Ferestrele Silviei
De câte ori mă voi gândi la Silvia Kerim, îmi voi aminti chipul ei strălucitor și rasat, debordând, ca întreagă ființa ei, de o delicată energie, o vitalitate molipsitoare și aparte. Pofta, cheful acela al ei teribil de viață, Silvia a știut, cu o naturalețe de grande dame, să ni le împărtășească și nouă, ori de câte ori apărea printre colegii ei mai tineri de la "Formula AS". Ea, care rămăsese paradoxal de frumoasă și la senectute. O frumusețe pe care doar pozele ei din tinerețe, pozele ce-ți tăiau răsuflarea, o întreceau.
De câte ori mă voi gândi la Silvia, îmi voi aminti și cărțile ei splendide. Cărțile care nu mor. Cărțile, ferestrele spre frumos deschise de ea, pentru eternitate. Suculente, pline de vervă, ca niște lacrimi de bucurie în fața poeziei lumii. Așa cum e și "Fereastra de la Veneția", de pildă, al cărei univers cultural feeric m-a fascinat. Din paginile ei, Silvia va răsări mereu, reamintindu-ne cum a cutreierat, cu frenezie, meridianele lumii, dialogând, cu bucurie și cu sagacitate, cu marile personalități ale mapamondului.
Și, desigur, ori de câte ori mă voi gândi de-acum înainte la Silvia, îmi voi aminti și toate articolele scrise de ea în "Formula AS". Ea, care predica și practica, plină de osârdie, profesionalismul și munca serioasă, fără oprire, a jurnalistului. Silvia, de la care am învățat atâtea, de la discreția și eleganța unei fraze, până la dragostea pentru frumusețea îmbătătoare a vieții. Ea, Silvia, cea care nu va mai putea de acum să mă uimească prin conversația și ființa ei. S-a retras pentru prea mult timp, între rândurile scrise de delicata ei mână.
VALENTIN IACOB
Pe strada Parfumului, la o cafea
Nimeni nu a vărsat o lacrimă. Nimeni nu a spus un cuvânt, măcar. Nici în capela rece și austeră, nici pe marginea gropii. O mână de oameni ce stăteam așa, adunați în jurul sicriului ei închis, înstrăinați și goliți, fiecare cu gândul la farmecul nebun al Silviei, la vitalitatea ei incredibilă, la umorul molipsitor, la grația, feminitatea și vraja pe care o răspândea la fiecare apariție a ei. Încât, scena desprinsă din neorealismul cinematografic italian care se derula în fața noastră - groparii care coborau pe funii groase sicriul în pământul înghețat, preotul calvin, cu mantia sa neagră, amplă, plisată, cocoțat pe un morman de zăpadă, cântând de unul singur un imn religios, benzile de hârtie ale coroanelor ce fluturau mesaje stupide ("Adio, Silvia!") - părea că nu ne privește. Atunci am ridicat ochii și, în aerul clar și rece, pe ramurile subțiri și despletite ale unui mesteacăn alb ce veghea la căpătâiul mormântului, am văzut scânteind în soare miliarde de picături înghețate: lacrimi de diamant. Cerul plângea pentru Silvia.
Copiii ei au fost cărțile pe care le-a scris, crescute și plămădite din ființa ei, din trăirile ei, din preaplinul sentimentelor ei, din pasiunea ei pentru viață. Am iubit mai mult Bucureștiul după ce am citit "Vedere din Parfumerie", o carte dedicată străzilor vechi din oraș și lumii care le locuise odinioară. Și m-am apropiat cu și mai multă dragoste de ființele necuvântătoare, citind "Povestiri despre prietenii mei". Și am pătruns mai ușor într-o lume a artiștilor celebri, pe care Silvia Kerim i-a cunoscut de-a lungul vieții, parcurgând "Fereastra de la Veneția". Și, mai ales, am iubit și am prețuit mai mult poveștile, acest halou de lumină jucăușă al copilăriei, pe care Silvia l-a purtat mereu cu sine ca pe un dar de mare preț, dar l-a și împărtășit, cu mare generozitate, cititorilor ei, în cărțile sale pentru copii ("Poveștile bunicii albe", "O poveste cu nouă povești" și altele). Și am admirat-o și pentru galeria de portrete ale unor oameni excepționali din lumea teatrului și filmului românesc, creionate cu mare artă a interviului sau a evocării, în paginile revistei noastre, "Formula AS". Umorul său bonom, coloritul viu și pitoresc al frazei, hazul de necaz și ascuțitul simț de observație, aerul de mirare candidă și sentimentul unei continue reveniri și raportări la vârsta copilăriei, la puterea de a te uimi și încânta de spectacolul necontenit și plin de vitalitate al lumii au făcut din Silvia Kerim o scriitoare apreciată și premiată. Buna dispoziție afișată nu ostentativ, ci venită din interior, fără nicio sforțare, bunăvoința, politețea și răbdarea, aerul de noblețe și obstinația în a păstra vechile tradiții și moravuri au făcut ca mulți dintre cei pe care i-a cunoscut să-i caute prietenia și, nu puțini, iubirea (marea ei dragoste rămânând, până la sfârșit, Mircea Veroiu, genialul regizor, căruia i-a dedicat cartea "Ultima vară a tinereții").
