Nu numai studenții, ci și statul, în frunte cu ierarhia universitară, privilegiază științele reale. În dezbaterea iscată, un ins educat, probabil programator, îi explica distinsului intelectual că, de fapt, nu are a se plânge de nimic. Profesia lui, ca și disciplinele umaniste în general, nu aduc plusvaloare Produsului Intern Brut al României, în concluzie, nu au decât să rămână în cenușă.
Mai aproape de noi, o dezbatere a Ministerului Educației privind statutul orei de muzică în clasa a VIII-a a prilejuit apariția pe internet a unor texte din aceeași categorie. Muzica este, spuneau inșii cu pricina, în cel mai bun caz, o pierdere de vreme în curriculă. Așa că, la naiba cu ea! Decât să studiem portative, mai bine am învăța ceva util. Adică, o oră de programare. Pasionații găsesc oricum pe internet destulă informație, dacă au de gând să își gâdile auzul într-un mod plăcut!
Și să nu vă imaginați că astfel de dezbateri sunt tipice doar României. Prietenii mei, care sunt dascăli universitari, îmi spun că pretutindeni în lumea civilizată, umanioarele sunt aruncate la coș. De autorități și de studenți. Guvernele nu prea le mai bagă în seamă, și nici studenții nu se mai înghesuie la ele, ca acum câteva decenii. Ele pier sub asaltul oamenilor noi. Oameni care - exact ca bacteriile - se nasc, mănâncă doar ca să crească, apoi, uneori, se înmulțesc, și mor. Atât. Oamenii mileniului trei! Pragmatici, prosperi, pricepuți, descurcăreți. Au meserii la modă. Și bani! "Le au" cu tehnologia, cu gadgeturile, cu computerele. Sunt pretutindeni acasă și, în același timp, străini. Și mândri. Și puternici. Pentru ei, cultura e un lux pe care nu au decât să îl consume cei dispuși să plătească. Statul cată să se ocupe de chestiuni mai utile. De pildă, cu educarea unor noi oameni noi, care să producă, să consume, apoi să producă din nou, ca să aibă ce consuma în continuare.
Când tipul acesta uman se implică într-o dezbatere educațională e, întotdeauna, pragmatic. Copiii ar trebui, în viziunea lor, să învețe ceva practic, ca să le fie de folos în viață. Limbile moarte, artele sau, mai rău!, religia, sunt niște mofturi. Decât ele, mai bine încă o oră de programare (că se cere peste tot!), ori, dacă nu, bună și una de jocuri pe calculator (nu e o glumă, ci o realitate prin țările cu apă caldă).
Tipul acesta de umanitate care tropăie veselă, mergând spre nicăieri, șterge cu buretele tot ceea ce a însemnat "om" în urmă cu secole sau milenii. Căci, ceea ce ne diferențiază de animale nu este softul din computer sau din telefonul superinteligent, oricât ne-am prosterna în fața lor, ci o frază muzicală dintr-o cantată de Bach, o floare pictată de Van Gogh, o strofă din Homer sau o idee din dialogurile lui Platon. Prin toate aceste fragmente de emoție luminată de rațiune, universul se reflectă în noi și ne transpare, subit, mai bogat, mai profund, mai uman. Iar dacă ele nu (mai) contează pentru omul zilelor noastre, cu tristețe spun că nu mai contăm nici noi, ca umanitate. Atâtea mașini am inventat, atât de mult ne petrecem timpul în și cu ele, încât se pare că am ajuns să le semănăm, iar emoțiile noastre, gândurile și idealurile noastre nu le mai depășesc pe ale suratelor noastre cu corp de plastic și oțel și minte formată din algoritmi programabili.