuşiului disforic prin care le place pensionarilor noştri să se autoumilească vestimentar. Toţi aveau dantura de un alb strălucitor, păşeau sprin­ţar dar boiereşte, mâncau elegant dar cu vădită bucurie, emanau parfumuri subtile şi ofereau ima­ginea unei colectivităţi alese, de oameni care se simt minunat în pielea lor, cu acel invidiabil bien être specific psihologiei stăpânitoare.
De atunci am început, împreună cu Tania, să-i urmărim pe bătrâni pretutindeni unde ne-au rătăcit paşii prin Europa. Am tocat mărunt imaginea pâlcu­rilor de japonezi nonagenari, cu trupuri puberale şi aviditatea lor aproape patologică de-a fotografia tot ce le iese-n cale. Am comparat bunăstarea sobru chi­vernisită, de tip britanic, cu stilul auster, mândru şi sever, al nemţilor, dar şi cu deschiderile non­şalant-pantagruelice ale americanilor. Îi detectam pe italieni după alura dottore, hainele slim, ser­vie­tuţe de piele grena, barbă savant neîngrijită, oche­lari, eşarfă în vânt şi pipă...
Iar în tot acest timp, făceam inventarul încer­cănat al pensionarilor de acasă, brusc prăbuşiţi în ziua eliberării, cu ochii la sicriu, având ca azimut ci­mitirul. Invariabil umiliţi, convinşi că au fost "aruncaţi în stradă, ca o măsea stricată, după o viaţă de muncă", goliţi de sens, deambulând nevrotic, re­sentimentari, fie orbiţi de juventofobia nepu­tin­cioasă, fie copleşiţi masochist de obsesia propriei inu­tilităţi. Cel puţin cozile din ultimul deceniu ceauşist le ofereau din plin iluzia omnipotenţei familiale, le hrăneau instinctele "militariste", le dădeau deopotrivă vigoare şi conştiinţa valorii: "n-am voie să mă îmbolnăvesc, cine le mai ia co­piilor ăstora mâncare ?" Dar acum, în regim de liber­tate, umilirea, spectrul sărăciei şi senzaţia de inutilitate capătă proporţii de apocalips personal. Totul, de la precaritatea dentară, refuzul igienei per­sonale şi delăsarea vestimentară, până la tendinţele suicidare, contribuie la prăbuşirea de sine. Arborând sloganul tipic Părului Alb - "lăsaţi-mă în cârpele mele, să mor liniştit" - alaiul jelaniilor umple su­fletul, gura, casa, strada: "v-am slugărit o viaţă de om, pentru ca acum să-mi daţi un şut în cur"; "îmi luaţi pensia şi mă lăsaţi să mor de foame"; "unde să mă duc? ce, eu mai am concediu? Ce să caut la munte, la vârsta mea ? ; "credeţi ca io nu ştiu c-abia aşteptaţi să mor?".
Aşa cum nu ştim să fim săraci - adică să ne trăim cu mândrie, şi chiar cu un anume orgoliu al suferinţei, condiţia socială de second hand - aşa cum nu avem psihologie de învingător (ceea ce o întrista şi o agasa până spre isterizare pe Regina Maria), nici cultura succesului şi a bogăţiei, tot aşa nu avem nici prudenţa chivernisirii, previziunea ieşirii din scenă. Sau, cu o formulă plăcută lui Noi­ca, acea bună resemnare, care nu e blazare, ci seninătatea pierderii ca nou câştig.
Sigur, bătrâneţea, în speţă pensionarea, îşi are tipologiile ei, în funcţie de religie, istorie, geografie, mentalităţi, sistem politic. Una e bătrâneţea în ortodoxie, oarecum altceva în lumea catolică sau în islamism, într-un fel se îmbătrâneşte la câmpie şi altfel în deşert, printre gheţari, la Nord sau în Sud, în democraţie, sub dictatură sau în război. Dincolo de toate, însă, esenţial e stocul de (non)aşteptări pe care trebuie să ţi-l pre­găteşti din vre­me.
