CRISTINA BĂLAN - "Abia acum mi se deschid petalele"

- Moş Crăciun i-a adus marele trofeu al "Vocii României". Un premiu care răsplăteşte nu doar o voce, cu adevărat de excepţie, ci şi un om sensibil şi împlinit, care ştie să facă artă atât pe scenă, cât şi în viaţa de dincolo de luminile rampei -

Emoţia, mai presus de orice

- Dragă Cristina, a venit vremea felicitărilor şi din partea "Formulei AS" pentru câşti­ga­rea "Vocii Ro­­mâniei". Ai fost extraordi­na­ră, meritai să câş­tigi!

- Mulţumesc frumos! Aceste felicitări, venite din partea unei reviste de asemenea prestigiu, înseamnă enorm pentru mine.

- Acum, că febra competiţiei a trecut, cum te simţi?

- Este destul de greu să revii la ceea ce făceai îna­inte. "Vocea României" implică o tensiune atât de in­tensă, încât după aceea nimic parcă nu mai este la fel de incitant. Deşi mai auzisem lucrul acesta de la alţi con­curenţi, nu am crezut până nu am re­simţit eu însămi golul. Da, îmi lipsesc emo­ţiile competiţiei, re­cunosc! Uite, chiar şi până azi, în fiecare seară, eu şi soţul meu, Gabi, ascultăm şi reascultăm momentele mele din "Vocea României", numai ca să retrăiesc stările acelea, să văd desfăşurarea de forţe, sceno­grafia, extraordinara trupă care ne-a acompaniat fără greşeală la toate piesele. Pro TV-ul face o treabă grozavă cu această emisiune-concurs.

"Tudor mi-a redat încrederea în mine"

- L-ai avut drept antrenor pe Tudor Chirilă, care câştigă, prin tine, a doua oară consecutiv "Vocea României". Crezi că este vorba doar de noroc sau are el o reţetă secretă care funcţionează?

- Nu este deloc vorba de noroc, iar "reţeta" lui este că ştie foarte bine să-şi pună în valoare concu­renţii. În plus, mie mi s-a părut cel mai implicat an­trenor, fapt confirmat chiar şi de Marius Moga, care a recunoscut acest lucru în concurs. Trăieşte la ma­xi­mum fiecare notă cântată de "elevii" săi, iar asta con­tează foarte mult. Să ştii că vocea cu care te înscrii în concurs nu ţi-o îmbu­nă­tăţeşte nimeni, ca­li­tă­ţile sunt aceleaşi, există alte lucruri la care se poa­te lucra. Între ele, cea mai importantă este emo­ţia. Felul în care re­dai un cântec, felul în ca­re el ajun­ge la inima omu­lui, iată ceva ce Tu­dor ştie să cizeleze în cei pe care-i an­trenează. Poa­te şi pen­tru că este actor, o pro­fe­sie în care emoţia e totul. Iar faptul că el câştigă prin emoţie ex­plică, cred eu, şi enorma nevoie a ro­mânilor de a fi "miş­caţi", de a fi atinşi profund sufleteşte.În cân­tat nu este vorba nu­mai despre voce, de am­bitusuri şi emisii, ci şi despre cât transmiţi şi, foarte important, cât de mult crezi în muzica ta. Aici cred că am făcut eu diferenţa faţă de ceilalţi şi tot aici este şi meritul lui Tudor. Pentru el a fost foarte greu, pentru că a trebuit să surmonteze handicapul faptului că eu eram deja cunoscută. Paradoxal sau nu, acest lucru a fost dificil pentru amândoi, a trebuit să demonstrăm şi mai mult că merit să fiu acolo, că nu era vorba de pile şi alte min­ciuni care se tot spuneau. Nu am avut pile, m-am pro­movat extrem de puţin, mult sub ceilalţi concurenţi, nu am a fost avantajată deloc. Încă o dată, şi sper pen­tru ultima oară, spun aceste lucruri, poate în­cepe lumea să mă şi crea­dă. Poate citind în această revistă serioasă, veche, de cultură, vor crede. Şi un alt merit al lui Tudor, de această da­tă unul pe care-l port cu mine şi după "Vocea României", este că mi-a redat în­crederea în mine. O pierdusem, iar el m-a ajutat să o regăsesc.

- Dacă nu ai fi câştigat "Vocea României", tot consideri că ar fi meritat experienţa acestui con­curs?

