Noi, românii, nu am excelat ca alte naţii, printr-o civilizaţie urbană. Am fost mereu o ţară rurală, iar rădăcinile şi strălucirea noastră nu pot fi căutate în altă parte decât în satele noastre, la ţăranii care au trăit, vreme de milenii, după aceleaşi datini şi rânduieli. Astăzi, globalizarea a luat cu asalt această zestre preţioasă, ameninţând-o cu schimbări profunde, până la anihilare.
Într-un astfel de context nu poţi să nu te întrebi ce e de făcut. Cum să salvezi frumuseţea unică a datinilor noastre? Preoţii, care veacuri de-a rândul au fost luminătorii satului, ar putea juca un rol capital, protejând şi încurajând obiceiurile străvechi. Din păcate, uneori, ei vin să facă misiune, fără să înţeleagă profunzimea tradiţiilor, şi le resping în întregime, ca pe nişte superstiţii şi eresuri păgâne. Ca să poţi să cultivi ceva, trebuie să fii, la rândul tău, cultivat. E cazul colaboratorului nostru mult preţuit, Costion Nicolescu, antropolog şi teolog, un om care şi-a dăruit întreaga viaţă cercetării datinilor româneşti. Împreună cu el am încercat să aflăm în ce măsură tradiţiile din satele noastre sunt sau nu în răspăr cu învăţătura evangheliei şi cum ar putea câştiga în popularitate feţele noastre bisericeşti, asumându-şi-le cu mai multă îngăduinţă.
Pasărea suflet şi sfinţirea gliei
Păstrătorii trecutului: ţărancă bătrână din Arpaşul de Jos (Foto: Academia Română)
- În multe sate din România, biserica s-a pus în fruntea unor tradiţii vechi, spre marea bucurie a ţăranilor. Ieşirea cu agheazma la ţarină, de exemplu, când preotul stropeşte ogoarele cu apă sfinţită, pentru puterea pământului de-a rodi.
- Când am făcut o cercetare pentru bisericile de lemn, luate în grijă de Muzeul Ţăranului Român, pe Valea Mureşului din zona Devei, se făcea ieşirea aceasta la Rusalii. Este, în fond, o sfinţire, o binecuvântare a pământului, în vederea bunei rodiri care se face cu rugăciuni din Molitfelnic. Nu era nimic care să contrazică rânduiala. Se mergea pe dealurile înconjurătoare cu prapuri, cu alai mare, care se oprea în anumite locuri îndătinate, eventual marcate cu troiţe. Preotul citea ectenii, binecuvânta şi stropea cu agheazmă ţarinile, eventual şi vitele dacă se aflau acolo. Era un fel de a pune un început binecuvântat anului agrar. Dar tot în registrul acesta există multe manifestări şi la înmormântare. La Loman, de exemplu, nu departe de Sebeş, la mormânt, celor care au murit necăsătoriţi, li se pun stâlpi, care au în vârf o pasăre. În afară de faptul că stâlpii sunt foarte frumoşi, e prezentă şi imaginea sufletului ca pasăre. Mi se pare chiar foarte frumos! Adică, este undeva semănat în tine, ontologic, lucrul ăsta. Mai ales că avem în biserică reprezentarea simbolică a Duhului Sfânt sub formă de pasăre. Duhul nostru poate fi şi el închipuit în formă de pasăre, de ce nu? E un tip de viziune, iar Biserica nu e împotriva unui anumit imaginar.
Să luăm un alt obicei de la înmormântare - bradul, prezent în foarte multe zone. Nicăieri nu spune slujba bisericii să punem un brad la mormântul omului. Este o întreagă rânduială în legătură cu pregătirea lui. După brad, se duce în pădure o ceată de feciori curaţi, îl aleg pe măsura celui care a murit, ca vârstă, ca înălţime, deci, un arbore foarte personalizat; este apoi împodobit, cântat. De fapt, este o rânduială cu rădăcini în Scriptură, unde se vorbeşte de pomul vieţii aflat în rai.
