Dedicaţie la o stea - Drum bun spre Rai, Silvia! Nu uita să-ţi iei frumuseţea cu tine!

- Duminică, 17 ianuarie 2016, colega noastră SILVIA KERIM a încetat din viaţă, pierzând bătălia cu cancerul. Avea 84 de ani -

Ferestrele Silviei

De câte ori mă voi gândi la Silvia Kerim, îmi voi aminti chipul ei strălucitor şi rasat, debordând, ca întreagă fiinţa ei, de o delicată energie, o vitalitate molipsitoare şi aparte. Pofta, cheful acela al ei teribil de viaţă, Silvia a ştiut, cu o naturaleţe de grande dame, să ni le împărtăşească şi nouă, ori de câte ori apărea printre colegii ei mai tineri de la "Formula AS". Ea, care rămăsese paradoxal de frumoasă şi la senectute. O frumuseţe pe care doar pozele ei din tinereţe, pozele ce-ţi tăiau răsuflarea, o întreceau.
De câte ori mă voi gândi la Silvia, îmi voi aminti şi cărţile ei splendide. Cărţile care nu mor. Cărţile, fe­restrele spre frumos deschise de ea, pentru eter­nitate. Suculente, pline de vervă, ca nişte lacrimi de bucurie în faţa poeziei lumii. Aşa cum e şi "Fereastra de la Veneţia", de pildă, al cărei univers cultural feeric m-a fascinat. Din paginile ei, Silvia va răsări mereu, reamintindu-ne cum a cutreierat, cu frenezie, meridianele lumii, dialogând, cu bucurie şi cu saga­citate, cu marile personalităţi ale mapamondului.
Şi, desigur, ori de câte ori mă voi gândi de-acum înainte la Silvia, îmi voi aminti şi toate articolele scri­se de ea în "Formula AS". Ea, care predica şi prac­tica, plină de osârdie, profesionalismul şi munca se­rioa­să, fără oprire, a jurnalistului. Silvia, de la care am în­vă­ţat atâtea, de la discreţia şi eleganţa unei fra­ze, până la dragostea pentru frumuseţea îmbătătoare a vieţii. Ea, Silvia, cea care nu va mai putea de acum să mă uimească prin conversaţia şi fiinţa ei. S-a retras pentru prea mult timp, între rândurile scrise de deli­ca­ta ei mână.
VALENTIN IACOB