- Da, ar fi meritat. Evident că asta sună bizar din gura unui câştigător, dar chiar dacă nu câştigam, tot ar fi meritat. Experienţa în acest concurs este ceva aparte, eu nu mai trăisem aşa ceva, cu toţi anii mei de carieră. Mai în glumă, mai în serios, noroc de "Vocea României", ca să-mi dau şi eu seama de anvergura celebrităţii mele. Habar nu aveam de ea. Abia când atâta lume a contestat victoria mea, tocmai din cauza acestei celebrităţi, am conştientizat-o şi eu. Ha! Ha! Revenind, îţi spun sincer că mă aşteptam şi la unele comentarii răutăcioase, dar, totuşi, am îndrăznit să particip. De ce? În primul şi-n primul rând, a fost o curiozitate în legătură cu valoarea glasului meu. Bine, ştiam că am calităţi, dar având în vedere că audiţiile se desfăşoară pe nevăzute, chiar eram ex­trem de curioasă dacă vocea mea şi numai ea va în­toarce vreun scaun. În ciuda anilor de concerte, de apariţii, de clipuri, nu mai avusesem niciodată o ast­fel de confirmare, şi cred că orice vocalist are curiozitatea pe care am avut-o eu. În al doi­lea rând, am participat pentru vizibili­tatea pe care această emisiune-concurs ţi-o oferă. Cred că munceşti chiar şi cinci ani cu mult mai mulţi nervi şi compromisuri, ca să realizezi ceea ce "Vocea" îţi oferă în câteva luni. Iar în al treilea rând, am vrut să-mi ofer o provocare pe care nu mi-o oferisem ni­cio­dată, pentru că nu mai participasem în viaţa mea la vreun concurs. Eram foarte curioasă cum voi face faţă, mai ales că nu sunt o persoană competitivă. Eu mereu am concu­rat numai cu mine însămi.

Fetiţa din Parcul Rozelor

- Ai avut o carieră frumoasă şi înainte de acest concurs, cu siguranţă vei avea una şi mai bună după el. Dar cum a în­ceput totul? Când ai realizat că muzica este calea ta în viaţă?

- Pentru mine, totul a început la patru ani, când, plim­bându-mă cu mama şi mătuşa mea în Parcul Rozelor din Timişoara, am zărit scena, care se află şi azi în parc. Era în 1985. Am fugit pe scenă, mama a convins gardianul de acolo să mă lase puţin, şi aşa am dat eu primul "spectacol". Probabil că a durat un minut sau două, dar cei câţiva oameni din parc au aplaudat, iar eu ju­bilam şi debordam de dezinvoltura vârstei. În pa­ranteză fie spus, can­doarea cu care cântă un copil sau chiar un tânăr fără experienţă scenică este ceva cu adevărat de invidiat. Mi-am dat sea­ma, la un moment dat, că eu o pierdusem, că sunt prea conştientă de mine pe scenă - simţul ridi­co­lului pune o mulţime de bariere în noi, oamenii. Pe parcursul "Vocii Ro­mâ­niei", cred că am mai recuperat din ino­cenţa aceas­ta sau m-am străduit, oricum. Revenind la vârsta de patru ani, atunci a început totul. Aşadar, răspunsul la întrebarea ta este: dintotdeauna am ştiut că va fi muzică şi numai muzică. Am con­tinuat să le cânt vecinilor în spatele blocului, spunându-le că voi fi cântăreaţă, şi nu-mi păsa că mai întâmpinam câte un zâmbet ironic. Am urmat Liceul de Muzică din Timişoara, la violă şi secundar pian, iar pe la şapte­spre­zece ani, cântam pe la balurile de boboci şi evenimente de genul acesta. Da, părinţii m-au sus­ţinut, dar nici nu prea aveau încotro, pentru că eram prea hotărâtă. Eram un copil bun la carte, nu cu zece pe linie, ci mai degrabă un elev de 8-9, unul care nu toceşte deloc. Am intrat cu bursă la Conser­vator, dar nu l-am terminat. Îmi alesesem pedagogie şi nu mi se potrivea deloc, nu am harul pedagogului, care mi se pare esenţial în această meserie. Nu exclud, însă, reluarea facultăţii, la un moment dat, dar pe latură vocală, asta când vor apărea în Conservatoare sec­ţiuni de pop, rock, şi nu numai belcanto.

Două leoaice

- Din liniştitul Banat, în tumultuosul Bucu­reşti... Nu-ţi lipseşte frumoasa Timişoară?

