MIRCEA CĂRTĂRESCU - "Simt că fără scris, viaţa mea nu are sens"

- Cititorii şi criticii îl consideră, deopotrivă, întruchiparea marelui scriitor. Dar în viaţa obişnuită, Cărtărescu n-are nimic din triumfalismul învingătorilor. Retras, mai degrabă, chinuit de nostalgii şi obsedat de propriile halucinaţii, şi-a făcut din scris un mod de a fi în lume. Profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, a fost tradus în nenumărate limbi, iar premiile cu care a fost distins n-ar încăpea pe o singură pagină. Un lucru e cert, Mircea Cărtărescu e considerat singurul nostru scriitor cu şanse reale la Nobel -

Primăvara de sub cupola de sticlă

- În "Solenoid", cel mai recent roman al dvs., revizitaţi anii copilăriei cu înfrigurarea scrii­to­rului dornic să-şi înţeleagă trecutul, să găsească punctele din care a pornit totul. Vă propun să reluăm acest exerciţiu şi la începutul interviului nostru. Care au fost acele noduri magice ale copilăriei, acele momente care au contat mai târziu în scrisul dvs.?

- După ce a trecut atâta vreme, prima copilărie pare magică pe de-a întregul, nu doar în câteva puncte, pare petrecută toată sub un glob de sticlă, într-o lume cu totul separată de a noastră, in a glass onion, cum ar spune Beatleşii. Aşa că tot ce s-a petrecut atunci e pentru mine semnificativ şi adânc. Îmi amintesc, de pildă, locul în care am ve­nit pe lume, prima casă în care am stat, în Co­lentina. Era o lume întreagă ea însăşi - o casă "de raport", adică o casă cu camere de închiriat, în formă de U, în care locuia o lume extraordinar de pestriţă şi de bizară. Era lumea aceea descrisă de scriitorii mahalalelor, lumea lumpen-proletarilor, a unora care jumătate din timp stăteau în puşcărie şi cealaltă afară, dar şi a muncitorilor din fabrici. Şi toată lumea asta mă purta din braţe în braţe, fiindcă eram singurul copil mic din clădire. Pă­rinţii mei locuiau şi ei într-o astfel de cămăruţă, cu ciment în loc de pardoseală, motiv pentru care mie nu mi se dădea voie niciodată să stau pe jos. Acolo se gătea, acolo se dormea, acolo se trăia. Acolo am crescut şi eu până la vârsta de doi ani şi ceva. Acela e primul etaj al lumii mele.

- Care revine foarte des în cărţile dvs...

- ... care revine foarte des, fiindcă acolo e un nucleu traumatic al vieţii mele. Totul are o lumină stranie, un fel de clarobscur în care se văd toate amintirile, chiar de pe la un an şi jumătate. De obi­cei, oamenii nu se gândesc la aceste prime stra­turi ale copilăriei. Eu mă gândesc la ele numai când scriu. Când sunt în acea semitransă a scrisului, in­tervine un proces de autohipnoză, cobor la anumite pa­liere ale interiorităţii mele şi găsesc acolo lumile astea semi-reale, semifictive. Ce nu pot descoperi, in­ventez, sau pun reflectoarele în aşa fel, încât psiho-drama care s-a petrecut cândva să apară pe sce­nă conform ne­voilor mele estetice. Fiecare lu­cruşor, fiecare element, fiecare dimensiune spaţială a lumii ăleia înseamnă foarte mult pentru mine.
Mai târziu, m-am mutat cu părinţii în cartierul Floreasca, într-un apartament foarte mic şi în­ghe­suit. Acolo am asistat la extinderea treptată a lumii mele şi a lumii în general. Cartierul ăsta mă emo­ţio­nează foarte mult şi acum. Şi-n "Orbitor", şi-n "Solenoid" el e prezentat mereu sub o cupolă de sticlă, sub care e mereu primăvară. E şi aceea o for­mă rotundă şi magică a vieţii mele.

- Aţi ştiut în anii care au urmat că toate lucrurile acestea vor duce, într-o bună zi, la scris?

- Nu, nici vorbă. Eram în facultate şi nu ştiam că am să ajung scriitor. Să devin scri­itor n-a fost un vis al meu, poate de aia nici n-am ajuns, de fapt. Nu mă simt şi nu mă consider scri­itor. Eu scriu doar fiindcă vreau să mă înţeleg pe mine însumi, nu ca să public cărţi. Sigur, cărţile vin, dar eu scriu ca o continuă psihanalizare, o continuă căutare a adevărului interior. Scriu din motive care au foarte puţină legătură cu lumea literară, cu ti­ra­jele, cu coteriile, polemicile şi controversele.

- Şi reuşeşte scrisul să devină o terapie, să vin­de­ce anomaliile vieţii?

