Cimitirul din copaci

Bogdan Lupescu
- În lumea satelor românești, ritualurile creștine au luat forme halucinante, mai ales când e vorba de cultul morților. Țăranii noștri nu trăiau cu credință, ci în credință. Așa au descoperit secretul vieții "de dincolo" și felul în care sufletul ajunge în Rai -

Crucile umblătoare

La margine de Gorj, în vârful triunghiului format de apele Jiului și ale Gilortului, există câteva sate stranii, în care crucile morților par a nu-și mai găsi locul în cimitire și încep să năvălească pe uliți. Nu e o exagerare: convoaie întregi de cruci colorate, pie­zișe, cu brațele desfăcute ca niște sperietori, ies pe porțile cimitirelor și încep să măr­șă­luiască încet, abia sesizabil, spre sat. Le vezi peste tot - printre case, pe dealuri și prin păduri, un exod halu­ci­nant și cotro­pitor, care tinde să înghită tot ce e viu. Se opresc pe la fântâni și izvoare, ca și cum ar voi să bea apă. Cele mai tinere, proaspăt zugrăvite în al­bas­tru, aș­teap­tă încolonate ceva mai în spate, iar cele bă­trâne și pu­trede se înghesuie spre marginile fântânilor, ridicân­du-se până la furcile acoperișurilor, cuprinse par­că de o veche și nepotolită însetare. De aici și până hăt de­parte, pe dealuri, sunt zeci, sute de astfel de știubeie, în jurul cărora se văd alte și alte pâlcuri de cruci. Cru­cile au chi­puri albe și buze mici, brațele împodobite cu brâuri ră­su­cite și picturi de sfinți încruntați, pur­tând mantii roșie­tice, de culoarea sângelui proaspăt. Și, lucrul cel mai ciu­dat, la răscruce de drumuri ele se urcă în copaci, precum păsările. La intra­rea în satul Costești (comuna Aninoa­sa), există un fel de piațetă pustie, având în mijloc trei-patru salcâmi bă­trâni și înalți, ale căror trunchiuri sunt pur și simplu cotropite de cruci. Deși neînsuflețite, bătute în cuie, ele îți dau totuși o senzație stranie: par că se mișcă. De jos până sus, numai cruci contorsio­nate, spriji­nindu-se cu bra­țele una pe cealaltă, în­că­lecân­du-se într-o sforțare lentă, dis­pe­rată, de a ajunge cât mai re­pede aproa­pe de cer. Iar cele mai de sus erau atât de vechi și de înnegrite, încât aproa­pe se contopeau cu scoarța zbâr­cită a copacilor, ca și cum ar fi fost cres­cute direct din miezul trunchiului. Ca și cum ar fi devenit ele însele niște ra­muri...

Datini străvechi

Coborând de la Târgu-Jiu către Dolj, nimeni nu știe de "crucile umblă­toare". Nici măcar gorjenii din zonele li­mi­trofe. La numai câțiva kilometri de aici, oamenii își îngroapă morții sub cruci obișnuite, de piatră, iar, dacă-i întrebi de "crucile din pomi", își râd de tine, ca și cum i-ai momi cu cine știe ce bazaconii. Singurele locuri din țară unde poți întâlni obiceiul acesta sunt două comune uitate de lume - Plopșoru și Aninoasa -, însumând fiecare câte trei-patru sate sărace, ca vai de ele. Cu mașina, le poți stră­bate în mare viteză, fără ca nimic să-ți distragă aten­ția. Doar câte o uliță lungă, neasfaltată, în­soțită de un singur rând de case colorate țipător, având spre ogradă un soi de tinde înalte, cu bolți din piatră. Și oame­nii: învinețiți de soare, aproape tuciurii, scunzi, gălă­gioși, cu privirile înroșite și scân­teietoare, niciunul nu pare să păs­treze în minte vreo ră­mășiță de taină sau de basm. Vara umblă me­reu desculți - femei rotun­de, cu rochii negre și largi, bărbații - cu nă­dragi de lucru, peticiți mărunt, toți moș­tenind un mers cră­cănat, grăbit, ca de rață. Spre seară, băr­bații apar la poartă, îm­brăcați cu cămeși cu­rate, în culori des­chise, cu guler scrobit, me­ni­te par­că să contrasteze cu chi­purile îm­bă­trâ­nite mult prea devreme. Abia atunci când soarele începe să se colo­reze în violet și ei se odih­nesc pe băncile scun­de, așezate în fața caselor, trăsăturile lor în­crâncenate se mole­șesc, oamenii își lasă cape­tele pe-o parte, indiferenți, le­gă­nați de plăcuta mah­mu­rea­lă a apusului. La cea­­­su­rile înserării, cu ți­gă­rile lipite de col­țul gurii, oltenii aceia uitați de lume și soar­tă alunecă în povești. Toată suflarea satului Costești mă îndru­mă încet spre lo­cuința lui Emanoil (Mano­lică) Du­mi­tres­cu, re­­cunoscut una­nim drept cel mai iscu­sit pictor de cruci din comuna Ani­noa­sa.