Drumul sufletului şi crucile din copaci
Am mai întâlnit, apoi, pe Valea Jiului mijlociu, nişte sate unde sunt pâlcuri de cruci: la fântâni, la punţi, la cimitir, iar altele aşezate în copaci. Obiceiul acesta, care iarăşi nu e prevăzut nicăieri în rânduiala ortodoxă, dar care s-a insinuat în gândirea populară de-a lungul vieţuirii în Biserică, are o teologie subtilă. De pildă, crucile aşezate la punţi se pun acolo pentru că sufletul are de trecut tot felul de prăpăstii, în drumul lui spre cer, spre împărăţia lui Dumnezeu. Biserica le spune vămi. Apoi, sunt crucile din copaci, de jurământ, cum li se spune, care se aşează acolo în a patruzecea zi după moarte. Există un astfel de pom cu cruci şi la Muzeul Ţăranului, la care toată lumea se uită uimită. Fac aici o mică paranteză. În tradiţia ortodoxă, există acest drum al sufletului, de 40 de zile, între momentul morţii şi momentul judecăţii particulare. În primele trei zile, sufletul stă în preajma trupului, ca atare, şi în preajma casei; după aceea, până în ziua a noua, i se arată raiul, pe urmă, până la 40 de zile, iadul. După care este înfăţişat în faţa lui Dumnezeu, spre judecată particulară. Atunci este un moment de maximă încercare pentru sufletul care se află în faţa Tronului Judecăţii. Şi trebuie ajutat! Deci, când se pun tot felul de cruci la 40 de zile, obiceiul vine exact în prelungirea acestei învăţături a bisericii. În legătură cu crucile de jurământ, ştim că există în rugăciunile de înmormântare şi în cele de spovedanie, poate cele mai mult ascultate cu atenţie de credincioşi, o dezlegare anume pentru jurăminte. Cred că ele au generat punerea crucilor în copaci, care nu are nimic nociv în ea. Dimpotrivă!
Cultul morţilor: o "pilă" la Dumnezeu
Splendoarea "înscenărilor" ţărăneşti: femei din Drăguş, Făgăraş
- Apa e un element special în toate culturile, în a noastră la fel. Iată, de-abia am trecut de Bobotează: ce încărcătură îi dăm noi apei! - de la apa primordială, peste care plutea Duhul Sfânt, până la apa Iordanului, în care S-a botezat Hristos, şi la toate apele din lume. O altă tradiţie cere să pui cruci la fântână pentru că, se zice, mortului i se face sete în drumul lui spre lumea cealaltă. Sunt alte obiceiuri în care i se lasă mortului, de obicei pe fereastră, pâine şi apă proaspătă de izvor. Cineva poate să spună: "Bine, bine, dar mortului nu i se face sete, el nu mănâncă!". Eu i-aş răspunde că noi avem episodul evanghelic relatat chiar de Mântuitorul, cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, în care bogatul vrea o picătură de apă pentru a se răcori în iad (cf. Luca 16, 19-31). Aşadar, toate aceste tradiţii nu sunt altceva decât o prelungire, o scenografie a unei învăţături biblice, evanghelice.
- Cultul morţilor e foarte puternic la români. Moşii de primăvară, de vară, de toamnă, împărţitul pomenilor, femeile care mai tămâiază, şi astăzi, uliţele satelor olteneşti. Cum se explică aceste scenarii străvechi?
