Când ajungea la Cluj, în 1996, Dragan Petricevic nu era doar primul antrenor străin din baschetul românesc, ci şi cel mai tânăr; mai tânăr decât mulţi dintre elevii săi! "Băiatul" de 27 de ani s-a agăţat de această şansă extraordinară cu tenacitatea şi cu fanatismul cu care, cu patru ani în urmă, refugiat din calea războiului din Bosnia natală, vindea popcorn pe străzile Belgradului, ca să-şi poată întreţine pasiunea, căci se rugase să fie lăsat să antreneze, fie şi gratis, o trupă de copii de la clubul Steaua Roşie. "Copilul nimănui", cum s-a simţit, nu o dată, în timpul exilului său de tinereţe, şi-a găsit în România adevărata sa casă. Titlul câştigat, în chiar primul an, cu frumoasa echipă de baschet masculin, de la mijlocul anilor '90, a Universităţii Cluj, a transformat paşaportul de refugiat bosniac în buletin de România.
A bătut ţara de la Timişoara şi Arad până la Constanţa, de la Cluj şi Sibiu până la Bucureşti, şi de la Iaşi până la Ploieşti, iar entuziasmul şi încăpăţânarea pentru lucrul bine făcut l-au însoţit peste tot, la fel ca şi rezultatele. A cucerit cinci titluri de campion, cu patru echipe diferite, la masculin şi la feminin, plus încă trei cupe ale României. A risipit peste tot câte o fărâmă din sufletul lui uriaş. Cunoaşte ţara asta, cu bunele şi cu relele ei, cum puţini dintre noi o cunoaştem, şi tocmai asta dă greutate sentimentelor sale. "Se împlinesc 20 de ani de când am venit în România. Sentimentul de bucurie şi de mulţumire că sunt aici şi acum e unul mai special. Orice altceva poate fi cumpărat cu bani. Dragă Românie, îţi mulţumesc pentru tot! Îţi sunt dator cel puţin cu inima, care va bate pentru tine mereu!", scria Dragan Petricevic, acum câteva zile, pe 4 ianuarie 2016, pe o reţea de socializare.
"Suntem în România. Există un singur imn pentru mine şi pentru echipa mea în această ţară"
Un oraş cu inimă mare: Sarajevo
- Bosnia-Herţegovina, ca toate ţările din fosta Federaţie Iugoslavă, era, înainte de '90, o ţară foarte prosperă. Se ducea o viaţă bună, iar lumea era fericită. Cât despre Sarajevo, a fost şi este un oraş foarte boem, un oraş care a dat un regizor câştigător de Oscar, Danis Tanovic, l-a dat pe marele Emir Kusturica, şi tot din Sarajevo e şi Goran Bregovic. Sarajevo e un oraş deschis, un oraş cu foarte mare inimă, are unul dintre cele mai bune festivaluri de film din Europa, la care, spre bucuria mea, cinematografia românească este foarte bine văzută. Dar Sarajevo e şi un oraş al sportului. Echipa de baschet a fost campioană a Europei în 1978. Când eram un adolescent, în 1984, Sarajevo a găzduit Jocurile Olimpice de Iarnă. Ţin minte că oraşul se schimbase complet. Atunci am înţeles ce mare putere are sportul, ce emulaţie şi ce emoţie poate crea. 24 de ore din 24 oraşul era treaz!
- Ai practicat în adolescenţă şi baschetul, şi hocheiul. Dragostea ta pentru sport de unde vine? Ţine de spiritul oraşului sau e şi o moştenire de familie?
- În fosta Iugoslavie, sportul e parte din viaţa oamenilor. Se practică tot timpul, afară, pe stradă. Îmi amintesc că eram copil şi în faţa blocului ne puneam panouri de baschet improvizate. Jucam până la 2-3 noaptea şi, dacă nu aveai echipă bună, îţi mai venea rândul la teren după o oră, o oră jumate. Apoi, a venit moda hocheiului pe gheaţă. Jucam hochei între blocuri, fără patine, pe gheaţă bătucită, cu crose adevărate, dar cu o minge mică şi tare în loc de puc. Nu mai vorbesc, apoi, de sporturile de iarnă! În weekend-uri, sunt sute de mii de oameni la schi, avem munţi frumoşi în jurul capitalei şi o infrastructură extraordinară. E mult mai ieftin decât în Austria, îi invit pe români să treacă pe acolo! Dar sportul a fost pentru mine, într-adevăr, şi o moştenire de familie. Tatăl meu a fost foarte implicat în viaţa sportivă a oraşului. A fost preşedintele unui club de baschet, arbitru internaţional de schi şi membru în comitetul de organizare a Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Sarajevo.
