Corupţia, înţeleg ei, înseamnă ocolirea legii, scurtcircuitarea căii spre un scop economic oarecare, prin utilizarea unor mijloace nepermise, neortodoxe. Cei care dispun de aceste mijloace sunt, de obicei, deţinătorii puterii în comunitate, marea corupţie fiind, în fapt, mereu la îndemâna lor. Abuzul de putere în impunitate (corupţii se dotează frecvent cu tot felul de imunităţi) generează o diseminare a maladiei pe toate palierele organizării sociale, în toate instituţiile comunităţii, membrii ierarhiei administrative ajungând să pretindă şi să dobândească foloase necuvenite, după exemplul superiorilor. Când corupţia se generalizează, căpătând un caracter endemic, întreaga societate este ameninţată, reacţiile ei la provocările interne şi externe devenind slabe, ineficiente. Doar revoluţia, adică renegocierea contractului social, a raporturilor dintre cetăţeni şi instituţiile care trebuie să-i reprezinte, să le furnizeze siguranţa unor acţiuni predictibile, mai poate salva comunitatea în cauză. "Revoluţia din 1989" ar fi trebuit să fie un astfel de moment, schimbând total relaţia dintre cetăţean şi instituţiile statului, dintre cetăţean şi cetăţean. Statul comunist totalitar îşi subordonase în mod absolut cetăţeanul, transformându-l într-un cetăţean-asistat, incapabil să mai judece singur realitatea în care vieţuia. "Realitatea" definea imaginea pe care statul-partid o "vindea" cetăţenilor lui lipsiţi de orice altă referinţă pentru comparaţie. Liderii comunişti puteau să fie orice, să se proclame "genii ale umanităţii", să aibă "renume mondial", cetăţenii neavând posibilitatea, în condiţiile controlului total al instituţiilor sociale, să afle adevărul despre "cârmaciul" pe care nu ei l-au ales. O altă faţă a corupţiei, corupţia intelectuală, s-a instalat profund în România comunistă, pe fondul dominaţiei materiale a statului-partid.
Răsturnarea comunismului a "liberalizat" relaţiile cetăţenilor cu statul, excluderea controlului asupra economiei generând, inevitabil, creşterea corupţiei materiale, la "privatizarea" componentelor acesteia. Fenomenul s-a întâlnit în toate fostele state socialiste, dar fără a căpăta proporţiile celui din România (cu excepţia Rusiei). În România, corupţia economică s-a generalizat, a devenit un cancer social, pentru că instituţiile statului au rămas în mâna fostei birocraţii comuniste (nomenclatura), care şi-a schimbat doar "blana". Despre modul în care a fost jefuită averea comunităţii s-a scris şi, în contextul admiterii României în organizaţiile internaţionale occidentale, el a fost amendat în măsura posibilităţilor. "Curăţenia" declanşată de instituţiile juridice depolitizate (DNA, ANI, DIICOT ş.a.) a fost rezultatul presiunilor occidentale, Vestul neputând admite parteneriatul cu o comunitate capabilă, prin corupţie, la manifestări imprevizibile. Corupţia intelectuală, însă, devenită şi ea virală, a fost mai puţin atinsă de reacţiile occidentale, ceva mai îngăduitoare cu impostura culturală, în toate manifestările ei. Toţi noii îmbogăţiţi, toţi politicienii răsăriţi pe valul schimbării eşaloanelor de putere ale comunismului s-au aruncat cu fervoare în dobândirea de titluri şi distincţii academice, care aveau rostul de a le confirma statutul dobândit prin mijloace oneroase. În comunism, ierarhia strictă a nomenclaturii atribuia aceste distincţii doar vârfurilor. "Academician doctor inginer" nu putea fi oricine. "Contribuţia intelectuală" la valorile culturale ale umanităţii era chiar reală, în spatele titulaturii dobândite de o "personalitate" (vestită pentru primitivismul ei intelectual) ca, de exemplu, Elena Ceauşescu, stând o întreagă comunitate de cercetători instituţionalizaţi. "Democratizarea" accesului la recunoaşterea capacităţilor intelectuale ale oricui a produs, după 1989, o adevărată fervoare a dobândirii de titluri şi distincţii, un asalt asupra instituţiilor de învăţământ şi cultură, pe care chiar şi comunismul îl limitase. Corupţia sistemului educativ, putred deja sub dominaţia comunistă, s-a generalizat, instituţii academice răsărind "ca ciupercile" peste tot, criteriile de evaluare explodând sau devenind atât de "flexibile", încât o ierarhie axiologică cât de cât valabilă în cultură, în diferitele domenii ale ştiinţei, nu mai este posibilă. Toţi politicienii, toţi baronii locali ori funcţionarii cu oarecare putere au devenit, peste noapte, absolvenţi de facultate, doctori în diverse domenii, experţi etc. Criza profundă a învăţământului românesc, "produsele" lui tot mai nepregătite, li se datorează lor şi celor care au consimţit, prin corupţie economică, să le sprijine demersurile de "înnobilare intelectuală". La o cerere atât de bogată pentru obţinerea "tichiilor de mărgăritar", nu se putea răspunde decât prin furt intelectual, prin plagiat, prin "lucrări ştiinţifice" comandate pe bandă rulantă.
Sunt deja celebre câteva cazuri de plagiat, care au făcut de râs ţara în lumea democratică, justificând, totodată, fuga "creierelor" veritabile spre zări străine, unde meritul intelectual real este recunoscut. Înalţi funcţionari, miniştri sau demnitari s-au împins în vârful ierarhiei sociale şi prin furtul intelectual, prin plagiatul care le-a asigurat titlul de doctor, într-un domeniu ştiinţific oarecare. Ei nu puteau dobândi însă aceste distincţii fără complicitatea sistemului care le-a acordat, a corupţiei conducătorilor lor "ştiinţifici", a universităţilor cu criterii de rigoare joase şi volatile. Chiar "prinşi cu mâţa în sac", demnitarii împăunaţi cu titluri academice furate au fost "albiţi" de instanţa numită Consiliul Naţional de Etică din sistemul de învăţământ, demonstrându-se - încă o dată - până la ce nivel de amoralitate a dus corupţia instituţiilor societăţii. Nu mai miră pe nimeni că în România puşcăriile au început să producă, în cel mai înalt ritm, opere "ştiinţifice". Un observator ironic ar putea chiar propune creşterea voluntară a numărului de puşcăriaşi, pentru ca ţara să se ridice brusc la nivelul celor mai bogate culturi ale lumii. Constatarea că "producători de ştiinţă" sunt doar bogătaşii arestaţi nu trebuie, desigur, luată în seamă.
Această situaţie care, în realitate, pătează obrazul României, a început - în sfârşit - să fie sesizată şi de instituţiile de învăţământ, cultură şi justiţie. Executivul a adoptat, pe 19 ianuarie a.c., o ordonanţă de urgenţă, prin care modifică Legea nr. 206/2004, privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare, acordând universităţilor dreptul de a retrage titlurile doctorale dobândite prin plagiat şi de a amenda conducătorii ştiinţifici ce au consimţit la acestea. Ministerul Justiţiei pregăteşte, la rându-i, o ordonanţă pentru stoparea producţiei "ştiinţifice" carcerale. Dacă aceste prime încercări de blocare a imposturii şi hoţiei intelectuale nu vor fi urmate, însă, şi de măsuri radicale de reformare a sistemului educaţional şi cultural din România, ţara va continua să fie codaşa Europei, bolnavul acestuia, furnizându-i doar forţă de muncă necalificată.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