- La români există dorinţa aceasta de a fi lângă morţii tăi, care implică şi o responsabilitate faţă de ei. Nu ştiu dacă există în alte părţi într-o atât de mare măsură. Este în spiritul învăţăturii Bisericii. Toate acestea se fac pentru ca omul respectiv să trimită un gând bun şi toate gândurile să conveargă în cele din urmă, ca să-l ajute pe cel care a murit, să se vadă că îi pasă cuiva de el şi, dacă îi pasă, înseamnă că a făcut ceva ca să îi pese. Aceste manifestări sunt efectul unei lumi care este foarte dinamică, foarte atentă la ceea ce este "de viaţă şi de moarte" şi care vrea cumva să negocieze bine cu Dumnezeu, negoţ într-un sens nobil: "Doamne, omul ăsta trebuie să meargă în rai! De aceea, uite ce facem noi aici: am uns cu usturoi copârşeul, ca să nu se apropie dracii de el, i-am făcut stat, i-am tămâiat mormântul, i-am dat de pomană apă şi turtiţe, am făcut pomenirile îndătinate, împodobindu-le cum m-am priceput. Ai milă de el, că nu a făcut umbră de pomană în această lume!" Este o încercare inocentă de "a pune o pilă la Dumnezeu" pentru acela. Sigur, actanţii multora dintre aceste ritualuri trebuie să fie "curaţi". E un mic sacerdoţiu, până la urmă. Şi atunci, ca în orice sacerdoţiu, se cere ca slujitorii să fie curaţi. În primul rînd e preotul cu sacerdoţiul lui, el e cel mai important, pentru că are puterea cea mai mare de mijlocire la Dumnezeu. Pe urmă, sunt toţi cei dimprejur, care trebuie să fie şi ei curaţi: apa o duc fetiţele înainte de ciclu, tămâierea o fac bătrânele trecute de viaţa sexuală activă. Apa, tămâia, grâul, vinul, uleiul, mierea sunt materii folosite şi în biserică, sunt ele însele curate şi privilegiate.
Lepădatul cămăşii
Uliţă cu cruci, în jud. Hunedoara
- Nu am întâlnit acest obicei, dar dacă ne gândim la monahism, cu schimbatul numelui, vedem similitudini. Este un tip de primenire, de încercare de a scăpa de nişte lucruri malefice... Putem vedea un reflex de această natură, când e făcut cu implicare şi cu curăţire. Încercarea de alungare a unor spirite malefice şi punerea unui început bun, pentru o viaţă mai ocrotită.
Eu mă păstrez foarte mult în zona asta a lucrurilor care sunt în duhul tradiţiei. Cred că, până la urmă, în foarte multe tradiţii se poate găsi un temei din Biserică, din Scriptură. Există însă şi un fond precreştin, sau dacă nu e precreştin, e venit prin multele migraţii de popoare necreştine, care au venit pe aici. Dar omul, chiar înainte să fie creştin, chiar şi când nu este creştin, aparţine aceluiaşi Dumnezeu. Nu este decât un unic Dumnezeu, cum doxologim noi în Biserică: "Că Tu eşti Unul Sfânt, Tu eşti Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin." În orice credinţă, omul a încercat să se apropie de Dumnezeu prin anumite manifestări cultice, cum putea el şi cât ştia el, cât i se revelase lui la momentul respectiv. Deci, e şi acolo un sâmbure de raportare la Dumnezeu. Văd "în ghicitură", ca să folosim o exprimare a Sfântului Apostol Pavel (cf. 1 Cor. 13, 12). Vedeau ca prin ceaţă, ca şi când ar fi avut o albeaţă pe ochi, şi nimereau unele lucruri mai bine, altele mai prost, altele deloc. Acum, sigur, Dumnezeu S-a descoperit, şi toţi ar trebui să se limpezească, să se lămurească. La noi, multe obiceiuri sunt influenţate, preluate cumva din tradiţia Bisericii, dar sunt puţin mai libere în manifestare decât acolo.
- Să vorbim acum şi despre tendinţa spre joacă a tradiţiei...