Tocmai de aceea, cred că sunt ul­tranecesare lecturile timpurii - şi re­lua­te periodic - din marii moralişti, de la Ecleziast, Iov şi Psalmist, la Epic­tet, Seneca, Pascal şi Montaigne, până la Schopenhauer, Nietzsche şi Cioran. Altfel spus, marea moştenire a stoicismului. Nimic, desigur, nu ga­rantează că, dacă ai trăit frumos, vei muri liniştit. Ba încă vedem frec­vent bestii murind subit, perfect îm­păcate cu viaţa de păcat, în vreme ce oa­meni care au trăit ca sfinţii mor în chi­nuri atroce, după lungi agonii. Toc­mai pen­tru asta e nevoie să te fră­ge­zeşti din vreme pentru cât mai mul­te va­rian­te de îmbătrânire şi moar­­te. Ori­cum vei fi surprins de ceea ce ţi se rezervă. Şi, în tot cazul, să-ţi croieşti din timp cărări mentale cât mai lesnicioase pentru toiag, să-ţi trăieşti cu bucurie fiecare clipă şi să devii tot mai conştient de oboseala mizantropică graţie căreia ar trebui să-ţi aştepţi tot mai senin plecarea.
Cum altfel să închei, de nu citând încă o dată fi­nalul Memoriilor lui Hadrian, minunata lecţie de apo­geu şi sfârşire dăruită lumii de Marguerite Yourcenar: "Suflet mic, suflet blând şi călător, tovarăş al tru­pu­lui meu care te-a găzduit, vei coborî pe meleagurile li­vide, aspre, pustii, unde nu vei mai fi jucăuş pre­cum obişnuiai odinioară. Încă o clipă, să privim îm­pre­ună tărâmurile familiare, obiectele pe care ne­în­do­ielnic nu le vom mai vedea nicio­dată... Să încer­căm să pătrundem în moarte cu ochii deschişi..."
(Fragmente dintr-un vol. în curs de apariţie la Editura Baroque)

Olga MORĂRESCU Mărginean, pictoriţă
"Dacă ai pus merinde în sac, anii care urmează sunt foarte frumoşi"

Când ai de la Dumnezeu binecuvântarea harului picturii, te încarci permanent din frumuseţile create de Dumnezeu şi din bucuria că poţi reda cât de puţin din această taină a Creaţiei. Când pictezi, eşti obli­gat să fii foarte atent la tot ce se întâmplă în ju­rul tău, la o frunză, la un mugure, la o crenguţă aco­pe­rită cu zăpadă. Te bucuri de fiecare linie a unei frunzuliţe, de fiecare cu­loare şi, privindu-le, laşi în urmă lumea, cu toate ale ei neplăcute, nu mai simţi nici tim­pul, nici neajunsurile vârs­tei, lu­mea se separă de tine. Eşti sub un clo­pot, în co­conul tău fe­ricit, de unde te în­carci cu ener­gia frun­zei, cu energia mu­­gurelui, cu energia cren­gii acope­rite cu ză­padă. Şi aşa cum două dimi­neţi nu sunt ni­cio­dată la fel, nici două bucurii nu seamănă une­le cu altele. Ei bine, bucu­riile astea pe care le trăim printre pensule şi culori ne ţin tineri.
Nu ştiu exact ce am făcut atunci, în preajma vârstei de 50 de ani, când încep să se schimbe toate. Dar cert e că nu m-am agăţat cu disperare de tine­reţe. Asta, şi pentru că, dacă ai pus merinde în sac, anii care urmează de aici încolo sunt foarte, foarte frumoşi. Nu-s plăcuţi pentru cei care şi-au pus toate speranţele în lucruri trecătoare, nu-s plăcuţi pentru cei care au pariat doar pe frumuseţe, pe dragoste tru­pească, pe chefuri cu prietenii.Ei sunt pierzătorii, cei care cad primii, incapabili să accepte schim­barea, cei cărora depresia le bate la uşă. Câştigătorii sunt cei care îşi pun la bătaie talentul, iubirea şi mun­ca, în slujba unor valori care nu se schimbă. Picasso picta încă la 92 de ani, Brâncuşi sculpta la 80. Nu mai vorbesc de Hokusai, care la bătrâneţe spunea: «Abia acum voi face un punct şi o linie care să fie vii». Vârsta aduce limpezire. Toată experienţa pe care ai acumulat-o ani în şir se aşează acum, se clarifică, capătă rădăcină. Dispar lucrurile care în tinereţe te fură şi capeţi concentrare şi posibilitatea să te gândeşti mai mult la tine şi la viaţă. În tinereţe n-ai timp de aşa ceva, tinereţea te poartă dintr-un loc în altul.
