Cimitirul din copaci

- În lumea satelor româneşti, ritualurile creştine au luat forme halucinante, mai ales când e vorba de cultul morţilor. Ţăranii noştri nu trăiau cu credinţă, ci în credinţă. Aşa au descoperit secretul vieţii "de dincolo" şi felul în care sufletul ajunge în Rai -

Crucile umblătoare

La margine de Gorj, în vârful triunghiului format de apele Jiului şi ale Gilortului, există câteva sate stranii, în care crucile morţilor par a nu-şi mai găsi locul în cimitire şi încep să năvălească pe uliţi. Nu e o exagerare: convoaie întregi de cruci colorate, pie­zişe, cu braţele desfăcute ca nişte sperietori, ies pe porţile cimitirelor şi încep să măr­şă­luiască încet, abia sesizabil, spre sat. Le vezi peste tot - printre case, pe dealuri şi prin păduri, un exod halu­ci­nant şi cotro­pitor, care tinde să înghită tot ce e viu. Se opresc pe la fântâni şi izvoare, ca şi cum ar voi să bea apă. Cele mai tinere, proaspăt zugrăvite în al­bas­tru, aş­teap­tă încolonate ceva mai în spate, iar cele bă­trâne şi pu­trede se înghesuie spre marginile fântânilor, ridicân­du-se până la furcile acoperişurilor, cuprinse par­că de o veche şi nepotolită însetare. De aici şi până hăt de­parte, pe dealuri, sunt zeci, sute de astfel de ştiubeie, în jurul cărora se văd alte şi alte pâlcuri de cruci. Cru­cile au chi­puri albe şi buze mici, braţele împodobite cu brâuri ră­su­cite şi picturi de sfinţi încruntaţi, pur­tând mantii roşie­tice, de culoarea sângelui proaspăt. Şi, lucrul cel mai ciu­dat, la răscruce de drumuri ele se urcă în copaci, precum păsările. La intra­rea în satul Costeşti (comuna Aninoa­sa), există un fel de piaţetă pustie, având în mijloc trei-patru salcâmi bă­trâni şi înalţi, ale căror trunchiuri sunt pur şi simplu cotropite de cruci. Deşi neînsufleţite, bătute în cuie, ele îţi dau totuşi o senzaţie stranie: par că se mişcă. De jos până sus, numai cruci contorsio­nate, spriji­nindu-se cu bra­ţele una pe cealaltă, în­că­lecân­du-se într-o sforţare lentă, dis­pe­rată, de a ajunge cât mai re­pede aproa­pe de cer. Iar cele mai de sus erau atât de vechi şi de înnegrite, încât aproa­pe se contopeau cu scoarţa zbâr­cită a copacilor, ca şi cum ar fi fost cres­cute direct din miezul trunchiului. Ca şi cum ar fi devenit ele însele nişte ra­muri...