- La noi, concurenţa este atât de mare, încât nu oricine ajunge jucător. De la 18 ani, am cochetat uşor cu antrenoratul, ajutând un prieten, dar de la 19, m-am apucat serios, în paralel cu facultatea. Concurenţă era, desigur, şi la nivel de antrenorat, aşa că am început de jos, la un club local, cu grupe de copii. La 21 de ani, antrenam singur trei categorii de vârstă şi am avut câţiva copii care au ajuns mai târziu în ligi puternice din Europa. Îmi găsisem, deci, un drum al meu în Sarajevo, până când a venit cineva şi le-a amintit oamenilor că pot să se şi urască între ei, pentru că aparţin unor etnii diferite, lucru care, în mod normal, nu ar trebui să aibă nicio importanţă. Eu, unul, sunt sârb ortodox din Bosnia, şi mă înţeleg foarte bine cu musulmanii, nu m-am simţit niciodată un minoritar acolo. Dar în '92 a început războiul, iar eu am ales să plec după câteva luni, tocmai pentru că, în concepţia mea de viaţă, nu există ură interetnică. Îmi era chiar imposibil, eu fiind sârb, dar trăind într-o zonă complet controlată de musulmani, să merg în armata bosniacă şi să trag în fraţii mei ortodocşi. Aveam şi am prieteni din toate confesiunile şi etniile, şi eu nu concep ca oamenii să moară din aceste motive. Aşa că, la 23 de ani, deveneam refugiat. Am plecat la Belgrad.
- Când am plecat eu, era o nebunie totală. Am luat un avion în care nici măcar loc pe scaun nu aveam! Stăteam în picioare cei mai tineri şi toată lumea vorbea că, de cum vom ateriza, armata sârbă ne va ridica şi ne va trimite înapoi în Bosnia, să luptăm împotriva musulmanilor. Erau atât de speriaţi, mai ales bărbaţii tineri, că mai că le venea să sară din avion din zbor! Nu înţelegeam eu prea multe la vârsta aceea... Cel mai grav lucru pentru mine a fost că părinţii rămăseseră în Sarajevo, sub asediu. Vreme de un an şi ceva, nu am avut nicio legătură cu ei, nu puteam comunica. Ştiam doar atât, că trăiesc, dar mă temeam pentru ei. Să vă spun eu ce însemna asediul oraşului Sarajevo! O pungă de cartofi ajunsese să valoreze 500 de mărci! Eu trimiteam pachete fără să ştiu dacă vor ajunge. După ani, am aflat că unele chiar au ajuns. Era o mare mafie, care profita de pe urma asociaţiilor de cruce roşie şi de semilună roşie. Mai trimiteam câte un plic cu o scrisoare şi cu ceva bani, ajungea scrisoarea, banii nu! Noi nu suntem un popor care să se victimizeze, dar adevărul e că lumea a suferit atunci! Să dea Dumnezeu poporului român, cu toate etniile care trăiesc aici, ca niciodată să nu ajungă, nici măcar o zi, într-un astfel de iad. Credeţi-mă, românii nu realizează şi nu apreciază liniştea de aici, şi de aceea există atâtea discuţii care nu îşi au locul. Lumea nu înţelege ce înseamnă un oraş sub asediu, ce înseamnă zeci de mii de vieţi pierdute, ce înseamnă lunetişti pe blocuri, ce înseamnă să alergi între blocuri după apă sau după lapte. Războiul nu e numai despre gloanţe, războiul îţi schimbă viaţa total. Dacă nu era războiul, poate nu mai eram antrenor, poate aveam trei copii, poate eram profesor. Războiul îţi schimbă viaţa şi, crede-mă, nu multora le-o schimbă în bine. Mie, aparent, mi-a schimbat-o într-o carieră, să zicem, de succes, dar, pe de altă parte, mi-a luat foarte mult din sănătatea părinţilor.
- Cum te-ai simţit la Belgrad? Cum era viaţa ta de tânăr refugiat din calea războiului?