- Scrisul e o explorare a interiorităţii mele şi o re­in­ventare a ei. Nu e doar un act pasiv de desco­pe­rire a unor labirinturi interioa­re, a unei zone a arhe­ti­pu­rilor, aşa cum spunea Jung, ci este şi un act terapeutic de reparare de sine, o cre­aţie, o construire. Acolo un­de arhetipurile găsite nu mă satisfac, aşez alte statui alături. Nu m-am sfiit ni­cio­dată să mă schimb, să mă transform în sensul unui adevăr inte­rior, căruia îi rămân mai fidel decât realităţii. Prefer să mă re­construiesc perpetuu, aşa cum doresc eu să fiu.

- Aţi şi afirmat despre "Solenoid" că este car­tea în care, mai mult ca oricând, v-aţi dezgolit su­fletul.

- Sinceritatea în literatură e un fel de figură de stil. Nu e uşor să fii sincer. Sinceritatea adevărată, pură, nu are valoare estetică. Cei mai sinceri sunt oamenii fără talent. A fi sincer cu sens e însă ex­traordinar de greu.

"Scriu aşa cum respir"

- Spuneaţi că nu vă consideraţi scriitor, poate în sensul în care nu vă consideraţi romancier. Dar poet? Cărţile dvs. mustesc de poezie.

- Poezia este în primul rând un fel de a vedea lumea, de a o înţelege, un mod oblic de a privi lucrurile. Un om cu o privire poetică asupra lumii se apleacă asupra a ceea ce nimeni nu observă şi vede acolo întregul lumii într-un singur obiect umil. Asta e esenţa poeziei, în sensul cel mai înalt şi mai nobil cu putinţă: o privire copilărească şi proaspătă asupra fiecărui aspect al vieţii. Văzute lucrurile aşa, există mari poeţi care n-au scris ni­ciun vers, niciodată. Există oameni cu capacitatea de a rămâne copii toată viaţa. Şi din punctul ăsta de vedere, da, mă consider poet. N-aş putea face ni­mic care să nu fie, într-un fel, poetic. Dincolo de asta, însă, poezia e şi un gen literar, un fel de a scrie, într-o anume tehnică. Eu am renunţat cu desăvârşire la acest gen în jurul vârstei de 30 de ani. Dar am continuat să fiu poet în tot ce am scris.

- Să ne întoarcem puţin la momentul ado­lescenţei, când spuneţi că nu voiaţi să deveniţi scriitor.

- Nu voiam să devin scriitor, dar îmi doream foarte mult să scriu. Încă de prin clasa a treia, a patra, începusem să citesc foarte mult. Aveam colecţii de povestiri ştiinţifico-fantastice, pe care le cumpăram în fiecare săptămână de la chioşc. Şi cărţi de toate felurile. Familia mea nu era o familie de intelectuali, mama era ţesătoare, tata lăcătuş. Aveam o mică bibliotecă foarte amestecată, una dintre cărţi era despre Edison. Îmi mai amintesc şi un manual de literatură de clasa a XI-a, din perioada proletcultistă. Mai târziu, adolescent fiind, nu fă­ceam nimic altceva în afară de a citi. Devenisem un ciudat, un fel de autist social. Nu mai aveam prie­teni, nu mai aveam legături cu lumea, ceilalţi se ui­tau la mine ca la un misfit, cum zic englezii, un om care nu se simte bine în nicio împrejurare. Atunci chiar şi eu eram puţin speriat să nu o iau razna. Dar apoi am făcut o armată atât de dură, că mi-a scos prostiile din cap şi m-a pus cu picioarele pe pământ. Ei, şi pentru că încetul cu încetul literatura devenea lumea mea adevărată, mai adevărată decât cea reală, am început foarte devreme să mă gândesc să şi scriu, fără să-mi spună nimeni. Nu mă imaginam autor, nu voiam să scriu cărţi, să public. În mintea mea era doar să scriu. Scrisul era o necesitate interioară.

- Aţi mai putea trăi azi fără scris?

- Eu pot trăi fără scris, dar nu trăiesc bine. Acum, că am terminat această carte, stau de vreo lună de zile şi vegetez. Dar nu mi-e bine. Simt că fă­ră scris, viaţa mea nu are sens. De ce mai trăiesc? M-am învăţat cu acest nărav al scrisului, ca un viciu prin filtrul căruia m-am obişnuit să trăiesc şi care s-a identificat cu mine. Scriu aşa cum respir. Când nu mai scriu, nu mai ştiu ce să fac cu mine, aşa cum un fumător, când nu fumează, nu mai ştie ce să facă cu mâinile lui. Scrisul e o adicţie ce poartă cu ea aureola fericirii, dar şi a remuşcării.

