Crucile umblătoare
La margine de Gorj, în vârful triunghiului format de apele Jiului și ale Gilortului, există câteva sate stranii, în care crucile morților par a nu-și mai găsi locul în cimitire și încep să năvălească pe uliți. Nu e o exagerare: convoaie întregi de cruci colorate, piezișe, cu brațele desfăcute ca niște sperietori, ies pe porțile cimitirelor și încep să mărșăluiască încet, abia sesizabil, spre sat. Le vezi peste tot - printre case, pe dealuri și prin păduri, un exod halucinant și cotropitor, care tinde să înghită tot ce e viu. Se opresc pe la fântâni și izvoare, ca și cum ar voi să bea apă. Cele mai tinere, proaspăt zugrăvite în albastru, așteaptă încolonate ceva mai în spate, iar cele bătrâne și putrede se înghesuie spre marginile fântânilor, ridicându-se până la furcile acoperișurilor, cuprinse parcă de o veche și nepotolită însetare. De aici și până hăt departe, pe dealuri, sunt zeci, sute de astfel de știubeie, în jurul cărora se văd alte și alte pâlcuri de cruci. Crucile au chipuri albe și buze mici, brațele împodobite cu brâuri răsucite și picturi de sfinți încruntați, purtând mantii roșietice, de culoarea sângelui proaspăt. Și, lucrul cel mai ciudat, la răscruce de drumuri ele se urcă în copaci, precum păsările. La intrarea în satul Costești (comuna Aninoasa), există un fel de piațetă pustie, având în mijloc trei-patru salcâmi bătrâni și înalți, ale căror trunchiuri sunt pur și simplu cotropite de cruci. Deși neînsuflețite, bătute în cuie, ele îți dau totuși o senzație stranie: par că se mișcă. De jos până sus, numai cruci contorsionate, sprijinindu-se cu brațele una pe cealaltă, încălecându-se într-o sforțare lentă, disperată, de a ajunge cât mai repede aproape de cer. Iar cele mai de sus erau atât de vechi și de înnegrite, încât aproape se contopeau cu scoarța zbârcită a copacilor, ca și cum ar fi fost crescute direct din miezul trunchiului. Ca și cum ar fi devenit ele însele niște ramuri...
Datini străvechi
Coborând de la Târgu-Jiu către Dolj, nimeni nu știe de "crucile umblătoare". Nici măcar gorjenii din zonele limitrofe. La numai câțiva kilometri de aici, oamenii își îngroapă morții sub cruci obișnuite, de piatră, iar, dacă-i întrebi de "crucile din pomi", își râd de tine, ca și cum i-ai momi cu cine știe ce bazaconii. Singurele locuri din țară unde poți întâlni obiceiul acesta sunt două comune uitate de lume - Plopșoru și Aninoasa -, însumând fiecare câte trei-patru sate sărace, ca vai de ele. Cu mașina, le poți străbate în mare viteză, fără ca nimic să-ți distragă atenția. Doar câte o uliță lungă, neasfaltată, însoțită de un singur rând de case colorate țipător, având spre ogradă un soi de tinde înalte, cu bolți din piatră. Și oamenii: învinețiți de soare, aproape tuciurii, scunzi, gălăgioși, cu privirile înroșite și scânteietoare, niciunul nu pare să păstreze în minte vreo rămășiță de taină sau de basm. Vara umblă mereu desculți - femei rotunde, cu rochii negre și largi, bărbații - cu nădragi de lucru, peticiți mărunt, toți moștenind un mers crăcănat, grăbit, ca de rață. Spre seară, bărbații apar la poartă, îmbrăcați cu cămeși curate, în culori deschise, cu guler scrobit, menite parcă să contrasteze cu chipurile îmbătrânite mult prea devreme. Abia atunci când soarele începe să se coloreze în violet și ei se odihnesc pe băncile scunde, așezate în fața caselor, trăsăturile lor încrâncenate se moleșesc, oamenii își lasă capetele pe-o parte, indiferenți, legănați de plăcuta mahmureală a apusului. La ceasurile înserării, cu țigările lipite de colțul gurii, oltenii aceia uitați de lume și soartă alunecă în povești. Toată suflarea satului Costești mă îndrumă încet spre locuința lui Emanoil (Manolică) Dumitrescu, recunoscut unanim drept cel mai iscusit pictor de cruci din comuna Aninoasa.