- Eram un antrenor de baschet, cum erau sute în Belgrad. Dar am fost dedicat, m-am dus la un mare club, Steaua Roşie Belgrad, şi am întrebat dacă pot antrena gratis grupe de copii. La 23 de ani, dacă nu vrei să stai la mila familiei, iar eu nu am făcut asta niciodată, trebuie să te întreţii muncind, inclusiv la şantiere sau vânzând popcorn pe stradă. Ăsta nu e un destin tragic. Nimeni nu te aşteaptă cu braţele deschise pe tine, un puşti de 23 de ani, ca să te angajeze antrenor! Să mă ierte Dumnezeu, eram un începător, nu eram de-al locului! Aşa că anii aceia de la Belgrad m-au ajutat, m-au maturizat. După ceva vreme, am primit o ofertă să fiu antrenor secund la o echipă din prima ligă. De fapt, nu a fost o ofertă, ce vorbesc eu, a fost o şansă pe care mi-a acordat-o un om. Eram doar un copil harnic, care nu cerea mulţi bani...
"Simt onoarea de a trăi aici"
- Nu după mult timp, ai primit oferta de a antrena în România. Cum ai găsit Clujul când ai venit aici, la 27 de ani?
- Pentru mine, un copil încercat, chinuit, dar care încă nu îşi pierduse complet speranţa şi dârzenia, faptul că am fost chemat să antrenez la Cluj a fost un lucru fantastic. Eram primul antrenor străin care venise în România şi cel mai tânăr din prima ligă. Am trăit totul ca pe un basm, ca pe o aventură, dar nu ca un aventurier. În '96, România era o ţară de vis. Era o ţară atât de pură, lumea se bucura atât de mult de libertatea de mişcare, de exprimare, de libertatea de a îmbrăca ce doreşte, de a purta ce freză vrea, de a ieşi să se distreze. Era mai multă frumuseţe, parcă şi berea o savurai altfel, era mai multă bucurie în tot, nu erau interesele politice şi economice de azi, nu era stresul ăsta, care a umbrit România în ultimii 10 ani. Cineva mi-a zis odată o vorbă mare: "Ai avut mare noroc că ai ajuns la Cluj, prima oară". Cred în continuare că există două oraşe, Timişoara şi Clujul, care te primesc deschis, indiferent de unde vii, indiferent dacă eşti negru, alb, roşu sau portocaliu.
- Ai colindat România întreagă ca antrenor, de la Arad şi Timişoara, la Iaşi, Ploieşti sau Constanţa...
- Numai în Maramureş şi în Oltenia nu am fost! (râde) Eu m-am simţit foarte bine peste tot şi mă simt legat de fiecare loc, nu vreau să uit niciun loc şi mă bucur să spun că ştiu România pe de rost. Oriunde ajung, ştiu dacă drumul face la dreapta sau la stânga. Cea mai mare avere pe care o am eu, desigur, pe lângă familie şi sănătate, e faptul că oricând mă întorc în Moldova, în Banat, în Dobrogea, sau aici, în Ardeal, mă simt ca acasă. Nu e zi lăsată de Dumnezeu să nu mă minunez de ceva în România, să nu mi se întâmple ceva frumos. Trăiesc foarte intens aici, nu în sensul distracţiei, ci în sensul că savurez România în fiecare zi. Trăiesc cu plăcere, iar această plăcere nu se va şterge niciodată. Simt, în continuare, după 20 de ani, această bucurie, onoarea de a trăi aici, în România. Asta, cu toate minusurile pe care le simte orice om care trăieşte aici. Sunt conectat la tot ce se întâmplă, urmăresc emisiuni, citesc, mă frământă ce se petrece. Eu nu sunt un detaşat economic al unei corporaţii străine, care se interesează unde e un squash club, unde e un spa bun şi căruia firma îi decontează mesele, hotelul şi abonamentul la tenis. Eu trăiesc ca un băiat din popor, cum trăieşte fiecare om din Mănăştur sau din Zorilor, ca să nu zic Dezmir, că e prea departe (râde cu poftă). În 2011, am câştigat Liga Campionilor Africii. Înainte să joc finala, am sunat la ambasada României la Rabat şi am cerut să îmi trimită un steag, în caz că voi câştiga. Aşa simt eu! România face parte din viaţa mea, aşa cum e ea, şi nu am decât un singur regret, că nu am venit aici mai devreme.
- Dragan, ai condus multe echipe în România, ai lucrat cu tot felul de oameni. Cum se lucrează cu românii?
- Acum mai greu, înainte mai bine. La Cluj, dacă eşti un om onest şi stăpân pe ce faci, lucrezi bine. E tot mai greu să găseşti proiecte cu viziune pe termen lung, aşa cum am găsit eu acum la Universitatea Cluj, cu ajutorul lui Liviu Alexa. Românii au început să-şi piardă răbdarea. Dacă antrenorul de la Real Madrid sau de la FC Barcelona ar veni să antreneze aici, nu ar dura mai mult de 6 luni până când un patron s-ar băga peste el.
