Fabrica de bronz şi vise
Dacă mergi pe şoseaua ce străbate liniştitul cartier al Bucureştiului, Giuleşti-Sârbi, vei vedea la un moment dat un şir de clădiri înconjurate de un gard ca de cetate. Aici, de câţiva ani buni, sculptorul Ioan Bolborea şi-a clădit o "fabrică de bronz", cum îi spune el. Este un loc plin de forme ciudate, întrupate ba în ipsos, ba în lut, ba în bronzuri, din care prind viaţă, după ani de căutări, statuile acelea mari ridicate de el. Şi care l-au făcut cunoscut în toată România. Căci, la nici 60 de ani, sculptorul Ioan Bolborea este cel mai important monumentalist al României de azi. Iată doar câteva din celebrele sale creaţii: tulburătorul şi incitantul ansamblu de personaje "Caragialiana", din faţa Teatrului Naţional bucureştean, portretul de un dramatism extraordinar al lui Eugen Ionescu de la Slatina, monumentul lui "Horea, Cloşca şi Crişan" de la Alba Iulia, care au îmbogăţit în egală măsură peisajul oraşelor noastre. Acum, maestrul lucrează la cel mai important monument al său şi, poate, al României moderne: Monumentul Marii Uniri, ridicat în Piaţa Alba Iulia, din Bucureşti, ce va fi inaugurat la 1 decembrie 2018, ca să cinstească clipa astrală a României Mari. Doritor să aflu cum poate fi transformat în metal sau în piatră unul din cele mai importante momente ale istoriei naţionale, o clipă imaginată în suflet, de fiecare dintre români, l-am rugat să-mi deschidă porţile fabricii sale de bronz, pentru un interviu.
- Peste doi ani, România va aniversa un moment istoric uriaş: 100 de ani de la Marea Unire. Veţi fi artistul care va reprezenta simbolic artele plastice, la acest mare eveniment. Ce sursă de inspiraţie folosiţi când e vorba de o temă aşa de generală, precum istoria? Când realizează un portret, artistul foloseşte o fotografie sau chiar personajul real, dar când faci sculptură despre istorie, de la ce anume porneşti? Cum poate fi portretizată Marea Unire de la Alba Iulia?
- În primul rând, trebuie să punctăm faptul că aici a existat mai întâi un concurs. Nu este o lucrare liberă, o compoziţie oarecare. Deci, a fost un concurs în 2007, organizat de către Primăria Generală a Municipiului Bucureşti, pe care l-am câştigat. După concurs mi s-a plătit o machetă, iar eu am început să lucrez la macheta asta, de proporţii ceva mai mari. În prima etapă, imaginea pe care am avut-o în minte a fost Adunarea de la Alba Iulia. Mă impresionaseră imaginile acelea extraordinare de la Marea Unire, cu lume multă şi fericită. Aşa că am vrut să nu merg pe simboluri abstracte ale Unirii, ci să mă apropii de oameni, căci ei au făcut Marea Unire. Apoi s-a întâmplat că nu s-a mai început imediat totul, cum se dorea atunci. Lucrurile s-au tergiversat, primarii s-au schimbat, în locul lui Videanu a venit Oprescu şi interesele au fost altele. Şi deşi niciodată Oprescu nu a zis că nu vrea Monumentul Unirii în Piaţa Alba Iulia din Bucureşti, el avea alte priorităţi acolo. Avea de făcut un bloc de 100 de etaje, unul din proiectele megalomane ale lui. Dar eu n-am renunţat. În tot timpul ăsta, am lucrat la idee, la machetă, şi am îmbunătăţit-o.
Ioan Bolborea şi monumentul său - al Marii Uniri
- Unirea de la 1918 este cel mai mare eveniment al românilor. Naşterea de facto a unităţii şi identităţii naţionale. Vă stresează importanţa momentului?