Viața a fost generoasă cu ea, iar Silvia a fost recunoscătoare pentru toate darurile primite, înmulțindu-le pe cât a știut mai bine: frumusețe, talent, dragoste. Iubită și gelozită, admirată și invidiată, Silvia știa că viața e o minune unică, irepetabilă, și de aceea a trăit conștient și cu pasiune fiecare vârstă, până la sfârșit. În anii din urmă, Silvia și-a împărțit singurătatea cu pisicile ei alintate, cu câinii ei răsfățați, luați de pe stradă, și cu puținii prieteni rămași. Prin cărțile scrise (peste 25), Silvia și-a alcătuit mereu o lume a ei, a poveștilor, dar și a călătoriilor, a cronicilor unor vremuri apuse, a amintirilor luminoase și vesele, trăgându-și din toate acestea o nebănuită putere. Chiar și sprijinindu-se în baston, nu pregeta să meargă la ultimele premiere de teatru sau de film, iar dacă o vizitai, Silvia avea darul de a transforma o simplă întâlnire la o cafea aromată, servită în cești de porțelan fin, însoțită de un lichior rafinat (turnat în păhărele de cristal de neprețuita Geta, femeia care i-a stat alături până la sfârșit), într-un protocol cu nimic mai prejos decât orice cocteil oferit de vreo ambasadă. În bucătăria ei micuță, ai cărei pereți erau tapetați cu menu-urile bistro-urilor pariziene, londoneze și din alte mari orașe ale Europei pe care le vizitase, am stat, nu de puține ori, la povești și la depănat amintiri, în timp ce Silvia pregătea, cu mâinile ei mici, delicioase gustări. Dar și în salonașul ei cochet, cu divan și fotolii joase, sub covorul oriental de pe perete, cu măsuța de toaletă deasupra căreia se înălța oglinda venețiană a mamei ei, frumoasa unguroaică Ana, și micul birou la care Silvia își scria cărțile și articolele, cu o disciplină a muncii și o tenacitate de invidiat. Locuia în aceeași casă în care a copilărit, de pe strada Parfumului, cu ferestre înalte, albastre, și cu o curte mică, pavată cu cărămizi roșii, aflată în dosul gardului de fier forjat cu inițialele numelui tatălui Silviei, generosul turc Negip Kerim. Dar într-o noapte de iarnă, prin apele clare ale oglinzii venețiene, cu cheile Raiului la cingătoare, Silvia a plecat. A plecat să se întâlnească cu mama ei pe care a adorat-o, într-o lume în care - scria Silvia într-una din cărțile ei - "mai toate poveștile se sfârșesc cu bine și în care moartea a murit: mama inventase pe loc o poveste, dintre acelea multe născocite de ea, cu o ușurință de ursitoare, și care mai întotdeauna se sfârșeau cu o promisiune, semn că viața este, totuși, frumoasă!"
CORINA PAVEL
Un pahar de șampanie
E greu să gândești la timpul trecut despre cei apropiați, atunci când pornesc în marea călătorie a vieții de Dincolo. Tristețea și amărăciunea vorbelor nu pot ascunde imperfecțiunea neputincioasă a dialogului cu cel plecat. Scriind despre cineva care părăsește această lume e ca și cum ai sta în fața unei oglinzi, în ale cărei ape vezi doar chipul tău. Mai înnegurat, desigur, mai însingurat și mai sărac cu o plecare. Tocmai de aceea aș vrea să vorbesc despre Silvia numai la timpul prezent. Poate așa ar fi mai potrivit să celebrez ieșirea ei din scena acestei vieți trăite cu eleganță, discreție și rafinament. Am spus "celebrez" și ar trebui să-mi însoțesc vorbele de un pahar de șampanie de cea mai bună calitate. Silvia nu e omul jumătăților de măsură. Bucuria ei de a trăi nu poate fi oprită nici măcar de această trecere care pare definitivă, pentru mulți dintre noi. Știu că acolo unde e, Silvia așteaptă ridicarea cortinei la marele spectacol, pe care-l va urmări cu nerăbdare scânteietoare, cu emoție critică, frenezie și curiozitate jurnalistică. Și mai știu că dincolo de tot ceea ce i s-ar putea întâmpla în această călătorie, oricât ar fi de ocupată cu alte detalii și pregătiri, va avea un moment de nesupunere rebelă, se va întoarce către noi, colegii ei, și ne va povesti râzând, așa cum face întotdeauna, detaliile spumoase ale vreunei întâmplări aventuroase, pentru ca, în final, să ne lase să urmărim în tăcere cum cad fulgii înghețați peste copacii pustii din grădina cimitirului calvin.