- Ţăranii se joacă mult! De exemplu, sunt sărbători la care fetele nemăritate încearcă să afle în ce fel le va fi soţul. Se duc şi leagă fiecare de parii de la un gard, pe întuneric, după un ritual local, un semn oarecare. A doua zi, pe lumină, se uită la par şi cum este el, aşa consideră că le va fi şi ursitul. Sau, la Bobotează, încearcă să şterpelească busuioc din căldăruşa preotului, pentru că dacă-l va pune în noaptea aceea sub pernă îşi va visa alesul. La Sânziene, care au un fundament spiritual mult mai adânc, se aruncă coroniţele pe acoperişurile caselor şi se încearcă a se ghici destinul, după felul în care se agaţă, după faptul dacă au căzut sau nu. Sunt nenumărate ritualuri de acest fel, care încearcă să afle ceva în legătură cu viitorul, să îmblânzească puţin primejdiile ce pot veni peste om, în tot timpul şi în tot locul.
Biserica în centru, vrăjitorii la margine
Slobozitul sufletului la apă - Runcu, jud. Gorj
- În multe sate, pe lângă "scenariile" acestea artistice, în care oamenii îşi îmbracă sărbătorile şi momentele cruciale ale vieţii, supravieţuiesc, dosite, ce-i drept, numeroase superstiţii, "farmece", dezlegări. Cu ele ce-i de făcut?
- Unul dintre lucrurile de neacceptat ar fi superstiţiile, atunci când instrumentalizezi credinţa (sau chiar pe Dumnezeu!) şi o transformi într-un mecanism care reacţionează pe baza unei comenzi seci, neimplicate spiritual, de tipul apăsatului pe un buton. Sunt superstiţii care pândesc chiar şi în biserică. Şi mai periculoase şi de respins sunt blestemele, vrăjitoriile şi alte manifestări care recurg la invocarea spiritelor malefice şi urmăresc să producă rău celuilalt. Din păcate, există din belşug. Iar cele mai departe de credinţă sunt manifestările idolatre, situaţia în care omul face dumnezeu din ceea nu este decât obiect sau duh străin sau ostil lui Dumnezeu. În principiu, fiecare obicei trebuie să fie analizat cu justă măsură şi cu încercarea de a-i detecta resorturile ideatice şi, apoi, tratat ca atare: unele, privite cu bucurie, altele cu un zâmbet şi cu îngăduinţă, iar altele, dacă sunt pe dos, trebuie respinse cu fermitate, dar şi cu delicateţe, de către preoţi. Important este pentru oamenii Bisericii să cunoască şi să înţeleagă tradiţiile, să nu respingă ab initio tot ce nu este în cărţile de cult, dar nici să fie lacşi, pe motivul de a nu-i supăra pe credincioşi. Să-şi spună că aşa e obiceiul aici şi nu ai ce face, că altfel te pui rău cu enoriaşii, şi atunci să începi să fii, într-un fel, politic corect, cum se spune în lumea de azi. Orice periclitează dreapta credinţă trebuie respins şi chiar reprimat. Dar dacă manifestările din popor sunt moduri de păstrare cât de firavă a unei legături îmbogăţitoare şi împodobitoare cu Dumnezeu, atunci trebuie îngăduite şi chiar prezervate. Uitaţi, când i se lasă mortului peste noapte în primele zile o pâine şi apă, e un mod de a comunica duios cu el, chiar dacă manifestarea asta nu e întemeiată pe învăţătura şi tradiţia bisericii. Este la limită. Nu trebuie propovăduită, dar nici aspru blamată.
Pe urmă, mai trebuie analizat un lucru: ce loc ocupă obiceiul pe care-l studiezi în manifestarea ţărănească? Cele care au o legătură cu buna rânduială acreditată de societatea sătească se manifestă la vedere şi sunt de obşte şi le afli la toate momentele pentru care sunt prevăzute. Cu cât sunt mai apropiate de învăţătura Bisericii, cu atât sunt mai centrale şi mai generale. Vrăjitoria, ca să luăm un exemplu de la cealaltă extremă, care este foarte spectaculoasă şi atrage interesul curiosului om modern, ocupă un loc marginal. Niciodată vrăjitoarea nu a fost în centrul vieţii spirituale săteşti: ea e marginală şi ca loc în sat, şi ca instanţă la care se apelează. Biserica e în centru, vrăjitorii sunt la margine, extra muros, s-ar putea spune. Când apela la o vrăjitoare, omul ştia că încalcă o graniţă şi că se expune judecăţii consătenilor.