- Aş spune că sunt în primul rând foarte atent. E un monument important, nu doar pentru noi, românii, ci şi pentru minorităţi. Aşa că nu trebuie să fac greşeli, monumentul meu nu trebuie să trimită la alte sensuri. De asta vreau să apară şi trei compoziţii diferite: cele trei ţări române, Moldova, Muntenia şi Transilvania, chiar dacă personajele sunt la fel. Le-am redat în dimensiune redusă, să amintească de frescele noastre din biserici. Cum e cea de la Voroneţ, de pildă, unde oamenii apar în proporţii mult mai mici decât normale; tocmai ca să accentueze mulţimea. Pentru că poporul e important înainte de toate.
Istorie, da, dar şi artă
Aşa va arăta monumentul Marii Uniri
- Monumentul Unirii va fi din bronz. Eu sunt un modelator. Unii dintre sculptori sunt pietrari, cioplitori în lemn, dar eu toată viaţa am lucrat şi am modelat. De asta mi-am şi făcut turnătoria asta în bronz. Pentru că materialul acesta mă ajută şi mă susţine în idee şi în exprimarea pe care o vreau eu şi pe care o am. Prima dată modelez lut, transpun în ipsos şi apoi torn piesele în bronz.
- Îmi amintesc că v-am văzut odată sculptând dezlănţuit, direct cu drujba: tăiaţi şi ciopleaţi cu ea, ipsosul. Era impresionant.
- Asta s-a întâmplat la monumentul Caragialiana sau Căruţa cu paiaţe, cum i s-a mai spus. Prima dată am început să modelez în lut, şi chiar am turnat o parte din ea în ipsos. Dar pe urmă am aruncat tot, am ieşit afară în grădină şi acolo am început să modelez direct în ipsos personajele lui Caragiale. Căci aşa se întâmplă. Fiecare monument, fiecare statuie îşi cere singură transformările pe care trebuie să le faci. Şi la material, şi la mărime. Una e să ai o schiţă la câţiva centimetri şi altfel rezolvi o compoziţie de 6 metri. Aşa că tot timpul trebuie să schimbi, pentru că în sculptură nu-i ca-n arhitectură, când proiectezi o casă: faci o schemă şi o măreşti. Aici e o continuă transformare.
- Opţiunea pentru monumentul Unirii e legată şi de obârşia dvs. transilvăneană? Ardelenii au un simţ mai acut decât restul românilor al ideii de naţiune, ei au suferit mai mult în istorie, au trăit permanent în speranţa Unirii cu ţara.
- Aşa este, transilvănenii au avut visul ăsta al Unirii în sânge, l-au transmis mai departe din generaţie în generaţie, dar trebuie să mărturisesc cu sinceritate că atunci când am pornit la facerea acestui Monument, pe lângă respectul istoriei, pe mine m-a chinuit cel mai mult partea artistică. Mi-am propus să nu cad în tot felul de poveşti ultrafigurative şi bătătorite, pe care mulţi le folosesc când vor să pună în forme Unirea. Unirea se poate reprezenta şi altfel, nu neapărat simplist. Eu am vrut să fac o lucrare de secol 21-22, o sculptură modernă care să sugereze subtil şi puternic ideea Unirii.
Icoana cu bunici
Eugen Ionescu - Slatina
- Cât aţi moştenit, ca artist, din zestrea ardelenească?