OTILIA ȚEPOSU
Ultimul pașaport
Odată cu Silvia Kerim dispare o epocă. Epoca rafinamentului cultural, a "literatorilor" de elită, a aristocrației teatrale și cinematografice. Se povestește că au fost ani în viața artistică bucureșteană, când lumea bună era fascinată de Silvia Kerim. Era de ajuns să-și facă apariția undeva, și securiștii acoperiți, la cot cu "subiecții" lor, actori, scriitori, pictori și cineaști, uitau de ce veniseră la reuniunea aceea. Kerim era fascinantă. Vorbea franțuzește ca la Paris, lăsând impresia că toată adunarea venise s-o admire pe ea. Avea de ce: în anii comunismului cenușiu, Silvia strălucea de frumusețe, de cultură și de rafinament. O stea cu nume! România era, desigur, o mare pușcărie, dar arta, literatura, teatrul și cinematografia reușiseră să se impună, formaseră o lume paralelă, scăpată de vigilența cenzurii. Rezistența prin cultură. Silvia era pe baricade. Cu convingerea că nimic nu se poate întâmpla dacă te bați pentru o valoare autentică, ea a reușit să creeze scenariile unor spectacole cum nu se prea vedeau pe atunci: musicalurile pentru copii "Mary Poppins", "Frumoasa din pădurea adormită", "Micuța Dorothy", "Gulliver". De când am avut-o colegă, din anii 2000, Silvia a ținut cu strălucire pagini de cultură în "Formula AS". A scris mult, i-a intervievat pe toți marii actori și regizori, a participat la festivaluri internaționale, a fost premiată în Europa, dar și acasă, a publicat cărți pentru copii și de amintiri. Nu-mi vine să cred că ne-a părăsit! Silvia lasă în urmă amintiri cât o viață de om. Mereu elegantă și parfumată cu esențe regale, având un prea dulce simț al umorului, iubea viața, prieteniile, reuniunile colegiale, dansul și muzica romantică. Acum, la despărțire, mă gândesc că a plecat, de fapt, în Africa de Sud, acolo unde visa să ajungă după trecerea Stixului, așa cum afirma într-un interviu, cu puțin înainte de moarte: "Am mai avut un vis care mi se va împlini când voi trece Dincolo... Aș fi vrut toată viața să ajung în Africa de Sud și să mă fac prietenă a animalelor mari dintr-o rezervație. Sunt fascinată de soare, de căldură, de lei și de tigri".
Mergi cu Dumnezeu, Silvia! Sufletul să-ți fie în veci ocrotit de îngerii din "Parfumerie", pe care i-ai "tras" după tine, cu mult prea repede.
ION LONGIN POPESCU
Pasărea de zăpadă
Am fost de aproape 25 de ani în aceeași redacție cu Silvia Kerim. "Formula AS" ne-a ținut strânși în brațe, toți anii ăștia, de aceea, când pleacă câte unul dintre noi - e greu și trist. Mai rămâne un loc liber la masa întâlnirilor noastre... O femeie frumoasă, inteligentă, veselă, iubitoare de viață, de copii și de animale. Ordinea poate fi mereu inversată. O lume întreagă strânsă-ntr-un om! Sunt sigură că odată cu Silvia dispare o lume. Astăzi, oameni de calitate sunt din ce în ce mai puțini, nu mai ai ce pune în loc... O ființă solară, iubitoare de mare, de călătorii și de scris. N-am cum să uit nici certurile aprige, pe care le încingeam când suna în redacție, cerând să i se citească textele, venite de la corectură, cu punctuație și intonație, ca nu cumva să se strecoare vreo greșeală de exprimare. Convorbiri de ore și ore... O perfecționistă incurabilă care, în ciuda bolii, a urcat până aproape de ultima clipă, zecile de trepte ale redacției, ca să-și facă personal corecturile finale ale textelor. Iar când pleca, cu taxiul (comandat cu formula clasică, aproape, "Bună seara, aici e Silvia Kerim, sunt în redacție la «Formula AS», aș dori un taxi"), îi cerea șoferului negreșit "s-o ia prin Centru", ca să vadă luminile orașului pe care atât de mult l-a iubit. Și-a iubit strada, casa părintească, pietrele pavajului, pisicile și cățeii abandonați, care și-au avut în ea cel mai aprig apărător...