Datini străvechi

Coborând de la Târgu-Jiu către Dolj, nimeni nu ştie de "crucile umblă­toare". Nici măcar gorjenii din zonele li­mi­trofe. La numai câţiva kilometri de aici, oamenii îşi îngroapă morţii sub cruci obişnuite, de piatră, iar, dacă-i întrebi de "crucile din pomi", îşi râd de tine, ca şi cum i-ai momi cu cine ştie ce bazaconii. Singurele locuri din ţară unde poţi întâlni obiceiul acesta sunt două comune uitate de lume - Plopşoru şi Aninoasa -, însumând fiecare câte trei-patru sate sărace, ca vai de ele. Cu maşina, le poţi stră­bate în mare viteză, fără ca nimic să-ţi distragă aten­ţia. Doar câte o uliţă lungă, neasfaltată, în­soţită de un singur rând de case colorate ţipător, având spre ogradă un soi de tinde înalte, cu bolţi din piatră. Şi oame­nii: învineţiţi de soare, aproape tuciurii, scunzi, gălă­gioşi, cu privirile înroşite şi scân­teietoare, niciunul nu pare să păs­treze în minte vreo ră­măşiţă de taină sau de basm. Vara umblă me­reu desculţi - femei rotun­de, cu rochii negre şi largi, bărbaţii - cu nă­dragi de lucru, peticiţi mărunt, toţi moş­tenind un mers cră­cănat, grăbit, ca de raţă. Spre seară, băr­baţii apar la poartă, îm­brăcaţi cu cămeşi cu­rate, în culori des­chise, cu guler scrobit, me­ni­te par­că să contrasteze cu chi­purile îm­bă­trâ­nite mult prea devreme. Abia atunci când soarele începe să se colo­reze în violet şi ei se odih­nesc pe băncile scun­de, aşezate în faţa caselor, trăsăturile lor în­crâncenate se mole­şesc, oamenii îşi lasă cape­tele pe-o parte, indiferenţi, le­gă­naţi de plăcuta mah­mu­rea­lă a apusului. La cea­­­su­rile înserării, cu ţi­gă­rile lipite de col­ţul gurii, oltenii aceia uitaţi de lume şi soar­tă alunecă în poveşti. Toată suflarea satului Costeşti mă îndru­mă încet spre lo­cuinţa lui Emanoil (Mano­lică) Du­mi­tres­cu, re­­cunoscut una­nim drept cel mai iscu­sit pictor de cruci din comuna Ani­noa­sa.

Casa sufletului

Citindu-mi gândurile, nea Ma­no­lică întinde mâna şi, fără oco­lişuri, pe un ton răstit, mă pune să-i spun dacă tremură. Într-adevăr, deşi e foarte plăpând, rebegit de ani, bă­trânul are o palmă rece şi tare, incredibil de puter­nică. "Păi vezi? La vârsta asta! Am aproape optzeci de ani şi tot nu tremură. Dacă este de beut, mai beau şi eu un rachiu, da' mâna tot mi-i tare. Ca să te poţi apuca de pictat crucile ălea, trebe să fii puternic şi curat! Asta-i! Îna­inte de-a începe lucrul, strig: «Doam­ne! Ajută-mi, Doam­­ne, Dumnezeule, Sfântule Doamne! Ajută-mi să ter­min şi lucrarea asta!»