- Eu am trăit la Braşov, dar toată copilăria mea, mă duceam la bunici, în Făgăraş. Acolo am copilărit, la Văleni, un sat mic, între Făgăraş şi Rupea. Iar mama era din Prahova, de la Vălenii de Munte. Aşa că sunt de două ori muntean, de pe ambii versanţi ai Carpaţilor. La Rupea, unde mi-am petrecut toate vacanţele copilăriei, am învăţat un lucru foarte bun de la unchii şi bunicii mei: să muncesc. Erau oameni harnici, determinaţi, care nu s-au lăsat niciodată învinşi de vremuri. Bunicul, de pildă, a avut, ca toţi făgărăşenii, un frate care s-a dus în America şi care i-a trimis bani ca să-i cumpere pământ, grajduri, oi, să cumpere o casă - cea mai mare din sat. Urma, apoi, ca fratele din America să se întoarcă şi să se apuce de treabă. Şi s-a întors. Bunicului, la rândul lui, i se dusese buhul că la el în casă "se mănânca chită albă şi slană"; deci, era şi el un om avut. Numai că a venit comunismul şi le-a luat tot. Doar câteva oi, din cele o mie, pe care le avuseseră, le-au mai rămas. Şi peste oile astea au năpădit lupii, într-o iarnă grea. S-au trezit într-o dimineaţă şi şi-au văzut măcelărite toate oile. "Atunci am văzut că Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi, Ioane!" - îmi povestea mai târziu bunica. Eu eram copil şi n-o prea înţelegeam. Dar ei, deşi pierduseră tot, au rămas oameni buni şi muncitori, care au ştiut ce vor de la viaţă. Iar eu am învăţat de la ei. Erau gospodari şi tenaci. Se sculau la 5 dimineaţa, la ora 1-2 mâncau, stăteau o jumătate de oră şi se odihneau, chiar dacă erau la câmp, şi-apoi iar lucrau, până pe la 5 seara. Şi duceau totul la bun sfârşit. Şi mi-au indus şi mie felul ăsta de-a fi. Muncă şi credinţă în ceea ce faci, şi tenacitatea de a le duce pe toate la sfârşit.
- Copilăria trăită la poalele Făgăraşilor trebuie să fi avut în ea ceva special...
- Cea mai specială era prietenia. Îmi amintesc de legăturile dintre noi, copiii români, saşi şi chiar şi cei unguri; nu era niciun fel de deosebire între noi, când ne jucam. Şi mai târziu m-am înţeles bine cu toţi, la Braşov, unde am făcut şcola generală la Honterus, un liceu german. Îmi mai amintesc cum bunicul mă ducea şi mă lăsa cu berbecii, mă responsabiliza, şi asta-i mare lucru pentru un copil. Acolo, la poale de munte, oamenii erau liberi şi hotărâţi. Nu vorbeau foarte mult, dacă îţi spuneau o dată să mănânci şi refuzai, a doua oară nu te mai invitau.
Al treilea din două sute
Alexandru Ioan Cuza - Bucureşti
- La Braşov, eu am făcut liceul de arte. Desenam binişor, dar sculptura nu îmi plăcea deloc. Ce-i drept, văzusem doar bibelourile înşirate de mama prin casă şi câteva statui, expuse într-o galerie de artă, care nu m-au atras. Dar în clasa a 9-a, la modelaj, ne-a venit un profesor grec, care ne-a pus să facem o compoziţie în lut - Maternitate. Eu nu ştiam nici cum să pun lutul, dar m-am uitat în stânga, în dreapta, şi am făcut aşa, o femeie şi un copil. La corectură, când mi-a venit mie rândul, întreabă grecul: "A cui e lucrarea asta?". "A mea", i-am răspuns ţanţoş. Zice: "Mai mult de 3 nu pot să-ţi dau pe ea!". A căzut cerul pe mine! Mai ales că eram într-a noua şi dacă te "lăsa", pierdeai liceul. M-a luat frica şi l-am rugat pe grec să mă lase să mai vin şi la alte ore, ca să-mi ajung colegii din urmă. Omul a înţeles şi m-a lăsat, şi am început şi eu să evoluez, ba chiar am prins drag de-a lucra. Dar clipa mea a fost alta. Prin trimestrul următor, a venit un alt profesor, Florin Codre (viitorul mare sculptor şi monumentalist al României, autor, între altele, al statuii lui Carol I din Piaţa Palatului din Bucureşti, n.n). Era tânăr, terminase cu un an înainte facultatea, şi nu avea experienţa învăţământului. El ne-a pus pentru prima dată să facem un portret după un model. În clasa a 9-a, nici un profesor nu te punea să faci portret, că era foarte greu. Dar Codre ne-a trecut direct la portret. Şi pe mine m-a luat iar groaza. Când au trecut cele patru ore de studiu, portretul meu nu era terminat. La corectură, cum mă ştiam cu musca pe căciulă, m-am dat mai în spatele copiilor. Şi când a ajuns la mine, Florin Codre a întrebat a cui este lucrarea. N-am apucat să răspund, când a zis: "Băiatul acesta are stofă de sculptor". De acolo a început drumul meu. Care n-a fost uşor. N-am intrat din prima la Facultatea de Belle-Arte bucureşteană, din cauza desenului. La Braşov, majoritatea profesorilor noştri învăţaseră la Cluj, alt stil decât la Bucureşti. După ce am picat admiterea, am lucrat în fabrică. Să scap de armată. Am lucrat 8 luni şi am făcut dublă pneumonie, că era frig iarna, în hală. Apoi am venit la Bucureşti tot la Codre, la atelier. M-a primit, am început să reînvăţ să desenez, şi am intrat al treilea la facultate. Fuseseră 200 de candidaţi pe 7 locuri! Pe atunci, era ceva să intri la facultate, nu ca acum.