Casa sufletului
Citindu-mi gândurile, nea Manolică întinde mâna și, fără ocolișuri, pe un ton răstit, mă pune să-i spun dacă tremură. Într-adevăr, deși e foarte plăpând, rebegit de ani, bătrânul are o palmă rece și tare, incredibil de puternică. "Păi vezi? La vârsta asta! Am aproape optzeci de ani și tot nu tremură. Dacă este de beut, mai beau și eu un rachiu, da' mâna tot mi-i tare. Ca să te poți apuca de pictat crucile ălea, trebe să fii puternic și curat! Asta-i! Înainte de-a începe lucrul, strig: «Doamne! Ajută-mi, Doamne, Dumnezeule, Sfântule Doamne! Ajută-mi să termin și lucrarea asta!»... Pictez nemâncat. Nu așa, să te-apuci să le mâzgălești, că-ți ies numa' bâzgâieturi." În cele din urmă, îi cer să mă lămurească ce înseamnă de fapt crucile acelea colorate, cocoțate în copaci, pe care le pictează de atâția și atâția ani. La așa întrebări, fața brăzdată, negricioasă a bătrânului se luminează. Spusele lui capătă tonalități profetice, pițigăiate și ample, bătrânul pare a plânge, un plânset adânc, profund și tainic, de dincolo de înțelegerea omenească. "Crucea asta este casa sufletului! La noi când se îngroapă un om, nu-i pune de la început cruce la cap. Îi pune stâlp, doar ca să se știe că acolo, în pământ, se găsește un trup. Scriu numai numele mortului, dispărut în ziua cutare, anul cutare. Atât. Dacă n-are cununie, i se face un pom - un puiete de plop încărcat cu daruri - pe care i-l pune la cap, lângă stâlp. Abia la șase săptămâni se sloboade crucea, vine popa și-i face moliftă. Ei, important e unde merge sufletu-n ălea șase săptămâni. Până la șase săptămâni, sufletu' aleargă pe toate căile de-a rândul, peste tot unde-a trăit în viață, iar când vine să se odihnească, el trage la acest acoperiș și acoperișu' ăsta-i casa sufletului. Crucea! Dar atunci, la șase săptămâni, noi nu punem numai o singură cruce - cea mare, de la cap - ci-i facem mortului încă trei cruci: crucea de apă - care se pune la fântână, crucea de punte - la un pod sau la un ogaș, și crucea de jurământ - care se urcă în copaci. La șase săptămâni, se schimbă stâlpul, oamenii mă cheamă, și eu scriu: «Aici se odihnește scumpul și iubitul nostru cutare, pe care nu-l uităm în veci». Și-i mai scriu o lozincă, compusă de mine: «Ca o floare ce se trece,/ Este omul pe pământ,/ Astăzi el bea și petrece,/ Mâine zace în mormânt». Asta-i pentru crucea de la cap. Și mai am două de scris. Una pentru fântână: «Ca o floare ce se trece,/ A mă face, a mă uita,/ Lăsați o lacrimă să pice,/ Pe iscălitura mea» - și una pentru punte, care sună așa: «Trecătorule, oprește-te și citește,/ Că și eu am fost ca tine,/ Și tu mâine vei fi ca mine,/ Două-n lume nu se poate,/ Să scăpi omul de la moarte,/ Și să-ntinerești». E bine, frumos? Am lozinci frumoase, așa-i?"
Da, este un adevărat spectacol să-l vezi pe nea Manolică recitându-și epitafurile. Le spune cu brațele desfăcute, ca și crucile lui. O tânguire nostalgică, mustind de subînțelesuri, de parcă bătrânul ar refuza să-ți deslușească deplina taină a crucilor sale și ar păstra mereu câte ceva pentru el. Întrezăresc o lume aievea, în care sufletele morților zboară precum păsările pe deasupra capetelor celor vii, o lume secretă, pe care noi, muritorii, nu trebuie în niciun chip s-o supărăm.