... Pic­tez nemâncat. Nu aşa, să te-apuci să le mâzgăleşti, că-ţi ies numa' bâzgâieturi." În cele din urmă, îi cer să mă lămu­rească ce înseamnă de fapt crucile acelea colorate, coco­ţate în copaci, pe care le pic­tează de atâţia şi atâţia ani. La aşa întrebări, faţa brăz­­­dată, negricioasă a bătrânului se luminează. Spusele lui capătă tonalităţi profetice, piţi­gă­iate şi ample, bă­trâ­nul pare a plânge, un plânset adânc, profund şi tainic, de dincolo de înţelegerea ome­neas­că. "Crucea asta este casa sufletului! La noi când se în­groapă un om, nu-i pune de la început cruce la cap. Îi pune stâlp, doar ca să se ştie că acolo, în pământ, se gă­seşte un trup. Scriu nu­mai numele mortului, dispărut în ziua cutare, anul cutare. Atât. Dacă n-are cununie, i se face un pom - un puiete de plop încărcat cu daruri - pe care i-l pune la cap, lângă stâlp. Abia la şase săptămâni se slo­boa­de crucea, vine popa şi-i face moliftă. Ei, important e unde merge sufletu-n ălea şase săptămâni. Până la şase săptămâni, sufletu' aleargă pe toate căile de-a rândul, pes­te tot unde-a trăit în viaţă, iar când vine să se odih­neas­că, el trage la acest acoperiş şi aco­perişu' ăsta-i casa sufletului. Crucea! Dar atunci, la şase săptămâni, noi nu punem nu­mai o singură cruce - cea mare, de la cap - ci-i facem mortului încă trei cruci: crucea de apă - care se pune la fântână, crucea de punte - la un pod sau la un ogaş, şi crucea de jurământ - care se urcă în copaci. La şase săptămâni, se schimbă stâlpul, oamenii mă chea­mă, şi eu scriu: «Aici se odihneşte scum­pul şi iubitul nostru cutare, pe care nu-l uităm în veci». Şi-i mai scriu o lozin­că, compusă de mine: «Ca o floare ce se trece,/ Este omul pe pământ,/ Astăzi el bea şi petrece,/ Mâine zace în mor­mânt». Asta-i pentru crucea de la cap. Şi mai am două de scris. Una pentru fântână: «Ca o floa­re ce se trece,/ A mă face, a mă uita,/ Lăsaţi o lacrimă să pice,/ Pe iscăli­tura mea» - şi una pentru punte, care sună aşa: «Trecă­to­rule, opreşte-te şi citeşte,/ Că şi eu am fost ca tine,/ Şi tu mâine vei fi ca mine,/ Două-n lume nu se poate,/ Să scăpi omul de la moarte,/ Şi să-ntinereşti». E bine, fru­mos? Am lo­zinci frumoase, aşa-i?"
Da, este un adevărat spectacol să-l vezi pe nea Ma­­no­lică recitându-şi epi­tafurile. Le spune cu braţele des­fă­cute, ca şi crucile lui. O tânguire nostalgică, mustind de subînţelesuri, de parcă bă­trânul ar re­fuza să-ţi deslu­şeas­că de­plina taină a cru­cilor sale şi ar păs­tra me­reu câte ceva pentru el. În­tre­zăresc o lume aie­vea, în care su­fle­­te­le morţilor zboa­ră precum pă­să­rile pe dea­supra ca­pete­lor celor vii, o lume se­cre­tă, pe care noi, mu­ritorii, nu trebuie în niciun chip s-o supă­răm.
Din când în când, bătrânul ră­mâne cu ochii pironiţi în depărtare, mestecând în gol, ca şi cum şi-ar mesteca gân­durile. Îl întreb pe nea Manolică dacă în cele şase săp­tă­mâni sufletul morţilor se mai poate întoarce prin­tre cei vii. De când se păstrează acest obicei? Biserica îl în­gă­duie? De ce nu se mai întâl­neşte nicăieri altundeva în Româ­nia? La toate întrebările, cioplitorul de cruci dă din cap şi răspunde la fel: "Nu ştim. Aşa s-a pomenit".