Casa sufletului

Citindu-mi gândurile, nea Ma­no­lică întinde mâna și, fără oco­lișuri, pe un ton răstit, mă pune să-i spun dacă tremură. Într-adevăr, deși e foarte plăpând, rebegit de ani, bă­trânul are o palmă rece și tare, incredibil de puter­nică. "Păi vezi? La vârsta asta! Am aproape optzeci de ani și tot nu tremură. Dacă este de beut, mai beau și eu un rachiu, da' mâna tot mi-i tare. Ca să te poți apuca de pictat crucile ălea, trebe să fii puternic și curat! Asta-i! Îna­inte de-a începe lucrul, strig: «Doam­ne! Ajută-mi, Doam­­ne, Dumnezeule, Sfântule Doamne! Ajută-mi să ter­min și lucrarea asta!»... Pic­tez nemâncat. Nu așa, să te-apuci să le mâzgălești, că-ți ies numa' bâzgâieturi." În cele din urmă, îi cer să mă lămu­rească ce înseamnă de fapt crucile acelea colorate, coco­țate în copaci, pe care le pic­tează de atâția și atâția ani. La așa întrebări, fața brăz­­­dată, negricioasă a bătrânului se luminează. Spusele lui capătă tonalități profetice, piți­gă­iate și ample, bă­trâ­nul pare a plânge, un plânset adânc, profund și tainic, de dincolo de înțelegerea ome­neas­că. "Crucea asta este casa sufletului! La noi când se în­groapă un om, nu-i pune de la început cruce la cap. Îi pune stâlp, doar ca să se știe că acolo, în pământ, se gă­sește un trup. Scriu nu­mai numele mortului, dispărut în ziua cutare, anul cutare. Atât. Dacă n-are cununie, i se face un pom - un puiete de plop încărcat cu daruri - pe care i-l pune la cap, lângă stâlp. Abia la șase săptămâni se slo­boa­de crucea, vine popa și-i face moliftă. Ei, important e unde merge sufletu-n ălea șase săptămâni. Până la șase săptămâni, sufletu' aleargă pe toate căile de-a rândul, pes­te tot unde-a trăit în viață, iar când vine să se odih­neas­că, el trage la acest acoperiș și aco­perișu' ăsta-i casa sufletului. Crucea! Dar atunci, la șase săptămâni, noi nu punem nu­mai o singură cruce - cea mare, de la cap - ci-i facem mortului încă trei cruci: crucea de apă - care se pune la fântână, crucea de punte - la un pod sau la un ogaș, și crucea de jurământ - care se urcă în copaci. La șase săptămâni, se schimbă stâlpul, oamenii mă chea­mă, și eu scriu: «Aici se odihnește scum­pul și iubitul nostru cutare, pe care nu-l uităm în veci». Și-i mai scriu o lozin­că, compusă de mine: «Ca o floare ce se trece,/ Este omul pe pământ,/ Astăzi el bea și petrece,/ Mâine zace în mor­mânt». Asta-i pentru crucea de la cap. Și mai am două de scris. Una pentru fântână: «Ca o floa­re ce se trece,/ A mă face, a mă uita,/ Lăsați o lacrimă să pice,/ Pe iscăli­tura mea» - și una pentru punte, care sună așa: «Trecă­to­rule, oprește-te și citește,/ Că și eu am fost ca tine,/ Și tu mâine vei fi ca mine,/ Două-n lume nu se poate,/ Să scăpi omul de la moarte,/ Și să-ntinerești». E bine, fru­mos? Am lo­zinci frumoase, așa-i?"
Da, este un adevărat spectacol să-l vezi pe nea Ma­­no­lică recitându-și epi­tafurile. Le spune cu brațele des­fă­cute, ca și crucile lui. O tânguire nostalgică, mustind de subînțelesuri, de parcă bă­trânul ar re­fuza să-ți deslu­șeas­că de­plina taină a cru­cilor sale și ar păs­tra me­reu câte ceva pentru el. În­tre­zăresc o lume aie­vea, în care su­fle­­te­le morților zboa­ră precum pă­să­rile pe dea­supra ca­pete­lor celor vii, o lume se­cre­tă, pe care noi, mu­ritorii, nu trebuie în niciun chip s-o supă­răm.
Din când în când, bătrânul ră­mâne cu ochii pironiți în depărtare, mestecând în gol, ca și cum și-ar mesteca gân­durile. Îl întreb pe nea Manolică dacă în cele șase săp­tă­mâni sufletul morților se mai poate întoarce prin­tre cei vii. De când se păstrează acest obicei? Biserica îl în­gă­duie? De ce nu se mai întâl­nește nicăieri altundeva în Româ­nia? La toate întrebările, cioplitorul de cruci dă din cap și răspunde la fel: "Nu știm. Așa s-a pomenit".