Pe strada Parfumului, la o cafea

Nimeni nu a vărsat o lacrimă. Nimeni nu a spus un cuvânt, măcar. Nici în capela rece şi austeră, nici pe marginea gropii. O mână de oameni ce stăteam aşa, adunaţi în jurul sicriului ei închis, înstrăinaţi şi goliţi, fiecare cu gândul la farmecul nebun al Silviei, la vitalitatea ei incredibilă, la umorul molipsitor, la gra­ţia, feminitatea şi vraja pe care o răspândea la fie­care apariţie a ei. Încât, scena desprinsă din neo­realismul cinematografic italian care se derula în faţa noastră - groparii care coborau pe funii groase sicriul în pământul îngheţat, preotul calvin, cu mantia sa neagră, amplă, plisată, cocoţat pe un morman de ză­padă, cântând de unul singur un imn religios, benzile de hârtie ale coroanelor ce fluturau mesaje stupide ("Adio, Silvia!") - părea că nu ne priveşte. Atunci am ridicat ochii şi, în aerul clar şi rece, pe ramurile subţiri şi despletite ale unui mesteacăn alb ce veghea la căpătâiul mormântului, am văzut scânteind în soare miliarde de picături îngheţate: lacrimi de dia­mant. Cerul plângea pentru Silvia.
Copiii ei au fost cărţile pe care le-a scris, crescute şi plămădite din fiinţa ei, din trăirile ei, din preaplinul sentimentelor ei, din pasiunea ei pentru viaţă. Am iubit mai mult Bucureştiul după ce am citit "Vedere din Parfumerie", o carte dedicată străzilor vechi din oraş şi lumii care le locuise odinioară. Şi m-am apro­piat cu şi mai multă dragoste de fiinţele ne­cu­vântătoare, citind "Povestiri despre prietenii mei". Şi am pătruns mai uşor într-o lume a artiştilor ce­lebri, pe care Silvia Kerim i-a cunoscut de-a lungul vieţii, parcurgând "Fereastra de la Veneţia". Şi, mai ales, am iubit şi am preţuit mai mult poveştile, acest halou de lumină jucăuşă al copilăriei, pe care Silvia l-a purtat mereu cu sine ca pe un dar de mare preţ, dar l-a şi împărtăşit, cu mare generozitate, cititorilor ei, în cărţile sale pentru copii ("Poveştile bunicii albe", "O poveste cu nouă poveşti" şi altele). Şi am ad­mirat-o şi pentru galeria de portrete ale unor oa­meni excepţionali din lumea teatrului şi filmului românesc, creionate cu mare artă a interviului sau a evocării, în pa­ginile revistei noastre, "Formula AS". Umorul său bo­nom, coloritul viu şi pitoresc al frazei, hazul de ne­caz şi ascuţitul simţ de observaţie, aerul de mirare can­didă şi sentimentul unei continue re­ve­niri şi ra­por­tări la vârsta copilăriei, la puterea de a te uimi şi în­cânta de spectacolul necontenit şi plin de vitalitate al lumii au făcut din Silvia Kerim o scri­itoare apre­cia­tă şi premiată. Buna dispoziţie afişată nu os­ten­tativ, ci venită din interior, fără nicio sforţare, bu­năvo­inţa, politeţea şi răbdarea, aerul de nobleţe şi obs­tinaţia în a păstra vechile tradiţii şi moravuri au fă­cut ca mulţi dintre cei pe care i-a cunoscut să-i ca­ute prie­te­nia şi, nu puţini, iubirea (marea ei dra­gos­te ră­mâ­nând, până la sfârşit, Mircea Veroiu, genialul regizor, căruia i-a dedicat cartea "Ultima vară a tine­reţii").
Viaţa a fost generoasă cu ea, iar Silvia a fost re­cunoscătoare pentru toate darurile primite, înmul­ţin­du-le pe cât a ştiut mai bine: frumuseţe, talent, dra­goste. Iubită şi gelozită, admirată şi invidiată, Silvia ştia că viaţa e o minune unică, irepetabilă, şi de aceea a trăit conştient şi cu pasiune fiecare vârstă, până la sfârşit. În anii din urmă, Silvia şi-a împărţit sin­gurătatea cu pisicile ei alintate, cu câinii ei răs­făţaţi, luaţi de pe stradă, şi cu puţinii prieteni rămaşi. Prin cărţile scrise (peste 25), Silvia şi-a alcătuit me­reu o lume a ei, a poveştilor, dar şi a călătoriilor, a cro­nicilor unor vremuri apuse, a amintirilor lumi­noa­se şi vesele, trăgându-şi din toate acestea o nebă­nuită putere. Chiar şi sprijinindu-se în baston, nu pregeta să meargă la ultimele premiere de teatru sau de film, iar dacă o vizitai, Silvia avea darul de a trans­forma o simplă întâlnire la o cafea aromată, servită în ceşti de porţelan fin, însoţită de un lichior rafinat (turnat în păhărele de cristal de nepreţuita Geta, femeia care i-a stat alături până la sfârşit), într-un pro­tocol cu nimic mai prejos decât orice cocteil oferit de vreo am­ba­sadă. În bucătăria ei micuţă, ai cărei pereţi erau ta­petaţi cu menu-urile bistro-urilor pariziene, lon­do­neze şi din alte mari oraşe ale Europei pe care le vi­zitase, am stat, nu de puţine ori, la poveşti şi la de­pănat amintiri, în timp ce Silvia pregătea, cu mâinile ei mici, delicioase gustări. Dar şi în salonaşul ei cochet, cu divan şi fotolii joase, sub covorul oriental de pe perete, cu măsuţa de toaletă deasupra căreia se înălţa oglinda veneţiană a mamei ei, frumoasa un­guroaică Ana, şi micul birou la care Silvia îşi scria cărţile şi articolele, cu o disciplină a muncii şi o te­nacitate de invidiat. Locuia în aceeaşi casă în care a copilărit, de pe strada Parfumului, cu ferestre înalte, albastre, şi cu o curte mică, pavată cu cărămizi roşii, aflată în dosul gardului de fier forjat cu iniţialele numelui tatălui Silviei, generosul turc Negip Kerim. Dar într-o noapte de iarnă, prin apele clare ale oglinzii veneţiene, cu cheile Raiului la cin­gătoare, Silvia a plecat. A plecat să se întâlnească cu mama ei pe care a adorat-o, într-o lume în care - scria Silvia într-una din cărţile ei - "mai toate poveştile se sfâr­şesc cu bine şi în care moartea a murit: mama in­ven­tase pe loc o poveste, dintre acelea multe năs­co­cite de ea, cu o uşurinţă de ursitoare, şi care mai în­totdeauna se sfârşeau cu o promisiune, semn că via­ţa este, totuşi, frumoasă!"
CORINA PAVEL