"După ce îmi fac porţia de scris, am nevoie de viaţă"

- De ce spuneţi remuşcare?

- Pentru că riscul cel mai mare e chiar să ajungi scriitor. Asta e şi una din temele mari ale Sole­noi­dului, nefericirea de a fi scriitor, de fapt nefericirea de a fi orice altceva, de a te rupe de firea ta profun­dă, adevărată, curioasă să înţeleagă ce e cu tine pe lumea asta. Dar şi nefericirea de a duce o viaţă de adult care vânează succesul şi care tră­ieşte pentru lu­cruri materiale şi in­signifiante. Exis­tă un sens înalt al profesiei scrisului, pe care l-au atins doar câţi­va scrii­tori ai lumii, ca Beckett, Kafka, Dos­to­ievski, care ne spu­ne că un scri­itor scrie în afa­ra oricărei re­ţele so­cia­le, în afara ori­cărei realităţi fi­zi­ce a lumii. El scrie pentru a se înţele­ge pe sine şi pen­tru a împinge până la capăt înţe­le­ge­rea umanităţii, a fi­inţei, a conştiinţei şi gândirii umane. Aceşti scriitori sunt ca nişte alpinişti care urcă pe munţi nu pentru răsplată, ci pentru că acei munţi există. Eu sunt plin de ad­mi­raţie pentru ei. Mulţi dintre ei, ca Vergiliu şi Kafka, şi-au ars operele. De aici vine mefienţa mea pentru lumea literară, pentru ideea de operă, de scriitor care dă autografe şi după care se uită lumea prin mall-uri. Mă simt într-o situaţie paradoxală şi neplăcută, fiindcă fac parte, inevitabil, din ambele categorii.

- Cum reuşiţi să-l feriţi pe scriitorul adevărat din dvs. de profesionistul care publică volume şi ridică premii? Aveţi vreo reţetă prin care ţineţi la distanţă lucrurile care vă fură de la adevărata experienţă a scrisului?

- Unul dintre ei este în mod cert în mine, iar pe celălalt îl tolerez. Fiindcă pe de altă parte, cărţile au, şi ele, soarta lor, sunt ca nişte copii ai tăi, pentru care trebuie să mai faci din când în când câte ceva. În rest, e simplu. Când nu mai pot, pur şi simplu închid o uşă în spatele meu. Trebuie să fiu singur, mă­car în cameră, dacă nu în casă, cum ar fi ideal. Cu o uşă închisă şi o ceaşcă de cafea pe masă, mi-e uşor să mă rup de lume, eu sunt oricum un om re­tras, recluziv.

- Dar nu e aici şi o capcană? Câştigându-te pentru literatură, nu ratezi chiar viaţa de zi cu zi?

- Eu nu vreau să pierd nimic. După ce îmi fac porţia de scris, am nevoie de viaţă în jurul meu. Şi atunci mă gândesc la party-uri, caut să-mi invit prie­te­nii, să mă simt bine. Nu pot să mă închid, ca Salinger, timp de 40 de ani, într-un buncăr, ca să-mi scriu marea operă. Viaţa şi scrisul trebuie alternate. Ideal e să faci surfing pe toate suprafeţele vieţii, cum spun postmodernii. Să faci surfing pe ceea ce te interesează pe tine, care poate fi o artă sau o ati­tudine intelectuală, dar şi pe restul, pe divertisment, pe lumile populare, comerciale, pe viaţa de zi cu zi, pe familie, copii, plimbări. Nimic din toate lucrurile astea nu trebuie ratate. Altfel, ajungi un monstru bizar şi melancolic, aşa cum au fost acei uriaşi scriitori de care pomeneam, pe care îi admir. Doar că eu nu vreau să ajung acolo. E de preferat să nu-ţi ratezi nici viaţa. Idealul meu e mult mai aproape de al omului obişnuit, şi anume - simplitatea şi bu­nă­tatea. Încerc să trăiesc conform lui, fiindcă asta e şi con­form naturii mele. Toţi oamenii înţelepţi au ajuns până la urmă să prefere bunătatea inteligenţei. Să prefere blândeţea, sarcasmului sau ironiei.

"Mă bucur foarte mult de familia mea"

- Care sunt lucrurile neliterare carea con­tra­ba­lansează irealul literaturii? Cum curge viaţa dvs. de zi cu zi, atunci când nu scrieţi?