Un abure alb

Satul Izvoarele. Cât timp am vorbit cu Carolina Mărgineanu, nicio clipă nu i-a dispărut zâmbetul de pe buze. Un zâmbet împietrit, rece, dar o cătătură foarte blândă, un chip ce emană o înțelepciune îngă­duitoare, de mamă. Îi cer și ei același lucru: să-mi spună ce se întâmplă cu su­fletul omului după moarte, în cele șase săptămâni. Drept răspuns, femeia depăr­tează puțin ușa odăii și-mi arată acolo un pahar cu apă, pe jumătate plin. "Așa-i la noi: se pu­ne după ușă o batistuță și un pahar cu apă. Su­fle­tul mortului trage în fiecare seară aici. Ziua bântuie, colindă departe, pe unde-a târcolit el prin această viață, dar noaptea vine la locul lui aici, după ușă. Și asta - noap­te de noapte, timp de șase săptămâni. I-e sete. Acuma, sunt alții de se fac și «moroi». Învârtesc vase prin casă, mișcă mobilele, sparg."
Sufletul cel bun se transmite-n păsări albe, zbură­toa­re, în oi bălaie, pe când sufletele rele vin sub formă de vul­turi, dihori sau alte animale sperietoare: "Îmbunare (bunăoară) poate veni o pasăre albă, glă­soasă, să se pună aicea pe pervaz și tu să simți c-a venit lângă tine cineva drag, care ți-a murit nu de mult. Uite, cu 19 ani în urmă, mie mi s-a prăpădit un ginere, iar fata mea a ră­mas sin­gură și gravidă. Șase săptămâni s-a ivit sufletul lui și i-a spus în vis să nu lapede copilul, că-i băiat. În fie­care noapte-l visa. Și atunci, fata și-a luat inima în dinți și a mers înainte cu Dumnezeu. Acum, băiatul e mare și fru­mos, de 18 ani. Mai târziu, l-a visat din nou. De data asta, i-a spus să se căsătorească a doua oară, că el n-o să se supere. Tare mult o iubea... Fata s-a recăsătorit - a nimerit un soț de ispravă -, dar sufletul lui încă mai vine. Vine, fiindcă are fe­ciorul aici."
O întreb, școlărește, cum își închipuie c-ar arăta su­fle­tul. Ea îmi răspunde că nu-și închipuie, ci știe, știe, pen­tru că l-a văzut. "Sufletul e un abure. Înda­tă ce-a ieșit din corpu' omu­­lui, el nu mai este om, e pământ. Eu am fost la căpătâiul multor muri­bunzi și am văzut cu ochii mei cum își dă omul sufle­tul. Și-l trage în liniște, așa, respiră un pic mai des decât de obicei, iar când se apropie soro­cul, îl rărește. Suflă mai rar, tot mai rar... În ultimele cli­pe își ațin­tește privirea. Cum te-ai uita la coșul ăla, aco­lo sus, și acolo-ți rămâne privi­rea. Dacă sufletul a prins o țintă acolo, acolo rămâne cu privirea și într-acolo zboa­ră aburele din el. Asta este. Dacă moartea vine bu­nă, fru­moasă, omul se duce în liniște, cu un râs pe bu­ze. Dar dacă vine urâtă, mai furioasă sau mai necă­jită, omul se sperie de ea, ispicește, se strâmbă, se zba­te... Depinde cum a fost sufletul lui pe această via­ță. Așa că vedeți dvs., su­fle­tul este ne-mu-ri-tor! Ne­mu­­ri­­tor. Oricum ai în­vârti-o, nu se poate altfel."