- Din câte lucrări aţi realizat până acum, există unele "preferate"?
Un artist uriaş: Ioan Bolborea
- Dintre lucrările expuse deja, grupul Caragialiana, cel din faţa Teatrului Naţional, mă reprezintă cel mai bine şi sunt cel mai mulţumit de el. E şi locul foarte frumos. Mai am încă de lucru la pavajul de-acolo, că l-au deteriorat revoluţionarii. Monumentul e frumos şi pentru că Teatrul Naţional şi-a refăcut faţada. Pune bine în evidenţă lucrarea. Şi îmi mai place şi lucrarea de la Slatina, Eugen Ionescu.
- În finalul discuţiei, vă propun să vorbim şi despre "fabrica de bronz", locul muncii dvs. cotidiene, care seamănă cu o făurărie mitologică.
- Este o fabrică, pentru că are mai multe ateliere. Şi o întreagă tehnologie. Există o hală mare, în care eu măresc lucrările, când este iarnă, că altfel le măresc afară, apoi vine turnătoria propriu-zisă, unde se află cuptoarele pentru uscat şi pentru ars formele, apoi cuptoarele de topit bronzul, apoi vine sala de ipsosărie, de şticluri, unde se iau şticlurile - adică formele de pe ipsos, şi transpunerea lor în ceară, apoi şi ceara, la rândul ei, vine îmbrăcată într-o crustă ceramică, iar crusta asta se duce la cuptor şi e arsă, pregătită pentru turnarea în bronz. Rămâne forma în care torni bronzul, spargi acea crustă şi apoi o aduci la cizelaj, unde o montezi, pentru că dacă un monument se toarnă pe bucăţi, el la rândul lui e montat, cizelat şi patinat. Dar eu n-am visat să-mi fac o fabrică aşa mare! Am visat să-mi fac şi eu un cuptoraş de bronz. Era moda, atunci prin anii '80, aveam colegi care aveau cuptoarele lor, şi ne duceam toţi la ei, pentru că era şi metoda asta, atunci o descoperisem, "la ceară pierdută". După ani, am venit aici, când am avut primul meu monument: monumentul Infanteriei.
- Nu cred să fi costat prea puţin...
- A fost un gest disperat. Toţi banii pe care îi câştigasem până atunci i-am băgat în halele astea. Dar eram entuziast şi tânăr. Şi până la urmă, tocmai aceste hale m-au împins şi spre ideea de sculptură monumentală. Mi-am zis că nu pot să torn numai monumentele altora. Şi am rămas cu această meteahnă, pentru că la început, eu aveam lucrări mici, lucrări de concepţie, cu o altă gândire. Sigur că şi acuma fac la început schiţele mici, le gândesc la proporţii normale, dar apoi, încet-încet, le măresc. Am şi grădinile din spatele fabricii, grădini destul de mari, care îmi permit luxul să măresc lucrarea afară, la aer. Viziunea în spaţiu liber e decisivă. "Aerul îţi mănâncă din lucrare", zicem noi. Aerul şi lumina, mai ales. Dacă nu o faci cum trebuie, ai surprize foarte mari când scoţi o lucrare mare dintr-un atelier şi o pui afară. Imediat lumina o devorează, o micşorează, o transformă.