Scriu fără ordine, cu nesfârșită tristețe. Mă gândesc că zile întregi, acestea din urmă, Silvia mi-a apărut în gând, mereu și mereu, obsedant. Ca și cum, înainte de vreme, sufletul ei călătorea pe-aici, și pe-aiurea, vrând să-și ia rămas bun, ca o pasăre de zăpadă, pornită la drum spre acele meleaguri... "mai bune".
Dumnezeu să te aibă în pază, Silvia!
RUXANDRA CONSTANTINESCU
"Ça va, Marius?"
Urăsc despărțirile! Mai ales cele de felul acesta... Vestea că scriitoarea și colega noastră de redacție, Silvia Kerim, ne-a părăsit pentru totdeauna, m-a năucit. Nu-mi venea să cred, pur și simplu, că ființa scăpărătoare și luminoasă, care m-a onorat cu prietenia ei generoasă decenii la rând, a dispărut, ca și când n-ar fi existat niciodată. Și cât a sperat! A încetat din viață, după o luptă lungă, pe care a sperat încontinuu că o va câștiga. A iubit năprasnic viața. A celebrat-o la maximum și a onorat-o regal.
Când i-am fost prezentat, cu ani în urmă, în holul luxos al fostei Case a Scriitorilor, eu tocmai debutasem cu un grupaj de poeme, în revista "Luceafărul". Surpriza a fost că Silvia le citise, deși eu eram un anonim. Mi-aduc aminte ca s-a uitat la mine cu o privire albastră, provocatoare, a zâmbit subțire și mi-a spus: "Tinere, poezia ta este la fel de interesantă, precum îți este și chipul"... A fost cel mai tulburător compliment literar pe care l-am primit în întreaga mea viață, și tocmai de aceea nu l-am putut uita. Chipul acelei femei tinere și orgolioase, atât de stăpână pe sine, m-a urmărit aproape obsedant. Pentru mine, ea n-a îmbătrânit niciodată. Strălucirea ei nu se putea măsura în timp. După ani și ani, când am devenit colegi la "Formula AS", m-a întrebat, într-o seară, la un restaurant unde ieșisem cu mai mulți colegi de redacție: "Ce-ai făcut cu tinerețea ta?". Cred că această întrebare, la care n-am apucat să-i răspund niciodată, a fost obsesia vieții sale. Rar mi-a fost dat să întâlnesc o ființă care să își cultive cu atâta tenacitate feminitatea și farmecul. Era vie, senzuală, frenetică, ca la 20 de ani. Poate că singurul regret ascuns a rămas faptul că nu a avut urmași, iar din această frustrare s-au născut, probabil, numeroasele cărți pentru copii pe care le-a scris.
În ultimii ani, de câte ori își făcea apariția în redacție, era o prezență de-a dreptul monarhică. Îmbrăcată într-o haină de blană argintie, își muta bastonul din lemn de mahon din stânga în dreapta, și îmi întindea mâna plină de inele să i-o sărut, în timp ce ne "franțuzeam" ca în epoca interbelică, din al cărei spirit aristocratic ea își trăgea sevele: "Ça va, Marius?", mă întreba, punând accentul pe "i", pentru a mă transforma în celebrul personaj al lui Victor Hugo din "Mizerabilii". "Je suis bien, merci Silvie!", răspundeam. "Dar tu cum o duci?". Suspina ușor, privirea îi devenea tăioasă, și cu vechiul zâmbet subțire, transformat într-un rictus, răspundea încăpățânat: "Ça marche encore!" ("Încă merge!").
Silvia Kerim a crezut, până în ultima clipă, că "dulcea pasăre a tinereții" nu o va părăsi... N-a părăsit-o. A fost învinsă de boală. Anul acesta ar fi împlinit 85 de ani. "Bonne aniversaire, Silvie!" Acum ești liberă și tânără, pentru totdeauna...
MARIUS PETRESCU