Focuri pe Jii

Dimineața, înainte de ră­săritul soarelui, pe ulițe­le satelor acestora poți ve­dea trei fetițe des­culțe că­rând fiecare câte o găleată de apă. Sunt cele trei "ape ale ieșirii sufletului", un fel de pomene, pe care copilele sunt ne­voi­te să le ducă în fiecare zi, vreme de șase săp­tă­mâni, a­tunci când în satul lor a murit cineva. În cealaltă mână, țin to­iagul de alun, având în vârf un buchețel de flori, un batic alb, câțiva bă­nuți și o lumânare aprinsă. A­jung la câte o femeie mai în vârstă, care le cu­prinde dră­găstos de subțioară și le în­trea­bă de trei ori: "E soare­le martor că ai adus apele?". Iar fe­tița răspunde, ruși­noasă: "Sunt și eu, și sfântul soare!".
Carolina Măr­gi­nea­nu are cinci fete și fiecare din­tre ele a îndeplinit, la vremea ei, acest ritual. Un ritual com­plicat, plin de cifre cu înțelesuri magi­ce, secrete, dar pe care toate femeile îl urmează cu sfin­țe­nie. "La nouă zile se face prima pomană. Se face masă mare, păristas la capu' mor­tului, cu nouă co­laci - trei la fie­care apă adusă -, prescure și căpețel. Încă după îngropare, o fomeie face un stat din ceară de albine, dar să fie exact cât mortul de lung. Statu' ăsta-i ca un fel de lumânare răsucită, făcută vârcol, și se aprinde în fiecare zi acolo, pe «pieptul» mormân­tului. Fomeia care tămâiază mormân­tul trebe s-aibe grije să economisască statul, încât el să se stingă nici mai de­vreme, nici mai târziu decât la șase săptămâni. În fiecare zi, fomeia vine la mormânt cu ciobu' de tămâie, dă târcol mormântului de trei ori, zice un Tatăl Nostru și-l tă­mâia­ză. Asta, până la șase săp­tă­mâni, când e masa Sărin­da­ru­lui, pomana cea mare. Atunci, fetițele aduc apele pen­tru ultima dată și le slobod pe Jii. Din Jii, ele mai scot încă 44 de găleți de apă - însemnând cele 44 de vămuri ale trecerii su­­fle­tului - pe care le var­să pe mal, pe iarbă ver­de. Noi, fomei­le, tă­mâ­iem ma­lul unde s-au slobozit ape­le, aprindem lumânări la corisari (colaci), câte trei corisari la fiecare apă adusă de fetițe. Apoi, dăm drumul pe ape la trei troci de dovleac, fiecare având câte-o lumâ­na­re aprinsă și-un colăcel într-însul. Și dacă focurile merg lin pe Jii, înseam­nă că și fetițele au dus apa cum se cuvine. Asta-i datina. Așa s-a po­menit, și noi, fomeile, așa facem de când ne știm."

Crucea cuvintelor

Ultimul sat de la miazănoapte al celor două comune gorjene este cătunul Ceplea, mult mai mic și mai izolat decât celelalte. Aici, la mare cinste este pictorul de cruci Grigore (Gore) Măciucă - însă un om cu totul diferit de Manolică Dumitrescu. Nea Gore mai face și altele: scrie poezii, pictează stele și cioplește "vicleie" (de la Vicleim, Viflaim), un fel de biserici din lemn în miniatură, aco­pe­rite în amănun­țime cu picturi, pe care le poartă cu ei copiii satu­lui în noaptea de Crăciun. Deși nu are decât cele pa­tru clase primare, vorbește ca un adevărat dascăl. Cu părul ciufulit, vehe­ment, însă de­loc dispus la șagă, nea Gore își drămu­ieș­te cu gri­­jă fiecare cu­vânt și nu cade niciodată în cap­cana vorbelor mari și smiorcăite. Pen­tru el, toate întrebările lumii s-au lim­pezit de mult. Poeziile pe care le-a scris în întrea­ga viață le-a grupat în zece "Scrisori". Iar as­tăzi, nea Gore mărturisește cu mâ­na pe inimă că nu mai poa­te scoa­te sau adăuga din ele nici măcar o virgulă. Doar pentru una din aces­te scri­sori - cea de-a noua, având câteva sute de strofe - a scris cinci sute de nopți în­cheiate. La nimic nu ține mai mult pe lume decât la nopțile acelea lungi de iar­nă, când poate să lucreze și să mediteze liniștit, în mi­cuțul său atelier de la in­tra­rea în casă. "Eu sunt ță­ran, domnule, am vite, am plug, am car, nu-mi pot lăsa pă­mân­tul nemuncit. N-am timp. Nu pot lucra decât noap­tea și, în spe­cial, în nopțile de iarnă. Pen­tru o cruce sim­plă, de jurământ, eu muncesc două nopți în­tregi, până-n zori. N-ai voie să te joci cu lucrurile astea, căci jurămân­tul crucii e o viață de om și nu te poți juca cu o viață de om. E desfășurarea cuvintelor vieții lui. Asta e! În viață, când omul spune o vorbă, e bine s-o spună cu grijă, ca să fie ajutat cineva după vorbele lui. Așa după cum am găsit eu de­mult o poezie, pe care-am învățat-o: «O, omule, ce mari răspunderi ai!/ De tot ce faci pe lume,/ De tot ce spui în scris sau grai,/ De pilda ce la alții dai,/ Căci ea mereu spre Iad sau Rai/ Pe mulți o să-i îndru­me...». Ăsta este jurământul, domnule, pre­țul jură­mân­tului! Și dacă omul n-a spus în via­ță cuvântul care tre­buie, doar CRUCEA îl va ajuta. Îl va ajuta pentru toate greșelile lui."