Un pahar de şampanie

E greu să gândeşti la timpul trecut despre cei apropiaţi, atunci când pornesc în marea călătorie a vieţii de Dincolo. Tristeţea şi amărăciunea vorbelor nu pot ascunde imperfecţiunea neputincioasă a dialogului cu cel plecat. Scriind despre cineva care părăseşte această lume e ca şi cum ai sta în faţa unei oglinzi, în ale cărei ape vezi doar chipul tău. Mai înnegurat, desigur, mai însingurat şi mai sărac cu o plecare. Tocmai de aceea aş vrea să vorbesc despre Silvia numai la timpul prezent. Poate aşa ar fi mai potrivit să celebrez ieşirea ei din scena acestei vieţi trăite cu eleganţă, discreţie şi rafinament. Am spus "celebrez" şi ar trebui să-mi însoţesc vorbele de un pahar de şampanie de cea mai bună calitate. Silvia nu e omul jumătăţilor de măsură. Bucuria ei de a trăi nu poate fi oprită nici măcar de această trecere care pare definitivă, pentru mulţi dintre noi. Ştiu că acolo unde e, Silvia aşteaptă ridicarea cortinei la marele spectacol, pe care-l va urmări cu nerăbdare scânte­ie­toare, cu emoţie critică, frenezie şi curiozitate jur­nalistică. Şi mai ştiu că dincolo de tot ceea ce i s-ar putea întâmpla în această călătorie, oricât ar fi de ocupată cu alte detalii şi pregătiri, va avea un moment de nesupunere rebelă, se va întoarce către noi, colegii ei, şi ne va povesti râzând, aşa cum face întot­deauna, detaliile spumoase ale vreunei întâm­plări aventuroase, pentru ca, în final, să ne lase să ur­mărim în tăcere cum cad fulgii îngheţaţi peste copacii pustii din grădina cimitirului calvin.
OTILIA ŢEPOSU