Din când în când, bătrânul rămâne cu ochii pironiți în depărtare, mestecând în gol, ca și cum și-ar mesteca gândurile. Îl întreb pe nea Manolică dacă în cele șase săptămâni sufletul morților se mai poate întoarce printre cei vii. De când se păstrează acest obicei? Biserica îl îngăduie? De ce nu se mai întâlnește nicăieri altundeva în România? La toate întrebările, cioplitorul de cruci dă din cap și răspunde la fel: "Nu știm. Așa s-a pomenit".
Un abure alb
Satul Izvoarele. Cât timp am vorbit cu Carolina Mărgineanu, nicio clipă nu i-a dispărut zâmbetul de pe buze. Un zâmbet împietrit, rece, dar o cătătură foarte blândă, un chip ce emană o înțelepciune îngăduitoare, de mamă. Îi cer și ei același lucru: să-mi spună ce se întâmplă cu sufletul omului după moarte, în cele șase săptămâni. Drept răspuns, femeia depărtează puțin ușa odăii și-mi arată acolo un pahar cu apă, pe jumătate plin. "Așa-i la noi: se pune după ușă o batistuță și un pahar cu apă. Sufletul mortului trage în fiecare seară aici. Ziua bântuie, colindă departe, pe unde-a târcolit el prin această viață, dar noaptea vine la locul lui aici, după ușă. Și asta - noapte de noapte, timp de șase săptămâni. I-e sete. Acuma, sunt alții de se fac și «moroi». Învârtesc vase prin casă, mișcă mobilele, sparg."
Sufletul cel bun se transmite-n păsări albe, zburătoare, în oi bălaie, pe când sufletele rele vin sub formă de vulturi, dihori sau alte animale sperietoare: "Îmbunare (bunăoară) poate veni o pasăre albă, glăsoasă, să se pună aicea pe pervaz și tu să simți c-a venit lângă tine cineva drag, care ți-a murit nu de mult. Uite, cu 19 ani în urmă, mie mi s-a prăpădit un ginere, iar fata mea a rămas singură și gravidă. Șase săptămâni s-a ivit sufletul lui și i-a spus în vis să nu lapede copilul, că-i băiat. În fiecare noapte-l visa. Și atunci, fata și-a luat inima în dinți și a mers înainte cu Dumnezeu. Acum, băiatul e mare și frumos, de 18 ani. Mai târziu, l-a visat din nou. De data asta, i-a spus să se căsătorească a doua oară, că el n-o să se supere. Tare mult o iubea... Fata s-a recăsătorit - a nimerit un soț de ispravă -, dar sufletul lui încă mai vine. Vine, fiindcă are feciorul aici."
O întreb, școlărește, cum își închipuie c-ar arăta sufletul. Ea îmi răspunde că nu-și închipuie, ci știe, știe, pentru că l-a văzut. "Sufletul e un abure. Îndată ce-a ieșit din corpu' omului, el nu mai este om, e pământ. Eu am fost la căpătâiul multor muribunzi și am văzut cu ochii mei cum își dă omul sufletul. Și-l trage în liniște, așa, respiră un pic mai des decât de obicei, iar când se apropie sorocul, îl rărește. Suflă mai rar, tot mai rar... În ultimele clipe își ațintește privirea. Cum te-ai uita la coșul ăla, acolo sus, și acolo-ți rămâne privirea. Dacă sufletul a prins o țintă acolo, acolo rămâne cu privirea și într-acolo zboară aburele din el. Asta este. Dacă moartea vine bună, frumoasă, omul se duce în liniște, cu un râs pe buze. Dar dacă vine urâtă, mai furioasă sau mai necăjită, omul se sperie de ea, ispicește, se strâmbă, se zbate... Depinde cum a fost sufletul lui pe această viață. Așa că vedeți dvs., sufletul este ne-mu-ri-tor! Nemuritor. Oricum ai învârti-o, nu se poate altfel."