Cimitirul trist de la Ceplea

În cele din urmă, nea Gore se oferă să mă con­ducă într-un loc cu totul deosebit, nu prea departe de casă, locul unde - zice el - se află întreaga lui "operă". Ne în­dreptăm amândoi spre o colină sin­guratică, pe vârful că­reia abia se întrezărește o ruină de biserică, încon­ju­rată de pomi bătrâni și colorați. Avea dreptate. Dacă n-aș fi ajuns acolo, pe dealul acela bătut de vânt, poate că n-aș fi priceput ni­mic din toate mărturiile ce-mi fuseseră în­cre­dințate până atunci, poate că n-aș fi deslușit o fărâmă din misterul faimoaselor cruci de la marginea Gorjului. Numai despre acest micuț ci­mitir de la Ceplea s-ar putea scrie o carte în­treagă. E atâta durere adunată în locul ace­­la, încât uneori simți cum te soarbe pământul. Printr-un gard prăpădit, de leațuri, se văd frânturi din mulțimea acoperămintelor al­bas­tre ale crucilor, fiecare ascunzând câte un nume și o tra­gică poveste. Multe din­tre ele sunt prăvălite într-o rână, au lemnul atât de vechi, crăpat și afumat de ploi, încât abia mai ghicești chi­purile îngerilor sau însemnele anilor. Epitafurile nu sunt vesele ca la Să­pânța, ci reci, searbede, cutremu­ră­toare. În cele patru colțuri ale cimiti­rului sunt patru ar­bori bătrâni și ne­gri, având scoarța asemeni unei muscu­la­turi răsucite și pu­tre­de. La fel ca peste tot, crucile jură­mântului s-au înstă­pânit asupra lor, de la rădăcini până la cele mai înalte ra­muri. Oamenii spun că, atunci când bat vânturi puter­nice, pot auzi toc­mai din sat mulți­mea de cruci scârțâind. Scârțâie prelung și ascuțit, ca un va­iet. Înăun­tru, totul e înghițit de ierburi, bălării lungi urcă, precum o molimă, pe zidurile masive, mâncate până la rană, în altar au crescut pomi tineri și zvelți, ce-și scot năvalnic ramurile încâlcite prin gaura de lumină unde fusese odinioară tur­la. Mai veche de două sute de ani, biserica fusese părăsită de săteni doar pentru moti­vul că, în primul război mon­dial, soldații germani au folo­sit-o ca loc de dormit. Chiar dacă i-au pră­dat podoabele, soldații au lăsat-o în perfectă stare, dar de atunci nici oamenii și nici preoții n-au mai vrut să mai intre într-însa niciodată. Cupola a dispărut demult. A ră­mas în aminti­rea săte­ni­lor pilda celor trei fe­mei - Mre­jeru Leanța, Ungurea­nu Vic­torina și Cimpoca Nicolița - care, acum vreo două­zeci de ani, cărau cu roabele cără­mizi din dea­lul cimi­tirului. Din cără­mi­zile bisericii și-au mărit casele, și-au făcut grajduri și cotețe, iar, du­pă ce le-au ter­minat, toate trei au mu­rit de cancer, toate trei în același timp. A fost bles­temul zidu­ri­lor...
Ieșim. În lumina moa­le a asfințitului, noianul de cruci își recapătă par­că, pentru o clipă, culoa­rea și prospețimea. Nea Gore îndreaptă palma spre întreg cimitirul, apoi zâm­bește. Un zâmbet șters, pa­lid, din care răz­ba­te o ne­măr­ginită tris­tețe: "Asta e opera de care îți spusei".

(Fotografiile autorului)