Un abure alb

Satul Izvoarele. Cât timp am vorbit cu Carolina Mărgineanu, nicio clipă nu i-a dispărut zâmbetul de pe buze. Un zâmbet împietrit, rece, dar o cătătură foarte blândă, un chip ce emană o înţelepciune îngă­duitoare, de mamă. Îi cer şi ei acelaşi lucru: să-mi spună ce se întâmplă cu su­fletul omului după moarte, în cele şase săptămâni. Drept răspuns, femeia depăr­tează puţin uşa odăii şi-mi arată acolo un pahar cu apă, pe jumătate plin. "Aşa-i la noi: se pu­ne după uşă o batistuţă şi un pahar cu apă. Su­fle­tul mortului trage în fiecare seară aici. Ziua bântuie, colindă departe, pe unde-a târcolit el prin această viaţă, dar noaptea vine la locul lui aici, după uşă. Şi asta - noap­te de noapte, timp de şase săptămâni. I-e sete. Acuma, sunt alţii de se fac şi «moroi». Învârtesc vase prin casă, mişcă mobilele, sparg."
Sufletul cel bun se transmite-n păsări albe, zbură­toa­re, în oi bălaie, pe când sufletele rele vin sub formă de vul­turi, dihori sau alte animale sperietoare: "Îmbunare (bunăoară) poate veni o pasăre albă, glă­soasă, să se pună aicea pe pervaz şi tu să simţi c-a venit lângă tine cineva drag, care ţi-a murit nu de mult. Uite, cu 19 ani în urmă, mie mi s-a prăpădit un ginere, iar fata mea a ră­mas sin­gură şi gravidă. Şase săptămâni s-a ivit sufletul lui şi i-a spus în vis să nu lapede copilul, că-i băiat. În fie­care noapte-l visa. Şi atunci, fata şi-a luat inima în dinţi şi a mers înainte cu Dumnezeu. Acum, băiatul e mare şi fru­mos, de 18 ani. Mai târziu, l-a visat din nou. De data asta, i-a spus să se căsătorească a doua oară, că el n-o să se supere. Tare mult o iubea... Fata s-a recăsătorit - a nimerit un soţ de ispravă -, dar sufletul lui încă mai vine. Vine, fiindcă are fe­ciorul aici."
O întreb, şcolăreşte, cum îşi închipuie c-ar arăta su­fle­tul. Ea îmi răspunde că nu-şi închipuie, ci ştie, ştie, pen­tru că l-a văzut. "Sufletul e un abure. Înda­tă ce-a ieşit din corpu' omu­­lui, el nu mai este om, e pământ. Eu am fost la căpătâiul multor muri­bunzi şi am văzut cu ochii mei cum îşi dă omul sufle­tul. Şi-l trage în linişte, aşa, respiră un pic mai des decât de obicei, iar când se apropie soro­cul, îl răreşte. Suflă mai rar, tot mai rar... În ultimele cli­pe îşi aţin­teşte privirea. Cum te-ai uita la coşul ăla, aco­lo sus, şi acolo-ţi rămâne privi­rea. Dacă sufletul a prins o ţintă acolo, acolo rămâne cu privirea şi într-acolo zboa­ră aburele din el. Asta este. Dacă moartea vine bu­nă, fru­moasă, omul se duce în linişte, cu un râs pe bu­ze. Dar dacă vine urâtă, mai furioasă sau mai necă­jită, omul se sperie de ea, ispiceşte, se strâmbă, se zba­te... Depinde cum a fost sufletul lui pe această via­ţă. Aşa că vedeţi dvs., su­fle­tul este ne-mu-ri-tor! Ne­mu­­ri­­tor. Oricum ai în­vârti-o, nu se poate altfel."

Focuri pe Jii

Dimineaţa, înainte de ră­săritul soarelui, pe uliţe­le satelor acestora poţi ve­dea trei fetiţe des­culţe că­rând fiecare câte o găleată de apă. Sunt cele trei "ape ale ieşirii sufletului", un fel de pomene, pe care copilele sunt ne­voi­te să le ducă în fiecare zi, vreme de şase săp­tă­mâni, a­tunci când în satul lor a murit cineva. În cealaltă mână, ţin to­iagul de alun, având în vârf un bucheţel de flori, un batic alb, câţiva bă­nuţi şi o lumânare aprinsă. A­jung la câte o femeie mai în vârstă, care le cu­prinde dră­găstos de subţioară şi le în­trea­bă de trei ori: "E soare­le martor că ai adus apele?". Iar fe­tiţa răspunde, ruşi­noasă: "Sunt şi eu, şi sfântul soare!".
Carolina Măr­gi­nea­nu are cinci fete şi fiecare din­tre ele a îndeplinit, la vremea ei, acest ritual. Un ritual com­plicat, plin de cifre cu înţelesuri magi­ce, secrete, dar pe care toate femeile îl urmează cu sfin­ţe­nie. "La nouă zile se face prima pomană. Se face masă mare, păristas la capu' mor­tului, cu nouă co­laci - trei la fie­care apă adusă -, prescure şi căpeţel. Încă după îngropare, o fomeie face un stat din ceară de albine, dar să fie exact cât mortul de lung. Statu' ăsta-i ca un fel de lumânare răsucită, făcută vârcol, şi se aprinde în fiecare zi acolo, pe «pieptul» mormân­tului. Fomeia care tămâiază mormân­tul trebe s-aibe grije să economisască statul, încât el să se stingă nici mai de­vreme, nici mai târziu decât la şase săptămâni. În fiecare zi, fomeia vine la mormânt cu ciobu' de tămâie, dă târcol mormântului de trei ori, zice un Tatăl Nostru şi-l tă­mâia­ză. Asta, până la şase săp­tă­mâni, când e masa Sărin­da­ru­lui, pomana cea mare. Atunci, fetiţele aduc apele pen­tru ultima dată şi le slobod pe Jii. Din Jii, ele mai scot încă 44 de găleţi de apă - însemnând cele 44 de vămuri ale trecerii su­­fle­tului - pe care le var­să pe mal, pe iarbă ver­de. Noi, fomei­le, tă­mâ­iem ma­lul unde s-au slobozit ape­le, aprindem lumânări la corisari (colaci), câte trei corisari la fiecare apă adusă de fetiţe. Apoi, dăm drumul pe ape la trei troci de dovleac, fiecare având câte-o lumâ­na­re aprinsă şi-un colăcel într-însul. Şi dacă focurile merg lin pe Jii, înseam­nă că şi fetiţele au dus apa cum se cuvine. Asta-i datina. Aşa s-a po­menit, şi noi, fomeile, aşa facem de când ne ştim."