- Cum îşi păstrează sculptorul ideea poetică, trecând prin atâta muncă fizică? Pentru că nu este ca la pictură, când pui pensula uşor pe pânză. Cum reuşiţi să vă păstraţi inspiraţia? Să nu fugă visul, cu atâta sudat şi ciocănit.
- Trebuie să ai şi ajutoare, muncitori care să te ajute la tot procesul ăsta tehnologic. Partea artistică, cu încărcătura, emoţia şi poezia ei, o exprimi mai ales la început, când modelezi "visul" în lut şi în ipsos. Dacă nu-ţi place, reiei întruna. Căci forma îţi spune şi tot ea te învaţă: "Mai adaugă aici, mai subţiază colo!". Forma se lasă descoperită singură. Trebuie doar s-o asculţi şi s-o simţi cu sufletul, cu ochiul şi cu gândul.
- În afară de artă, care sunt valorile pe care mizaţi în viaţă, care vă dau echilibru interior?
- Eu am fost de mic educat în credinţă. Bunicii şi părinţii mă duceau la biserică, dar niciodată nu am devenit un împătimit. Pe mine credinţa mă întăreşte, nu mă subjugă. Şi, poate cel mai important lucru, a fost clipa în care am putut să vizitez muzeele lumii. Astfel, am văzut arta mare a lumii, la ea acasă.
- De la o vreme încoace, lumea din jurul nostru e plină de zgomote şi de furie. Cum vă apăraţi?
- Am nevoie de linişte. Şi mai am nevoie şi de o anume linişte de supravieţuire, în care intră şi situaţia financiară. Banul este foarte important în sculptură, pentru procurarea materialelor. Ele sunt foarte scumpe. Tot procesul tehnologic este scump, lucrătorii pe care trebuie să îi plăteşti. Ca sculptor, trebuie să ai o înlesnire, pe care majoritatea oamenilor nu o înţeleg. Ei când văd o sculptură se miră de ce a costat atâta? Dar arta costă, şi costă mult. Aşa s-a întâmplat şi la Caragialiana. Am primit 1,5 milioane de euro pentru ea. Dar cât am lucrat la ea! Au fost transformări care au ţinut ani de zile, 17 camioane de 20 de tone cu reziduuri de ipsos am aruncat. Şi transformările astea au costat bani grei. Aşa că nu pot să zic că m-am înavuţit de pe urma lui Caragiale. Dar am ţinut foarte mult să o fac. Era în plin centrul Capitalei. Era cartea mea de vizită, de artist. Iar acum, urmează Unirea.
- Sunteţi "acordat" cu mileniul trei? Vă simţiţi confortabil în el?
Splendoare în bronz - "Caragialiana"
- Mă simt sigur doar în perimetrul ăsta, al meu, dar când ies din el, mă simt tot mai stingher. E adevărat, mi-am făcut aici o lume a mea, cu tot confortul ei artistic, o lume pe care o domin, dar e greu să susţii un spaţiu atât de mare. Nu am altă ieşire, dacă el există, exist şi eu.
- Care este marele vis pentru 2016?
- Să se pornească monumentul Marii Uniri! E o muncă pe care am început-o acum opt ani şi la care mă gândesc şi mă chinui de atunci. Facerea lucrării e o plăcere, dar managementul din jurul ei e obositor. Am obosit, deşi nu am voie. Asta este crucea mea şi trebuie să o duc până la capăt. Deşi mă întreb, câteodată, de ce trebuie să o duci, fiindcă totul s-ar putea face şi mai normal. Dar fiecare monument, fiecare lucrare, şi nu numai la mine, şi la ceilalţi artişti, se face prea greu.
- Mai mergeţi la Făgăraş? Vă mai spune ceva locul copilăriei?
- Chiar merg. Am acolo o casă săsească, pe care am restaurat-o, aşa că în fiecare vară mă duc la Rupea. Am un văr acolo, vărul Ghiţă, care zice: "No hi, să merem să bem un păhar de vin. No hi să-mi vezi oile". E unul dintre nepoţii cei mulţi ai bunicului meu, care duc mai departe faima familiei Bolborea.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