- Am fost întotdeauna un familist convins. Viaţa mea ideală e cu soţia mea, cu copilul nostru, într-un fel de balet cotidian în trei, plus pisica. Mişunăm cu toţii prin casă, într-o atmosferă de normalitate absolută. Di­mi­nea­ţa începe cu ca­feaua, pe care o bem împreună, ca pe un fel de ritual, punem lucru­rile la punct, dis­cu­tăm treburile zi­lei. Dacă nu scriu, rezolv pa­ra­fer­na­liile vieţii o­biş­nu­ite, facturi, mail-uri, mă uit pe face­book. Du­pă-amiaza e pen­tru toţi. Încercăm să facem ceva îm­preună, să vedem câte-un film, să ne plimbăm prin pădurea din apro­pierea casei. La televizor nu ne-am mai uitat de ani de zile. Am câţiva prieteni foarte buni, foarte de­vo­taţi, cu care îmi place să mă văd cât pot de des şi cu care mă simt foarte bine. Şi ne mai place să că­lă­torim, în va­can­ţele noastre în trei, sau în călăto­rii literare, la lec­turi, evenimente, burse, festivaluri şi alte lucruri de felul ăsta, care in­tră în jocul literar.

- Cum se explică nevoia asta de normalitate la un om care-şi trăieşte intens visele, fantasmele, li­te­ratura? Scriitorii aleg deseori calea singuratică.

- Există un mit al scriitorului total, care trebuie sa fie boem, care trebuie să-şi distrugă viaţa, ca totul să treacă fără rest în literatură. Sunt acei autori care duc o viaţă extremă, de ardere a lumânării la ambele capete. Eu nu sunt genul ăsta de scriitor. Prefer să ard lumânarea la ambele capete în scris, iar în rest, să rămân un om aşa cum îmi imaginez eu că trebuie să rămână un om în viaţa de toate zilele: o persoană calmă, foarte raţională, care-şi iubeşte şi-şi respectă semenii şi care are un fel de simţ al datoriei şi al propriului ei sens pe lume care o împiedică să-şi distrugă viaţa, fie şi pentru scris. Eu mă bucur foarte mult de familia mea. Mai mult decât de orice. Eu şi Ioana avem o relaţie foarte normală, în primul rând de foarte caldă prietenie. E de departe prietenul meu cel mai bun. E un om pe care-l respect foarte mult, din multe puncte de vedere.

- Aveţi împreună şi un băiat. E mai greu să fii tată decât scriitor?

- Nu conştientizez foarte tare lucrurile astea. Sunt aici, gata să-i răspund la orice întrebări şi gata să-i fiu un model, prin propriul meu comportament, fără alte efuziuni. N-am niciun plan pentru el, planurile şi le va face el singur, datoria părinţilor e doar să-i pună pe copii pe o bună linie etică.

- Ioana Nicolaie, soţia dvs., e şi ea poetă. Cum iubesc doi împătimiţi de literatură?

- Mi-e greu să-mi dau seama dacă literatura in­tensifică iubirea sau nu, dar în mod cert, îi poate da o formă, un model; face sufletul uman mai com­plex. Adevărul e că iubim şi în funcţie de modelele literare pe care le avem în cap. Imaginea care-mi vine acum în minte e scena din Infernul lui Dante, când Paolo Malatesta şi Francesca da Rimini se îndrăgostesc unul de altul, citind împreună un ro­man de dragoste.

- Dragostea, familia, prietenii, scrisul... Ce alt­ceva vă mai ţine viu?

- Cititul. E ceea ce-mi place cel mai mult, mă pasionează şi întotdeauna m-am simţit un mare cititor. Poate că astăzi oamenii tineri nu mai pot ajunge la ardoarea cu care citeam noi pe vremuri. Poate că suntem ultimii cititori. Dar asta contează foarte puţin, important e că am găsit nişte cărţi care mi-au luminat viaţa şi care m-au schimbat în cel care sunt astăzi.

- După "Orbitor", aţi fost întrebat dacă veţi mai scrie vreodată ceva. Îmi vine să fac acelaşi lucru, la finalul lecturii "Solenoidului", o carte-monstru, de aproape 1000 de pagini. Se mai poate scrie ceva după un roman care vorbeşte chiar de eşecul literaturii?

- Încă de când am publicat "Nostal­gia", au existat cronici în care oamenii se întrebau dacă mai pot scrie ceva după. Am publicat de atunci încă 25 de cărţi. După fiecare se mai poate scrie. E adevărat, după cărţile mari, grele, e foarte greu să mai scrii ceva la fel.Dacă voi mai trăi, probabil următoarea carte, com­pa­rabilă cu "Levantul", cu "Or­bi­torul", cu "Solenoidul" va fi peste zece ani. Până atunci, vreau să mă distrez, să scriu cărţi în cheie minoră, aşa cum au fost "Enciclopedia Zme­ilor", "Fru­moasele Străine", "De ce iubim femeile". Vreau să scriu cărţi mai puţin sofisticate, cărţi frumoase şi hedoniste, a căror scriere îmi va face, pur şi simplu, plăcere. Cum sper să facă plăcere şi cititorilor.

Fotografii din arhiva personală