"Respect legile şi ţara care mi-a dat enorm"
- Circulă o imagine în România, privitoare la fosta Iugoslavie, cum că oamenii de acolo sunt mai hotărâţi, mai curajoşi în a-şi apăra crezul, mai patrioţi, iar acest lucru a fost pus în discuţie, recent, când cu incidentul legat de intonarea imnului secuiesc la meciul de baschet al echipei tale, "U" Cluj...
- Poporul român este un popor patriot şi mereu a fost aşa. Însă mulţi, în general prin televiziuni, încearcă să-i fure din identitatea naţională. Chiar acum, după acel incident, am fost contactat de televiziuni, ca să particip la emisiuni la care eu nu doresc să mă uit, pentru că acolo se practică o manipulare execrabilă a poporului român. Cât despre ce s-a întâmplat la Sfântu Gheorghe, mie mi se pare că de la o reacţie normală, s-a ajuns la un val nejustificat de simpatie faţă de mine, ca şi la unul, la fel de nejustificat, de ură. Tot ce era de etnie maghiară mă înjura, în timp ce românii îmi trimiteau respecte, ca şi cum aş fi salvat două batalioane de soldaţi, prinşi într-o ambuscadă. Reacţia mea a fost o reacţie normală, nici patriotică, nici anti-maghiară. Dacă salvam un copil de la înec mai primeam, oare, atâtea felicitări? Eu voi reacţiona la fel şi de acum înainte. Iar mesajul meu a fost foarte simplu: publicul din Sfântu Gheorghe poate să cânte ce doreşte el, dacă legea nu interzice asta. Dar nu e normal să vină şi să spună că ce cântau ei nu era imn, că era un cântec de galerie. Păi, dacă e cântec frumos de galerie, clujenii ar trebui să înjure pe oricine nu stă în poziţie de drepţi când se cântă "Slavă ţie, studenţie!" sau timişorenii ar trebui să-i înjure pe cei care nu stau drepţi la superbul "Zi cu soare, fără soare", al celor de la Cargo. Noi nu am făcut decât să respectăm legea la Sfântu Gheorghe, fără să jignim. Noi nu am arătat niciun semn de dispreţ faţă de galeria celor de acolo. Nu o să mă erijez eu în patriotul-patrioţilor din România, nu e cazul, dar un lucru îl voi face cât trăiesc aici: voi respecta legea din România şi voi respecta România. Eu am mulţi prieteni maghiari. Reacţia mea nu a fost pentru că s-a cântat acest imn, ci pentru că am fost huiduiţi că nu am stat în poziţie de drepţi. Cu 5 minute înainte, la prezentarea lotului, eram aplaudaţi, apoi ne-au înjurat şi huiduit pentru că nu am stat drepţi la cântecul lor. Erau şapte jucătoare străine în lot la noi şi nu e normal să mă întrebe de ce sunt huiduite. Eu sunt foarte sensibil la lucrurile astea, pentru că, exact ce vorbeam la început, vin dintr-o zonă de conflicte interetnice, iar viaţa mea a fost schimbată de război. Eu sunt un om care trăieşte în ţara asta, care mâine o să întemeieze o familie, a cărui viitoare soţie e o româncă, o femeie care a ales că îşi va creşte copiii la Timişoara. Restul sunt poveşti. Sunt român nu pentru că sunt anti-maghiar, sunt român pentru că respect legile şi pentru că respect ţara care mi-a dat enorm şi căreia nu i-am dat încă suficient de mult. Şi dacă am de dat mai mult înapoi, nu o dau prin declaraţii, ci am de dat prin faptul că vreau să evit ca sportivilor din străinătate, de peste Ocean, să trebuiască să le explic de ce sunt înjuraţi, din pricina unora care amestecă politica cu sportul.
- Dragan, la 47 de ani, ai câştigat tot ce se putea câştiga în România. Acum ai luat-o de la capăt cu echipa de baschet fete a Universităţii Cluj. Spune-ne, pe final, de unde îţi găseşti motivaţia de a merge mai departe?
- Ce fac eu nu e meserie, e mod de viaţă. Nu e zi în care să nu mă trezesc bine dispus sau fericit pentru că fac ceea ce fac. Încă n-am ajuns să plec la antrenament indispus. Motivaţia e să iubeşti ceea ce faci şi să iubeşti locul în care eşti. Dumnezeu m-a ajutat în viaţă cu sănătate şi cu mintea deschisă, încât să fiu foarte tolerant, să fiu fericit acolo unde mă aflu. Dacă mă pui să fiu antrenor la o grupă de copii din Huşi, voi face asta cu mare drag!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