Focuri pe Jii
Dimineața, înainte de răsăritul soarelui, pe ulițele satelor acestora poți vedea trei fetițe desculțe cărând fiecare câte o găleată de apă. Sunt cele trei "ape ale ieșirii sufletului", un fel de pomene, pe care copilele sunt nevoite să le ducă în fiecare zi, vreme de șase săptămâni, atunci când în satul lor a murit cineva. În cealaltă mână, țin toiagul de alun, având în vârf un buchețel de flori, un batic alb, câțiva bănuți și o lumânare aprinsă. Ajung la câte o femeie mai în vârstă, care le cuprinde drăgăstos de subțioară și le întreabă de trei ori: "E soarele martor că ai adus apele?". Iar fetița răspunde, rușinoasă: "Sunt și eu, și sfântul soare!".
Carolina Mărgineanu are cinci fete și fiecare dintre ele a îndeplinit, la vremea ei, acest ritual. Un ritual complicat, plin de cifre cu înțelesuri magice, secrete, dar pe care toate femeile îl urmează cu sfințenie. "La nouă zile se face prima pomană. Se face masă mare, păristas la capu' mortului, cu nouă colaci - trei la fiecare apă adusă -, prescure și căpețel. Încă după îngropare, o fomeie face un stat din ceară de albine, dar să fie exact cât mortul de lung. Statu' ăsta-i ca un fel de lumânare răsucită, făcută vârcol, și se aprinde în fiecare zi acolo, pe «pieptul» mormântului. Fomeia care tămâiază mormântul trebe s-aibe grije să economisască statul, încât el să se stingă nici mai devreme, nici mai târziu decât la șase săptămâni. În fiecare zi, fomeia vine la mormânt cu ciobu' de tămâie, dă târcol mormântului de trei ori, zice un Tatăl Nostru și-l tămâiază. Asta, până la șase săptămâni, când e masa Sărindarului, pomana cea mare. Atunci, fetițele aduc apele pentru ultima dată și le slobod pe Jii. Din Jii, ele mai scot încă 44 de găleți de apă - însemnând cele 44 de vămuri ale trecerii sufletului - pe care le varsă pe mal, pe iarbă verde. Noi, fomeile, tămâiem malul unde s-au slobozit apele, aprindem lumânări la corisari (colaci), câte trei corisari la fiecare apă adusă de fetițe. Apoi, dăm drumul pe ape la trei troci de dovleac, fiecare având câte-o lumânare aprinsă și-un colăcel într-însul. Și dacă focurile merg lin pe Jii, înseamnă că și fetițele au dus apa cum se cuvine. Asta-i datina. Așa s-a pomenit, și noi, fomeile, așa facem de când ne știm."
Crucea cuvintelor
Ultimul sat de la miazănoapte al celor două comune gorjene este cătunul Ceplea, mult mai mic și mai izolat decât celelalte. Aici, la mare cinste este pictorul de cruci Grigore (Gore) Măciucă - însă un om cu totul diferit de Manolică Dumitrescu. Nea Gore mai face și altele: scrie poezii, pictează stele și cioplește "vicleie" (de la Vicleim, Viflaim), un fel de biserici din lemn în miniatură, acoperite în amănunțime cu picturi, pe care le poartă cu ei copiii satului în noaptea de Crăciun. Deși nu are decât cele patru clase primare, vorbește ca un adevărat dascăl. Cu părul ciufulit, vehement, însă deloc dispus la șagă, nea Gore își drămuiește cu grijă fiecare cuvânt și nu cade niciodată în capcana vorbelor mari și smiorcăite. Pentru el, toate întrebările lumii s-au limpezit de mult. Poeziile pe care le-a scris în întreaga viață le-a grupat în zece "Scrisori". Iar astăzi, nea Gore mărturisește cu mâna pe inimă că nu mai poate scoate sau adăuga din ele nici măcar o virgulă. Doar pentru una din aceste scrisori - cea de-a noua, având câteva sute de strofe - a scris cinci sute de nopți încheiate. La nimic nu ține mai mult pe lume decât la nopțile acelea lungi de iarnă, când poate să lucreze și să mediteze liniștit, în micuțul său atelier de la intrarea în casă. "Eu sunt țăran, domnule, am vite, am plug, am car, nu-mi pot lăsa pământul nemuncit. N-am timp. Nu pot lucra decât noaptea și, în special, în nopțile de iarnă. Pentru o cruce simplă, de jurământ, eu muncesc două nopți întregi, până-n zori. N-ai voie să te joci cu lucrurile astea, căci jurământul crucii e o viață de om și nu te poți juca cu o viață de om. E desfășurarea cuvintelor vieții lui. Asta e! În viață, când omul spune o vorbă, e bine s-o spună cu grijă, ca să fie ajutat cineva după vorbele lui. Așa după cum am găsit eu demult o poezie, pe care-am învățat-o: «O, omule, ce mari răspunderi ai!/ De tot ce faci pe lume,/ De tot ce spui în scris sau grai,/ De pilda ce la alții dai,/ Căci ea mereu spre Iad sau Rai/ Pe mulți o să-i îndrume...». Ăsta este jurământul, domnule, prețul jurământului! Și dacă omul n-a spus în viață cuvântul care trebuie, doar CRUCEA îl va ajuta. Îl va ajuta pentru toate greșelile lui."