Ultimul paşaport

Odată cu Silvia Kerim dispare o epocă. Epoca rafinamentului cultural, a "literatorilor" de elită, a aristocraţiei teatrale şi cinema­to­gra­fice. Se povesteşte că au fost ani în viaţa artistică bucureşteană, când lu­mea bună era fascinată de Silvia Ke­rim. Era de ajuns să-şi facă apariţia undeva, şi securiştii acoperiţi, la cot cu "subiecţii" lor, actori, scriitori, pic­tori şi cineaşti, uitau de ce ve­niseră la reuniunea aceea. Kerim era fascinantă. Vorbea franţuzeşte ca la Paris, lăsând impresia că toată adu­narea venise s-o admire pe ea. Avea de ce: în anii comunismului cenuşiu, Silvia strălucea de frumuseţe, de cul­tură şi de rafi­na­ment. O stea cu nu­me! România era, desigur, o mare puş­cărie, dar arta, literatura, teatrul şi ci­nematografia reuşiseră să se im­pună, formaseră o lume paralelă, scăpată de vigilenţa cenzurii. Rezis­tenţa prin cultură. Silvia era pe ba­ricade. Cu convingerea că nimic nu se poate întâmpla dacă te baţi pentru o valoare auten­tică, ea a reuşit să creeze scenariile unor spec­tacole cum nu se prea vedeau pe atunci: musicalurile pentru copii "Mary Poppins", "Frumoasa din pădurea adormită", "Micuţa Dorothy", "Gulliver". De când am avut-o colegă, din anii 2000, Silvia a ţinut cu strălucire pagini de cultură în "Formula AS". A scris mult, i-a intervievat pe toţi marii actori şi regizori, a participat la festivaluri internaţionale, a fost premiată în Europa, dar şi acasă, a publicat cărţi pentru copii şi de amintiri. Nu-mi vine să cred că ne-a părăsit! Silvia lasă în urmă amintiri cât o viaţă de om. Mereu elegantă şi parfumată cu esenţe regale, având un prea dulce simţ al umorului, iubea viaţa, prieteniile, reu­niunile colegiale, dansul şi muzica ro­mantică. Acum, la despărţire, mă gândesc că a plecat, de fapt, în Afri­ca de Sud, acolo unde visa să ajungă după trecerea Stixului, aşa cum afirma într-un interviu, cu puţin înainte de moarte: "Am mai avut un vis care mi se va împlini când voi trece Dincolo... Aş fi vrut toată viaţa să ajung în Africa de Sud şi să mă fac prietenă a ani­malelor mari dintr-o rezervaţie. Sunt fascinată de soare, de căl­dură, de lei şi de tigri".
Mergi cu Dumnezeu, Silvia! Sufletul să-ţi fie în veci ocrotit de îngerii din "Parfumerie", pe care i-ai "tras" după tine, cu mult prea repede.
ION LONGIN POPESCU


Pasărea de zăpadă

Am fost de aproape 25 de ani în aceeaşi redacţie cu Silvia Kerim. "Formula AS" ne-a ţinut strânşi în braţe, toţi anii ăştia, de aceea, când pleacă câte unul dintre noi - e greu şi trist. Mai rămâne un loc liber la masa întâlnirilor noastre... O femeie frumoasă, inte­li­gentă, veselă, iubitoare de viaţă, de copii şi de ani­male. Ordinea poate fi mereu inversată. O lume în­treagă strânsă-ntr-un om! Sunt si­gură că odată cu Sil­via dis­pare o lume. Astăzi, oameni de calitate sunt din ce în ce mai puţini, nu mai ai ce pune în loc... O fiinţă solară, iubitoare de mare, de călătorii şi de scris. N-am cum să uit nici certurile aprige, pe care le încingeam când suna în redacţie, cerând să i se ci­tească textele, venite de la corectură, cu punctuaţie şi intonaţie, ca nu cumva să se strecoare vreo greşeală de exprimare. Convorbiri de ore şi ore... O per­fec­ţionistă incurabilă care, în ciuda bolii, a urcat până aproape de ultima clipă, zecile de trepte ale redacţiei, ca să-şi facă per­sonal corecturile finale ale textelor. Iar când pleca, cu taxiul (comandat cu formula cla­sică, aproape, "Bună seara, aici e Silvia Kerim, sunt în redacţie la «Formula AS», aş dori un taxi"), îi cerea şoferului negreşit "s-o ia prin Centru", ca să vadă luminile oraşului pe care atât de mult l-a iubit. Şi-a iubit strada, casa părintească, pietrele pavajului, pisicile şi căţeii abandonaţi, care şi-au avut în ea cel mai aprig apărător...
Scriu fără ordine, cu nesfârşită tristeţe. Mă gân­desc că zile întregi, acestea din urmă, Silvia mi-a apărut în gând, mereu şi mereu, obsedant. Ca şi cum, înainte de vreme, sufletul ei călătorea pe-aici, şi pe-aiurea, vrând să-şi ia rămas bun, ca o pasăre de ză­padă, pornită la drum spre acele meleaguri... "mai bune".
Dumnezeu să te aibă în pază, Silvia!
RUXANDRA CONSTANTINESCU


"Ça va, Marius?"