- Îmi lipseşte mult mai mult mama decât Ti­mişoara. La început, acum aproape cinci­sprezece ani, când am venit prima dată în Bucureşti, am simţit mai tare diferenţa dintre aceste două oraşe. M-au speriat puţin aglomeraţia şi graba din Bucureşti, mă între­bam mereu de ce se reped oamenii aşa, în puhoi, când se face verde la se­ma­for. M-am obişnuit, între timp. Eu mă adaptez foarte bine la orice, şi aş minţi să mă plâng acum de vreun dor năprasnic de Timişoara. Dacă mi-ar fi, m-aş muta înapoi imediat. Dar mi-e dor de ma­ma! Foarte mult! Avem genul acela de relaţie în care mama mi-e cea mai bună prietenă. Ne spu­nem tot, cu ea mă sfătuiesc în legătură cu orice. Şi acum vorbim foarte mult. Două le­oaice - cele mai bune prietene! Dar nu sufăr după Timişoara sau după oricare lucru din tre­cut. Eu nu văd rostul să suferi după ceva ce-ai lă­sat în urmă. Mergem înainte! Nimic nu urăsc mai mult pe lumea asta decât să sufăr, să mă râ­câie ceva. Eu spun: mi-e dor, nu mi-e dor, îmi place, nu-mi place. Sunt sin­ceră, di­rectă, diplo­­mată numai atunci când este chiar ne­cesar, nu las niciun gând as­cuns să-mi în­carce sufletul. Nu suport să mă frământ. Când spun stop unui lucru, suferinţa durează o săp­tă­mână. În schimb, se consumă Gabi, soţul meu, pentru amân­doi.

"Nu suferi, mişcă-te!"

- Nu ai suferit nici când ai renunţat la "Im­pact", trupa în care cântai?

- Nici măcar atunci. Mi-am găsit imediat lucruri de făcut. O perioadă, am citit. Dar nu oricum, ci în­con­­tinuu, stăteam în casă şi citeam zi şi noapte. O altă perioadă, am pictat. Într-o altă etapă, am învăţat să lucrez muzică pe calculator, să editez voci. Îmi caut me­reu ocupaţii mentale, emo­ţio­nale. Mai de­grabă te ajută activitatea decât să stai şi să suferi. După ce s-au născut ge­me­nii, Toma şi Matei, nu pu­team să cânt sub nicio formă. Ei au apărut pe lume pre­matur, veneam aca­să după o lună şi ceva de spital, bra­nule, injecţii, depre­sie. Îmi trebuia urgent o ac­ti­vi­tate, aşa că am descoperit pictura. Pictam încon­tinuu, avem casa plină de tablouri. Şi un borcan dacă gă­­seam, şi pe acela îl pictam şi-l transformam în vază. Ce mai, sunt o persoană hedo­nistă, îmi caut plă­cere în absolut orice. Plăcerea este ceea ce mă stimu­lează pe mine în viaţă.

- Să înţeleg, deci, că ai renunţat la mu­zica de club, care te-a făcut cunos­cută, tocmai pentru că nu-ţi mai oferea bucuria despre care vorbeşti?

- Da, este şi aceasta o cauză a re­nun­­ţării mele la muzica dance. Am simţit la un mo­ment dat că nu mai era locul meu acolo, dar, orice aş fi făcut, eram vârâtă cu forţa înapoi. Apoi, mai este un aspect: eu sunt o persoană foarte loială. Rareş, colegul meu de la "Im­pact" (trupa care a făcut-o cunoscută pe Cristina încă din 2000, n. red.), m-a ales în urma unui casting. Aşadar, el mi-a dat prima şansă adevărată în muzică, în industria aceasta atât de con­tro­versată. Mi-a oferit încredere, a investit mulţi bani în proiec­tul lui, la acel moment, mă simţeam legată de Rareş prin firul loialităţii, al prieteniei, al încre­de­rii, al datoriei. N-am putut nicio­da­tă să-l las fără solistă şi am aşteptat ca el să renunţe la mine. Iar eu chiar am con­tinuat proiectul "Im­pact" cu Gabi, soţul meu. Nu-mi pare rău deloc de acei ani, mai ales că eu cred cu tărie că fie­care lucru în lu­mea asta are timpul său. Chiar cred în asta, fără să fiu vreo fata­listă. Dar, revenind la eti­chetele pe care oamenii le pun, mi-a fost foarte greu să ies din ceea ce se credea despre mine. Chiar dacă după des­părţirea de Rareş muzica mea se schimbase, chiar dacă avea mai multă "pulpă", să zic aşa, de fie­care dată când apă­ream, parcă o mâ­nă invizibilă mă apăsa pe creş­tet înapoi, un fel de: "Ia stai tu aco­lo, unde e locul tău. Nu mai scoate nasul dea­su­pra!". Nu vreau să dau în nimeni, doar explic faptul că totul evoluează, la fel şi omul. Asta fac şi eu şi mi se pare nedrept să nu fiu lăsată. Am sentimentul, însă, că voi reuşi. Eu chiar simt că abia acum mi se des­fac pe­talele, la trei­zeci şi patru de ani parcă am întinerit, viaţa acum în­cepe. Simt mul­tă plă­cere şi dragoste în jur.

