Nu numai studenţii, ci şi statul, în frunte cu ierarhia universitară, privilegiază ştiinţele reale. În dezbaterea iscată, un ins educat, probabil programator, îi explica distinsului intelectual că, de fapt, nu are a se plânge de nimic. Profesia lui, ca şi disciplinele umaniste în general, nu aduc plusvaloare Produsului Intern Brut al României, în concluzie, nu au decât să rămână în cenuşă.
Mai aproape de noi, o dezbatere a Ministerului Educaţiei privind statutul orei de muzică în clasa a VIII-a a prilejuit apariţia pe internet a unor texte din aceeaşi categorie. Muzica este, spuneau inşii cu pricina, în cel mai bun caz, o pierdere de vreme în curriculă. Aşa că, la naiba cu ea! Decât să studiem portative, mai bine am învăţa ceva util. Adică, o oră de programare. Pasionaţii găsesc oricum pe internet destulă informaţie, dacă au de gând să îşi gâdile auzul într-un mod plăcut!
Şi să nu vă imaginaţi că astfel de dezbateri sunt tipice doar României. Prietenii mei, care sunt dascăli universitari, îmi spun că pretutindeni în lumea civilizată, umanioarele sunt aruncate la coş. De autorităţi şi de studenţi. Guvernele nu prea le mai bagă în seamă, şi nici studenţii nu se mai înghesuie la ele, ca acum câteva decenii. Ele pier sub asaltul oamenilor noi. Oameni care - exact ca bacteriile - se nasc, mănâncă doar ca să crească, apoi, uneori, se înmulţesc, şi mor. Atât. Oamenii mileniului trei! Pragmatici, prosperi, pricepuţi, descurcăreţi. Au meserii la modă. Şi bani! "Le au" cu tehnologia, cu gadgeturile, cu computerele. Sunt pretutindeni acasă şi, în acelaşi timp, străini. Şi mândri. Şi puternici. Pentru ei, cultura e un lux pe care nu au decât să îl consume cei dispuşi să plătească. Statul cată să se ocupe de chestiuni mai utile. De pildă, cu educarea unor noi oameni noi, care să producă, să consume, apoi să producă din nou, ca să aibă ce consuma în continuare.
Când tipul acesta uman se implică într-o dezbatere educaţională e, întotdeauna, pragmatic. Copiii ar trebui, în viziunea lor, să înveţe ceva practic, ca să le fie de folos în viaţă. Limbile moarte, artele sau, mai rău!, religia, sunt nişte mofturi. Decât ele, mai bine încă o oră de programare (că se cere peste tot!), ori, dacă nu, bună şi una de jocuri pe calculator (nu e o glumă, ci o realitate prin ţările cu apă caldă).
Tipul acesta de umanitate care tropăie veselă, mergând spre nicăieri, şterge cu buretele tot ceea ce a însemnat "om" în urmă cu secole sau milenii. Căci, ceea ce ne diferenţiază de animale nu este softul din computer sau din telefonul superinteligent, oricât ne-am prosterna în faţa lor, ci o frază muzicală dintr-o cantată de Bach, o floare pictată de Van Gogh, o strofă din Homer sau o idee din dialogurile lui Platon. Prin toate aceste fragmente de emoţie luminată de raţiune, universul se reflectă în noi şi ne transpare, subit, mai bogat, mai profund, mai uman. Iar dacă ele nu (mai) contează pentru omul zilelor noastre, cu tristeţe spun că nu mai contăm nici noi, ca umanitate. Atâtea maşini am inventat, atât de mult ne petrecem timpul în şi cu ele, încât se pare că am ajuns să le semănăm, iar emoţiile noastre, gândurile şi idealurile noastre nu le mai depăşesc pe ale suratelor noastre cu corp de plastic şi oţel şi minte formată din algoritmi programabili.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
