Corupția, înțeleg ei, înseamnă ocolirea legii, scurtcircuitarea căii spre un scop economic oarecare, prin utilizarea unor mijloace nepermise, neortodoxe. Cei care dispun de aceste mijloace sunt, de obicei, deținătorii puterii în comunitate, marea corupție fiind, în fapt, mereu la îndemâna lor. Abuzul de putere în impunitate (corupții se dotează frecvent cu tot felul de imunități) generează o diseminare a maladiei pe toate palierele organizării sociale, în toate instituțiile comunității, membrii ierarhiei administrative ajungând să pretindă și să dobândească foloase necuvenite, după exemplul superiorilor. Când corupția se generalizează, căpătând un caracter endemic, întreaga societate este amenințată, reacțiile ei la provocările interne și externe devenind slabe, ineficiente. Doar revoluția, adică renegocierea contractului social, a raporturilor dintre cetățeni și instituțiile care trebuie să-i reprezinte, să le furnizeze siguranța unor acțiuni predictibile, mai poate salva comunitatea în cauză. "Revoluția din 1989" ar fi trebuit să fie un astfel de moment, schimbând total relația dintre cetățean și instituțiile statului, dintre cetățean și cetățean. Statul comunist totalitar își subordonase în mod absolut cetățeanul, transformându-l într-un cetățean-asistat, incapabil să mai judece singur realitatea în care viețuia. "Realitatea" definea imaginea pe care statul-partid o "vindea" cetățenilor lui lipsiți de orice altă referință pentru comparație. Liderii comuniști puteau să fie orice, să se proclame "genii ale umanității", să aibă "renume mondial", cetățenii neavând posibilitatea, în condițiile controlului total al instituțiilor sociale, să afle adevărul despre "cârmaciul" pe care nu ei l-au ales. O altă față a corupției, corupția intelectuală, s-a instalat profund în România comunistă, pe fondul dominației materiale a statului-partid.
Răsturnarea comunismului a "liberalizat" relațiile cetățenilor cu statul, excluderea controlului asupra economiei generând, inevitabil, creșterea corupției materiale, la "privatizarea" componentelor acesteia. Fenomenul s-a întâlnit în toate fostele state socialiste, dar fără a căpăta proporțiile celui din România (cu excepția Rusiei). În România, corupția economică s-a generalizat, a devenit un cancer social, pentru că instituțiile statului au rămas în mâna fostei birocrații comuniste (nomenclatura), care și-a schimbat doar "blana". Despre modul în care a fost jefuită averea comunității s-a scris și, în contextul admiterii României în organizațiile internaționale occidentale, el a fost amendat în măsura posibilităților. "Curățenia" declanșată de instituțiile juridice depolitizate (DNA, ANI, DIICOT ș.a.) a fost rezultatul presiunilor occidentale, Vestul neputând admite parteneriatul cu o comunitate capabilă, prin corupție, la manifestări imprevizibile. Corupția intelectuală, însă, devenită și ea virală, a fost mai puțin atinsă de reacțiile occidentale, ceva mai îngăduitoare cu impostura culturală, în toate manifestările ei. Toți noii îmbogățiți, toți politicienii răsăriți pe valul schimbării eșaloanelor de putere ale comunismului s-au aruncat cu fervoare în dobândirea de titluri și distincții academice, care aveau rostul de a le confirma statutul dobândit prin mijloace oneroase. În comunism, ierarhia strictă a nomenclaturii atribuia aceste distincții doar vârfurilor. "Academician doctor inginer" nu putea fi oricine. "Contribuția intelectuală" la valorile culturale ale umanității era chiar reală, în spatele titulaturii dobândite de o "personalitate" (vestită pentru primitivismul ei intelectual) ca, de exemplu, Elena Ceaușescu, stând o întreagă comunitate de cercetători instituționalizați. "Democratizarea" accesului la recunoașterea capacităților intelectuale ale oricui a produs, după 1989, o adevărată fervoare a dobândirii de titluri și distincții, un asalt asupra instituțiilor de învățământ și cultură, pe care chiar și comunismul îl limitase. Corupția sistemului educativ, putred deja sub dominația comunistă, s-a generalizat, instituții academice răsărind "ca ciupercile" peste tot, criteriile de evaluare explodând sau devenind atât de "flexibile", încât o ierarhie axiologică cât de cât valabilă în cultură, în diferitele domenii ale științei, nu mai este posibilă. Toți politicienii, toți baronii locali ori funcționarii cu oarecare putere au devenit, peste noapte, absolvenți de facultate, doctori în diverse domenii, experți etc. Criza profundă a învățământului românesc, "produsele" lui tot mai nepregătite, li se datorează lor și celor care au consimțit, prin corupție economică, să le sprijine demersurile de "înnobilare intelectuală". La o cerere atât de bogată pentru obținerea "tichiilor de mărgăritar", nu se putea răspunde decât prin furt intelectual, prin plagiat, prin "lucrări științifice" comandate pe bandă rulantă.
Sunt deja celebre câteva cazuri de plagiat, care au făcut de râs țara în lumea democratică, justificând, totodată, fuga "creierelor" veritabile spre zări străine, unde meritul intelectual real este recunoscut. Înalți funcționari, miniștri sau demnitari s-au împins în vârful ierarhiei sociale și prin furtul intelectual, prin plagiatul care le-a asigurat titlul de doctor, într-un domeniu științific oarecare. Ei nu puteau dobândi însă aceste distincții fără complicitatea sistemului care le-a acordat, a corupției conducătorilor lor "științifici", a universităților cu criterii de rigoare joase și volatile. Chiar "prinși cu mâța în sac", demnitarii împăunați cu titluri academice furate au fost "albiți" de instanța numită Consiliul Național de Etică din sistemul de învățământ, demonstrându-se - încă o dată - până la ce nivel de amoralitate a dus corupția instituțiilor societății. Nu mai miră pe nimeni că în România pușcăriile au început să producă, în cel mai înalt ritm, opere "științifice". Un observator ironic ar putea chiar propune creșterea voluntară a numărului de pușcăriași, pentru ca țara să se ridice brusc la nivelul celor mai bogate culturi ale lumii. Constatarea că "producători de știință" sunt doar bogătașii arestați nu trebuie, desigur, luată în seamă.
Această situație care, în realitate, pătează obrazul României, a început - în sfârșit - să fie sesizată și de instituțiile de învățământ, cultură și justiție. Executivul a adoptat, pe 19 ianuarie a.c., o ordonanță de urgență, prin care modifică Legea nr. 206/2004, privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare, acordând universităților dreptul de a retrage titlurile doctorale dobândite prin plagiat și de a amenda conducătorii științifici ce au consimțit la acestea. Ministerul Justiției pregătește, la rându-i, o ordonanță pentru stoparea producției "științifice" carcerale. Dacă aceste prime încercări de blocare a imposturii și hoției intelectuale nu vor fi urmate, însă, și de măsuri radicale de reformare a sistemului educațional și cultural din România, țara va continua să fie codașa Europei, bolnavul acestuia, furnizându-i doar forță de muncă necalificată.