Crucea cuvintelor

Ultimul sat de la miazănoapte al celor două comune gorjene este cătunul Ceplea, mult mai mic şi mai izolat decât celelalte. Aici, la mare cinste este pictorul de cruci Grigore (Gore) Măciucă - însă un om cu totul diferit de Manolică Dumitrescu. Nea Gore mai face şi altele: scrie poezii, pictează stele şi ciopleşte "vicleie" (de la Vicleim, Viflaim), un fel de biserici din lemn în miniatură, aco­pe­rite în amănun­ţime cu picturi, pe care le poartă cu ei copiii satu­lui în noaptea de Crăciun. Deşi nu are decât cele pa­tru clase primare, vorbeşte ca un adevărat dascăl. Cu părul ciufulit, vehe­ment, însă de­loc dispus la şagă, nea Gore îşi drămu­ieş­te cu gri­­jă fiecare cu­vânt şi nu cade niciodată în cap­cana vorbelor mari şi smiorcăite. Pen­tru el, toate întrebările lumii s-au lim­pezit de mult. Poeziile pe care le-a scris în întrea­ga viaţă le-a grupat în zece "Scrisori". Iar as­tăzi, nea Gore mărturiseşte cu mâ­na pe inimă că nu mai poa­te scoa­te sau adăuga din ele nici măcar o virgulă. Doar pentru una din aces­te scri­sori - cea de-a noua, având câteva sute de strofe - a scris cinci sute de nopţi în­cheiate. La nimic nu ţine mai mult pe lume decât la nopţile acelea lungi de iar­nă, când poate să lucreze şi să mediteze liniştit, în mi­cuţul său atelier de la in­tra­rea în casă. "Eu sunt ţă­ran, domnule, am vite, am plug, am car, nu-mi pot lăsa pă­mân­tul nemuncit. N-am timp. Nu pot lucra decât noap­tea şi, în spe­cial, în nopţile de iarnă. Pen­tru o cruce sim­plă, de jurământ, eu muncesc două nopţi în­tregi, până-n zori. N-ai voie să te joci cu lucrurile astea, căci jurămân­tul crucii e o viaţă de om şi nu te poţi juca cu o viaţă de om. E desfăşurarea cuvintelor vieţii lui. Asta e! În viaţă, când omul spune o vorbă, e bine s-o spună cu grijă, ca să fie ajutat cineva după vorbele lui. Aşa după cum am găsit eu de­mult o poezie, pe care-am învăţat-o: «O, omule, ce mari răspunderi ai!/ De tot ce faci pe lume,/ De tot ce spui în scris sau grai,/ De pilda ce la alţii dai,/ Căci ea mereu spre Iad sau Rai/ Pe mulţi o să-i îndru­me...». Ăsta este jurământul, domnule, pre­ţul jură­mân­tului! Şi dacă omul n-a spus în via­ţă cuvântul care tre­buie, doar CRUCEA îl va ajuta. Îl va ajuta pentru toate greşelile lui."