Dacă ar fi să rezum totul la un sfat, ăsta ar fi: «Să ai o viaţă a ta!» Să ai o viaţă interioară bogată, fiind­că de artă, de lecturi nu te poţi plictisi nicio­dată. Viaţa interioară te ţine mereu în efer­vescenţă. Dacă am fost mereu cu gândul la cum pot să pictez mai bine sau cum să desenez mai bine, cum să le ex­plic ele­vilor mai bine, n-am avut timp să mă gân­desc la bătrâneţe. Noi, pictorii, nu sun­tem ancoraţi în viaţa mon­de­nă. Pe noi nu ne-au interesat prea tare nici hai­nele, nici luxul, am trăit me­­reu într-o lume a noastră, dea­supra celei de toate zilele. Mi-au plăcut însă mereu oamenii care au avut grijă de corpul lor. Grija faţă de pro­priul trup nu e frivolitate. Îi ad­mir pe cei care sunt în vârstă şi care aleargă, pe cei care se stră­duiesc să păstreze acest to­nus al corpului, ca vechii greci.
Şi a mai contat ceva: faptul că am avut mereu împrejurul meu oameni de valoare. Chiar dacă eşti cel mai mic şi ne­în­sem­nat dintre ei, înconjoară-te cu oameni care au ce discuta, de la care ai ce afla. Care în per­manenţă o să-ţi inspire nişte gânduri înalte, gân­duri spre cer, nu spre pământ. Da­că mai ai norocul să şi iubeşti oa­meni de valoare, aşa cum am avut eu, atunci şi dra­gos­tea te ridică deasupra oricărei vârste.

Nora Iuga, scriitoare
"Nora, dar ai încă picioare foarte frumoase!"

Dintre descoperirile cele mai cumplite ale ome­nirii, mai dăunătoare decât bomba atomică, mi se par invenţia ceasului şi invenţia oglinzii. Dacă n-ar exista ele, cine ne-ar spune nouă că am îmbătrânit? N-am mai cunoaşte timpul, iar fizionomia noastră ne-ar fi străină. Şi-atunci, nu ne-am mai pune atâtea piedici, n-am mai avea atâtea mentalităţi greşite, iar eu, Nora, dacă aş vrea, aş purta ciorapi roşii şi, dacă aş vrea, m-aş da în scrânciob. Şi nu m-aş gândi nicio clipă că nu se cade, şi nu m-aş gândi nici că braţele mele, cu venele puţin îngroşate şi albăstrii, cu pielea semănând a hârtie creponată, sunt urâte. Pentru că eu le găsesc pline de nobleţe şi de fineţe, aşa cum cu­loarea părului meu albă, uşor gri, îmi place cel mai mult. Dacă n-aş şti câţi ani am şi nu mi-aş vedea în oglindă zbâr­ci­turile care realmente mă urâ­ţesc, aş crede chiar că mai pot fi atră­gătoare şi poate aş face totul să mai atrag un bărbat.
Acum vreo trei de­cenii, o femeie îmi po­vestea: «Doamna Nora, viaţa mea s-a terminat. Am simţit mica moar­te». Zic: «Ce-i aia? Nu înţeleg. Faci poezii?» «Păi, zice, m-a iertat Dum­nezeu!». Ce idio­ţe­nie, mi-am zis eu, de parcă ar fi o pedeapsă în­grozitoare că eşti fe­meie care poate simţi, care poate dori, care poate face amor şi e­ven­tual şi copii. Ei, şi la câteva luni, m-am tre­zit că am intrat şi eu în «mica moarte». Am sim­ţit din plin spaima că trebuie să renunţ la a mai simţi voluptatea pă­catului. Iar când la câţi­va ani mi-a murit şi bărbatul, capitolul s-a încheiat definitiv. Din 1994, când a murit Nino, şi până în 2000, eu nu am existat ca femeie. Mi-a murit chiar şi gândul că vreo­­dată aş mai putea fi atrasă de un bărbat. În 2000, însă, am plecat la Berlin cu o bursă. După câ­teva zile pe­trecute în singurătate, am cunoscut aco­lo un pictor foarte încântat de poeziile pe care le ci­ti­sem în pu­blic. Avea 50 de ani şi arăta bine. Eu aveam 70 şi-i acceptam cu bucurie invitaţiile la res­taurant, la film, la o plimbare în parc. Ne vedeam de 3, 4 ori pe săp­tă­mână, iar discuţiile se lungeau une­ori la 4, 5 ore. În două luni, cât a ţinut bursa, femeia din mine mi-a fost redată, fără ca măcar să ne atin­gem de mână. Ochii noştri lucrau însă atât de intens, că n-aş putea să uit ni­cio­dată! Îmi amintesc foarte bine, mă pri­veam în oglin­dă şi vedeam cum trupul meu în­tine­reşte în­cetul cu în­cetul, cum pie­lea se în­tinde cută cu cută. Mă ui­tam la pi­cioa­re şi-mi zi­ceam: «No­ra, dar ai încă picioare foarte frumoa­se!». Şi aşa, zece ani în şir, până aproa­pe de 80 de ani, cât am tot umblat cu burse în Ger­ma­nia, n-am dus lipsa aces­tui senti­ment, că e­xistă bărbaţi care mă gă­sesc interesantă. Dar ni­cio­dată nu am mers mai departe. Importantă nu e atin­gerea fizică, ci ceea ce naşte în sufletul nostru această posibilitate, simţurile adormite pe care le trezeşte în noi.
