Impostura - o boală a României

Toma Roman
Când se vorbește de corupție în România, majoritatea cetățenilor socotesc că e vorba de obținerea ilicită a unor avantaje materiale.

Corupția, înțeleg ei, înseamnă ocolirea legii, scurtcircuitarea căii spre un scop economic oarecare, prin utilizarea unor mijloace nepermise, neortodoxe. Cei care dispun de aceste mijloace sunt, de obicei, deținătorii pu­terii în comunitate, marea corupție fiind, în fapt, mereu la îndemâna lor. Abuzul de putere în impunitate (corupții se dotează frecvent cu tot felul de imunități) generează o di­seminare a maladiei pe toate palierele organizării so­cia­le, în toate instituțiile comunității, membrii ierarhiei ad­mi­nistrative ajungând să pretindă și să dobândească foloa­se necuvenite, după exemplul superiorilor. Când corupția se generalizează, căpătând un caracter endemic, întreaga societate este amenințată, reacțiile ei la provocările interne și externe devenind slabe, ineficiente. Doar revoluția, adi­că renegocierea contractului social, a raporturilor dintre ce­tățeni și instituțiile care trebuie să-i reprezinte, să le furnizeze siguranța unor acțiuni predictibile, mai poate sal­va comunitatea în cauză. "Revoluția din 1989" ar fi tre­buit să fie un astfel de moment, schimbând total relația din­­tre cetățean și instituțiile statului, dintre cetățean și ce­tățean. Statul comunist totalitar își subordonase în mod ab­solut cetățeanul, transformându-l într-un cetățean-asis­tat, incapabil să mai judece singur realitatea în care vie­țu­ia. "Realitatea" definea imaginea pe care statul-partid o "vin­­dea" cetățenilor lui lipsiți de orice altă referință pentru com­parație. Liderii comuniști puteau să fie orice, să se pro­clame "genii ale umanității", să aibă "renume mon­dial", cetățenii neavând posibilitatea, în condițiile con­tro­lu­lui total al instituțiilor sociale, să afle adevărul despre "câr­maciul" pe care nu ei l-au ales. O altă față a corupției, co­rupția intelectuală, s-a instalat profund în România co­munistă, pe fondul dominației materiale a statului-partid.
Răsturnarea comunismului a "liberalizat" relațiile cetă­țenilor cu statul, excluderea controlului asupra economiei generând, inevitabil, creșterea corupției materiale, la "pri­vatizarea" componentelor acesteia. Fenomenul s-a întâlnit în toate fostele state socialiste, dar fără a căpăta proporțiile celui din România (cu excepția Rusiei). În România, co­rupția economică s-a generalizat, a devenit un cancer so­cial, pentru că instituțiile statului au rămas în mâna fostei birocrații comuniste (nomenclatura), care și-a schimbat doar "blana". Despre modul în care a fost je­fuită averea co­mu­nității s-a scris și, în contextul admiterii României în organizațiile internaționale occidentale, el a fost amen­dat în măsura posibilităților. "Curățenia" declanșată de ins­tituțiile juridice depolitizate (DNA, ANI, DIICOT ș.a.) a fost rezultatul presiunilor occidentale, Vestul neputând admite parteneriatul cu o comunitate capabilă, prin corup­ție, la manifestări imprevizibile. Corupția intelectuală, în­să, devenită și ea virală, a fost mai puțin atinsă de reacțiile occidentale, ceva mai îngăduitoare cu impostura culturală, în toate manifestările ei. Toți noii îmbogățiți, toți politi­cie­nii răsăriți pe valul schimbării eșaloanelor de putere ale co­munismului s-au aruncat cu fervoare în dobândirea de tit­luri și distincții academice, care aveau rostul de a le con­firma statutul dobândit prin mijloace oneroase. În comu­nism, ierarhia strictă a nomenclaturii atribuia aceste dis­tinc­ții doar vârfurilor. "Academician doctor inginer" nu pu­tea fi