Cimitirul trist de la Ceplea

În cele din urmă, nea Gore se oferă să mă con­ducă într-un loc cu totul deosebit, nu prea departe de casă, locul unde - zice el - se află întreaga lui "operă". Ne în­dreptăm amândoi spre o colină sin­guratică, pe vârful că­reia abia se întrezăreşte o ruină de biserică, încon­ju­rată de pomi bătrâni şi coloraţi. Avea dreptate. Dacă n-aş fi ajuns acolo, pe dealul acela bătut de vânt, poate că n-aş fi priceput ni­mic din toate mărturiile ce-mi fuseseră în­cre­dinţate până atunci, poate că n-aş fi desluşit o fărâmă din misterul faimoaselor cruci de la marginea Gorjului. Numai despre acest micuţ ci­mitir de la Ceplea s-ar putea scrie o carte în­treagă. E atâta durere adunată în locul ace­­la, încât uneori simţi cum te soarbe pământul. Printr-un gard prăpădit, de leaţuri, se văd frânturi din mulţimea acoperămintelor al­bas­tre ale crucilor, fiecare ascunzând câte un nume şi o tra­gică poveste. Multe din­tre ele sunt prăvălite într-o rână, au lemnul atât de vechi, crăpat şi afumat de ploi, încât abia mai ghiceşti chi­purile îngerilor sau însemnele anilor. Epitafurile nu sunt vesele ca la Să­pânţa, ci reci, searbede, cutremu­ră­toare. În cele patru colţuri ale cimiti­rului sunt patru ar­bori bătrâni şi ne­gri, având scoarţa asemeni unei muscu­la­turi răsucite şi pu­tre­de. La fel ca peste tot, crucile jură­mântului s-au înstă­pânit asupra lor, de la rădăcini până la cele mai înalte ra­muri. Oamenii spun că, atunci când bat vânturi puter­nice, pot auzi toc­mai din sat mulţi­mea de cruci scârţâind. Scârţâie prelung şi ascuţit, ca un va­iet. Înăun­tru, totul e înghiţit de ierburi, bălării lungi urcă, precum o molimă, pe zidurile masive, mâncate până la rană, în altar au crescut pomi tineri şi zvelţi, ce-şi scot năvalnic ramurile încâlcite prin gaura de lumină unde fusese odinioară tur­la. Mai veche de două sute de ani, biserica fusese părăsită de săteni doar pentru moti­vul că, în primul război mon­dial, soldaţii germani au folo­sit-o ca loc de dormit. Chiar dacă i-au pră­dat podoabele, soldaţii au lăsat-o în perfectă stare, dar de atunci nici oamenii şi nici preoţii n-au mai vrut să mai intre într-însa niciodată. Cupola a dispărut demult. A ră­mas în aminti­rea săte­ni­lor pilda celor trei fe­mei - Mre­jeru Leanţa, Ungurea­nu Vic­torina şi Cimpoca Nicoliţa - care, acum vreo două­zeci de ani, cărau cu roabele cără­mizi din dea­lul cimi­tirului. Din cără­mi­zile bisericii şi-au mărit casele, şi-au făcut grajduri şi coteţe, iar, du­pă ce le-au ter­minat, toate trei au mu­rit de cancer, toate trei în acelaşi timp. A fost bles­temul zidu­ri­lor...
Ieşim. În lumina moa­le a asfinţitului, noianul de cruci îşi recapătă par­că, pentru o clipă, culoa­rea şi prospeţimea. Nea Gore îndreaptă palma spre întreg cimitirul, apoi zâm­beşte. Un zâmbet şters, pa­lid, din care răz­ba­te o ne­măr­ginită tris­teţe: "Asta e opera de care îţi spusei".

(Fotografiile autorului)