Un cuplu nou, dar cu vechime în câmpul muncii

- În primul rând, din partea soţului tău, care ţi-a fost cel mai fierbinte susţinător în timpul con­cursului. Arătaţi foarte fru­mos împreună. Armonia dintre voi iradia şi pe ecranul televizorului, lucru destul de rar în ziua de azi. Cum v-aţi cunoscut?

- Ne-am cunoscut în Bucureşti, în 2001, prin intermediul unui prieten, pe treptele unui studio. Dar nu atunci a început relaţia noastră. Nu a fost dragoste la prima vedere. Am devenit prieteni, iar după vreo trei ani, când Gabi a luat frâiele organizatorice ale trupei "Impact", am început să lucrăm împreună. De atunci am devenit cei mai buni prieteni şi mult timp ne-am amăgit, spunând tuturor că se poate, se poate ca un bărbat şi o femeie să fie cei mai buni prieteni. Eram foarte mândră de asta. Nu a fost chiar aşa, ha! ha!, dar şi acum spun că toată povestea asta cu prie­tenia a fost benefică, pentru că sentimentele s-au se­di­mentat în timp, sentimente reale, nu cele fulge­ră­toare, de atracţie fizică, de pasiune, care de obicei plea­că la fel de repede cum vin. Recunosc, a fost bizar când am devenit un cuplu, pentru că nici nu ne dădeam seama prea bine ce se întâmpla. Se instalase şi familiaritatea aceea între noi, de sute de ore şi mii de kilometri pe săptămână petre­cuţi în maşină, pe la concerte. Eram un cuplu nou, dar vechi, în acelaşi timp. Ei, acum, după atâţia ani, susţin că este mult mai bine să cunoşti omul de lângă tine când începi o relaţie. Asta este părerea mea.

- Aveţi doi copii minunaţi, lucraţi îm­preună. Mai găsiţi şi răgazul de a petrece cu adevărat clipe doar voi doi?

- Nu avem timp de absolut nimic, dar nu-i bai. Nici să facem curăţenie în casă nu reuşim pe de-a-ntregul, cu băieţii noştri care, la doi ani jumătate, sunt extrem de zglobii. De-a lungul a trei ani, abia acum două luni am fost prima dată la un film, doar noi doi. Partea bună este că nu sunt mare amatoare de "ieşiri". Mie îmi place cuibul. De fapt, amândoi suntem destul de casnici. Eu nu suport alcoolul, nu beau cafea, nu fumez, de ce aş ieşi cu Gabi în oraş, când, după ce adorm piticii, putem sta de vorbă cât vrem, fără să fim bruiaţi? Timpul nostru este petrecut în cuibul nostru. Nu suferim deloc că nu avem vreme să ieşim.

- E început de an, ce dorinţe ţi-ai pus când a sărit dopul şampaniei şi am intrat în 2016?

- Îmi doresc să cânt muzica sufletului meu. De asta îmi pasă acum, asta mă motivează şi-mi dă aripi. Am noroc cu Gabi, care se ocupă de promovare, marketing, toate lucrurile acestea mâncătoare de nervi şi energie. Nu ştiu ce m-aş face fără el, mai ales că industria muzicală, peste tot în lume, nu mai înseamnă decât marketing, PR, management... Esenţa ei, adică muzica în sine, este aproape pe ultimul loc în acest lanţ. Îmi doresc să fac muzică pentru toată lumea, să nu credeţi că mă ascund într-un beci şi compun o muzică neînţeleasă. Deloc.Creez muzică pentru toţi, muzică plăcută, uşor de înţeles, dar nu lipsită de substanţă. Atât văd, atât visez: piese, piese, piese. Am şi avantajul că eu îmi compun singură melodiile, singură scriu textele, tot eu le înregistrez, singură fac structuri de piese, tot eu le editez, le aranjez. Nu depind de nimeni, ceea ce îmi oferă o libertate extraordinară. Pot spune exact ce simt în muzică, iar dacă dorinţa de a mi se îngădui să fac asta se îndeplineşte, voi fi cel mai fericit om. Mulţumesc pentru interviu, un an sănătos, vesel şi armonios vouă şi cititorilor voştri, din partea familiei Bălan!