Cimitirul trist de la Ceplea
În cele din urmă, nea Gore se oferă să mă conducă într-un loc cu totul deosebit, nu prea departe de casă, locul unde - zice el - se află întreaga lui "operă". Ne îndreptăm amândoi spre o colină singuratică, pe vârful căreia abia se întrezărește o ruină de biserică, înconjurată de pomi bătrâni și colorați. Avea dreptate. Dacă n-aș fi ajuns acolo, pe dealul acela bătut de vânt, poate că n-aș fi priceput nimic din toate mărturiile ce-mi fuseseră încredințate până atunci, poate că n-aș fi deslușit o fărâmă din misterul faimoaselor cruci de la marginea Gorjului. Numai despre acest micuț cimitir de la Ceplea s-ar putea scrie o carte întreagă. E atâta durere adunată în locul acela, încât uneori simți cum te soarbe pământul. Printr-un gard prăpădit, de leațuri, se văd frânturi din mulțimea acoperămintelor albastre ale crucilor, fiecare ascunzând câte un nume și o tragică poveste. Multe dintre ele sunt prăvălite într-o rână, au lemnul atât de vechi, crăpat și afumat de ploi, încât abia mai ghicești chipurile îngerilor sau însemnele anilor. Epitafurile nu sunt vesele ca la Săpânța, ci reci, searbede, cutremurătoare. În cele patru colțuri ale cimitirului sunt patru arbori bătrâni și negri, având scoarța asemeni unei musculaturi răsucite și putrede. La fel ca peste tot, crucile jurământului s-au înstăpânit asupra lor, de la rădăcini până la cele mai înalte ramuri. Oamenii spun că, atunci când bat vânturi puternice, pot auzi tocmai din sat mulțimea de cruci scârțâind. Scârțâie prelung și ascuțit, ca un vaiet. Înăuntru, totul e înghițit de ierburi, bălării lungi urcă, precum o molimă, pe zidurile masive, mâncate până la rană, în altar au crescut pomi tineri și zvelți, ce-și scot năvalnic ramurile încâlcite prin gaura de lumină unde fusese odinioară turla. Mai veche de două sute de ani, biserica fusese părăsită de săteni doar pentru motivul că, în primul război mondial, soldații germani au folosit-o ca loc de dormit. Chiar dacă i-au prădat podoabele, soldații au lăsat-o în perfectă stare, dar de atunci nici oamenii și nici preoții n-au mai vrut să mai intre într-însa niciodată. Cupola a dispărut demult. A rămas în amintirea sătenilor pilda celor trei femei - Mrejeru Leanța, Ungureanu Victorina și Cimpoca Nicolița - care, acum vreo douăzeci de ani, cărau cu roabele cărămizi din dealul cimitirului. Din cărămizile bisericii și-au mărit casele, și-au făcut grajduri și cotețe, iar, după ce le-au terminat, toate trei au murit de cancer, toate trei în același timp. A fost blestemul zidurilor...
Ieșim. În lumina moale a asfințitului, noianul de cruci își recapătă parcă, pentru o clipă, culoarea și prospețimea. Nea Gore îndreaptă palma spre întreg cimitirul, apoi zâmbește. Un zâmbet șters, palid, din care răzbate o nemărginită tristețe: "Asta e opera de care îți spusei".
(Fotografiile autorului)