oricine. "Contribuția intelectuală" la valorile cul­tu­rale ale umanității era chiar reală, în spatele titulaturii do­bândite de o "personalitate" (vestită pentru primitivis­mul ei intelectual) ca, de exemplu, Elena Ceaușescu, stând o întreagă comunitate de cercetători instituționalizați. "Democratizarea" accesului la recunoașterea capacităților intelectuale ale oricui a produs, după 1989, o adevărată fervoare a dobândirii de titluri și distincții, un asalt asupra instituțiilor de învățământ și cultură, pe care chiar și comunismul îl limitase. Corupția sistemului educativ, pu­tred deja sub dominația comunistă, s-a generalizat, insti­tuții academice răsărind "ca ciupercile" peste tot, criteriile de evaluare explodând sau devenind atât de "flexibile", încât o ierarhie axiologică cât de cât valabilă în cultură, în diferitele domenii ale științei, nu mai este posibilă. Toți politicienii, toți baronii locali ori funcționarii cu oarecare pu­tere au devenit, peste noapte, absolvenți de facultate, doc­tori în diverse domenii, experți etc. Criza profundă a în­­vă­țământului românesc, "produsele" lui tot mai nepre­gă­tite, li se datorează lor și celor care au consimțit, prin co­rupție economică, să le sprijine demersurile de "înnobilare intelectuală". La o cerere atât de bogată pentru obținerea "tichiilor de mărgăritar", nu se putea răspunde decât prin furt intelectual, prin plagiat, prin "lucrări științifice" co­man­date pe bandă rulantă.
Sunt deja celebre câteva cazuri de plagiat, care au făcut de râs țara în lumea democratică, justificând, totodată, fuga "creierelor" veritabile spre zări străine, unde meritul intelectual real este recunoscut. Înalți funcționari, miniștri sau demnitari s-au împins în vârful ierarhiei sociale și prin furtul intelectual, prin plagiatul care le-a asigurat titlul de doctor, într-un domeniu științific oarecare. Ei nu puteau dobândi însă aceste distincții fără complicitatea siste­mu­lui care le-a acordat, a corupției conducătorilor lor "știin­ți­fici", a universităților cu criterii de rigoare joase și vo­latile. Chiar "prinși cu mâța în sac", demnitarii împăunați cu titluri academice furate au fost "albiți" de instanța nu­mită Consiliul Național de Etică din sistemul de învăță­mânt, demonstrându-se - încă o dată - până la ce nivel de amoralitate a dus corupția instituțiilor societății. Nu mai miră pe nimeni că în România pușcăriile au început să pro­ducă, în cel mai înalt ritm, opere "științifice". Un ob­ser­vator ironic ar putea chiar propune creșterea voluntară a numărului de pușcăriași, pentru ca țara să se ridice brusc la nivelul celor mai bogate culturi ale lumii. Constatarea că "producători de știință" sunt doar bogătașii arestați nu trebuie, desigur, luată în seamă.
Această situație care, în realitate, pătează obrazul Ro­mâ­niei, a început - în sfârșit - să fie sesizată și de insti­tu­țiile de învățământ, cultură și justiție. Executivul a adop­tat, pe 19 ianuarie a.c., o ordonanță de urgență, prin care modifică Legea nr. 206/2004, privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare, acor­dând universităților dreptul de a retrage titlurile doc­torale dobândite prin plagiat și de a amenda conducătorii științifici ce au consimțit la acestea. Ministerul Justiției pre­gă­tește, la rându-i, o ordonanță pentru stoparea pro­duc­ției "științifice" carcerale. Dacă aceste prime încercări de blocare a imposturii și hoției intelectuale nu vor fi urmate, însă, și de măsuri radicale de reformare a sistemului edu­ca­țional și cultural din România, țara va continua să fie codașa Europei, bolnavul acestuia, furnizându-i doar forță de muncă necalificată.