Acum o să mă întrebaţi ce m-a ţinut deasupra vârs­tei? Dragostea, scrisul, lec­tu­ra, toate lucrurile astea care sunt atât de legate unele de al­tele, că e foar­te greu să le des­faci. Nu în­tot­­­deauna raţiunea e cea care ne aju­tă să trăim ple­nar pe toate pla­nurile. Există în noi altceva, niş­te energii şi nişte an­tene, pe care unii le folosim, iar alţii nu. Oa­menii care îmbă­trâ­nesc îna­in­te de vreme o fac pen­tru că ui­tă să-şi asculte aceste sem­nale. Ni se pare uneori că nu se cade, ne pu­nem interdicţie, în­ce­pem să umblăm cu bariera lă­sată asu­pra simţurilor care sunt încă vii. Occidentalii nu-şi pun botniţă, şi-au păstrat liber­tatea de a-şi cu­lege plăcerea care le mai este da­tă.
Pe mine mă enervează te­ri­bil ideea ca la bătrâneţe să fii în­ţe­lept: să faci numai ce tre­buie, ce se cade, împărţind sfa­turi unora şi altora de la înăl­ţimea celui ca­re are im­pre­sia că le-a trăit pe toa­te. Tim­purile se schimbă, bă­trâneţea noastră se schimbă, şi ea, oda­tă cu ele. Dincolo de şti­inţa de a-ţi asculta propriul corp, esen­ţialul e să faci nişte lu­cruri disciplinat, or­donat, regulat, cu pro­gram im­pus, care să ştii că fo­lo­sesc cuiva. Dacă începi să crezi că nu mai eşti util nimănui, poţi pune capac peste toate, te poţi arunca pe fereastră. Ceea ce ne ţine în viaţă, ceea ce ne face să avem o părere bună despre noi, să ne simţim ti­neri şi să credem că me­rită să trăim e să ştim că şi noi contribuim cu ceva la mersul lumii. Că suntem încă în actualitate. Dacă n-aş mai scrie aşa cum scriu, câte 5 ore pe zi ne­în­trerupt, dacă n-aş avea şan­sa uriaşă să călă­to­resc şi să ies la in­terviuri, lan­sări, lecturi (de care tot timpul mă vaiet), aş intra într-o mizerie fizică şi sufletească uriaşă. Rămâi tânăr doar atâta timp cât faci eforturi. Dacă te delaşi, grăbeşti apropierea morţii.
Îi admir enorm pe oamenii intro­vertiţi, care pot trăi doar în gând vo­lup­tăţi şi plăceri. Dar retragerea din lume nu reuşeşte să te salveze sufi­cient. Trupul pe care nu-l arăţi oa­me­nilor, străzii, soarelui se resimte, îm­bătrâneşte rapid. Asta e ceea ce eu nu mai reuşesc să fac. Ies tot mai rar şi în­cep să simt bătrâneţea abia acum, la 85 de ani. Ies rar, pentru că nu mă mai interesează ce îi inte­resează pe oa­menii acestui timp, nu mă mai simt bine decât în mine. N-am ce să fac, singurătatea e una din puţi­ne­le bucurii care mi-au mai rămas. De ce o caut cu înfrigurare şi voluptate? Pentru că doar atunci pot sta de vorbă cu mine însămi, pot scrie în gând. Scriu, iar acum, când îţi vorbesc, nu fac decât să citesc această Mare Carte al cărei scris nu se va termina nicio­dată. E singura pe care am s-o iau cu mine şi dincolo, când am să plec.


Reproduceri după picturi de OLGA MORĂRESCU MĂRGINEAN