Urăsc despărţirile! Mai ales cele de felul acesta... Vestea că scriitoarea şi colega noastră de redacţie, Silvia Kerim, ne-a părăsit pentru totdeauna, m-a năucit. Nu-mi venea să cred, pur şi simplu, că fiinţa scă­­părătoare şi luminoasă, care m-a onorat cu prie­tenia ei generoasă decenii la rând, a dispărut, ca şi când n-ar fi existat niciodată. Şi cât a sperat! A încetat din viaţă, după o luptă lungă, pe care a sperat în­continuu că o va câştiga. A iubit năprasnic viaţa. A celebrat-o la maximum şi a onorat-o regal.
Când i-am fost prezentat, cu ani în urmă, în holul luxos al fostei Case a Scriitorilor, eu tocmai debuta­sem cu un grupaj de poeme, în revista "Luceafărul". Surpriza a fost că Silvia le citise, deşi eu eram un anonim. Mi-aduc aminte ca s-a uitat la mine cu o privire albastră, provocatoare, a zâmbit subţire şi mi-a spus: "Tinere, poezia ta este la fel de intere­san­tă, precum îţi este şi chipul"... A fost cel mai tulbu­rător compliment literar pe care l-am primit în întrea­ga mea viaţă, şi tocmai de aceea nu l-am putut uita. Chipul acelei femei tinere şi orgolioase, atât de stă­până pe sine, m-a urmărit aproape obsedant. Pen­tru mine, ea n-a îmbătrânit niciodată. Strălucirea ei nu se putea măsura în timp. După ani şi ani, când am devenit colegi la "Formula AS", m-a întrebat, într-o seară, la un restaurant unde ieşisem cu mai mulţi co­legi de redacţie: "Ce-ai făcut cu tinereţea ta?". Cred că această întrebare, la care n-am apucat să-i răspund niciodată, a fost obsesia vieţii sale. Rar mi-a fost dat să întâlnesc o fiinţă care să îşi cultive cu atâta tena­ci­tate feminitatea şi farmecul. Era vie, senzuală, fre­netică, ca la 20 de ani. Poate că singurul regret as­cuns a rămas faptul că nu a avut urmaşi, iar din această frustrare s-au născut, probabil, numeroasele cărţi pentru copii pe care le-a scris.
În ultimii ani, de câte ori îşi făcea apariţia în re­dacţie, era o prezenţă de-a dreptul monarhică. Îm­bră­cată într-o haină de blană argintie, îşi muta bastonul din lemn de mahon din stânga în dreapta, şi îmi întindea mâna plină de inele să i-o sărut, în timp ce ne "franţuzeam" ca în epoca interbelică, din al cărei spirit aristocratic ea îşi trăgea sevele: "Ça va, Ma­rius?", mă întreba, punând accentul pe "i", pentru a mă transforma în celebrul personaj al lui Victor Hugo din "Mizerabilii". "Je suis bien, merci Silvie!", răs­pun­deam. "Dar tu cum o duci?". Suspina uşor, pri­virea îi devenea tăioasă, şi cu vechiul zâmbet subţire, transformat într-un rictus, răspundea încăpăţânat: "Ça marche encore!" ("Încă merge!").
Silvia Kerim a crezut, până în ultima clipă, că "dul­­cea pasăre a tinereţii" nu o va părăsi... N-a pă­răsit-o. A fost învinsă de boală. Anul acesta ar fi îm­plinit 85 de ani. "Bonne aniversaire, Silvie!" Acum eşti liberă şi tânără, pentru totdeauna...
MARIUS PETRESCU