Tradiţie, dar nu Cântarea României
Drăgaicele - dansuri pentru adusul ploii
- În ceea ce priveşte păstrarea identităţii noastre şi afirmarea ei, eu cred că tradiţiile pot să aducă o contribuţie importantă, în măsura în care sunt organice şi trăite. Dar dacă sunt făcute doar aşa, ca spectacol folcloric, atunci nu cred că ne pot ajuta prea mult. Dacă noi expunem pe o scenă obiceiurile de nuntă din satul românesc, vom avea un spectacol informativ, un fel de poză veche a identităţii noastre, dar asta nu va ajuta ca obiceiurile să poată fi păstrate şi in situ şi trăite ca atare. Pericolul este ca să ajungem cu toate aceste datini, pe care vrem să le păstrăm sau reînviem, la un fel de manifestări de genul Cântarea României.
Cât priveşte implicarea Bisericii, situaţiile diferă. Sunt unele locuri în care datinile sunt atât de puternice, încât preotului îi vine greu să le schimbe şi, ori că e obligat, ori din slăbiciune, le îngăduie. Sunt alte locuri, poate, unde preoţii reprimă şi cea mai mică tendinţă de ieşire din canoanele Bisericii. Or, aici ar fi măiestria unui slujitor al Bisericii să găsească justa măsură, care se poate baza doar pe o cunoaştere şi pe o apreciere cu discernământ a lucrurilor acestora. Se pot descoperi în spatele lor, de multe ori, lucruri care ţin de Scriptură şi de Tradiţia Bisericii. Sunt situaţii şi situaţii, cazuri şi cazuri. Astăzi, am impresia, există mai multă directivă venită de sus care le spune preoţilor cum să facă. Înainte, fiecare slujitor se şi adapta, mai ales că în vremurile vechi, preotul provenea chiar din sat, aşadar, îl cunoştea foarte bine. Pleca din sat, făcea puţină ucenicie la episcopie sau la mânăstire, acolo învăţa carte, învăţa cum să slujească şi se întorcea înapoi, în satul lui. Sigur că, în felul acesta, ei erau mult mai legaţi de comunitatea respectivă, inclusiv prin faptul că foarte mulţi din ei erau simpli ţărani, adică nu trăiau numai din preoţie. În satele mai sărace, trăiau din lucrul mâinilor lor: mergeau şi ei, ca tot omul, la sapă, la muncile câmpului, aveau grijă de animale... Biserica ar avea un rol important în păstrarea datinilor satului, în măsura în care preotul este legat de locul respectiv, fiind astfel obligat să ştie tradiţiile locale, care, în marea lor majoritate, au o încărcătură spirituală luată din credinţă.
Trebuie să fie mamă Biserica, să strângă la sânul ei tot ce e de strâns, să o simţi ca pe un sân matern, iar preoţii să fie părinţi. Dar şi oamenii trebuie să fie în Biserică, dacă vor ceva de la Biserică. Din afară, degeaba vrei. Dincolo de inevitabila componentă instituţională necesară pentru funcţionarea socială, este important ca Biserica să fie infuzată în neam, la nivelul conştiinţei lui. Spun neam, pentru că neam spune mai mult decât popor, spune despre o legătură indestructibilă, în care este vorba şi de sânge, şi de duh, şi de istorie, şi de împreună vieţuire, şi de îndelungă trecere prin necazuri, şi de trecere prin izbânzi, câte au fost ele, şi de a fi de-un neam cu Dumnezeu, care ne este Tată, Frate, Mire. Cu cel de-un neam nu eşti simplu con-cetăţean. Cu el eşti legat vital şi pentru totdeauna.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
