"Individualitatea nu se defineşte doar fizic, ci şi psihic"
- Sunteţi oncolog, specializat şi în psihologia cancerului. Puteţi explica ştiinţific felul în care un şoc emoţional puternic, un divorţ sau pierderea cuiva drag pot să destabilizeze într-atât de mult organismul încât omul să se îmbolnăvească?
- Da. Cine studiază ce înseamnă stresul acut pentru sănătate va primi explicaţii ştiinţifice despre acţiunea sistemului nervos simpatic şi parasimpatic, care reglează toate funcţiile corpului - respiraţia, tensiunea arterială, bătăile inimii. În caz de sperietură, de exemplu, secreţia bruscă de adrenalină face să îţi crească tensiunea, să se accelereze bătăile inimii, să crească numărul de respiraţii pe minut, face să se contracte vasele de sânge de la periferia organismului. Cam aşa încep toate poveştile pe care le aud din partea pacienţilor mei care au suferit şocuri emoţionale. "Când l-am văzut, mi s-au tăiat picioarele..." sau "Când am auzit treaba asta, am îngheţat." În literatură sunt descrise orbirea, muţenia, surzenia asociate cu şocuri emoţionale ori post-traumatice puternice. E de reţinut diferenţa dintre un şoc emoţional acut, şoc ce survine într-un moment în care nu ne aşteptăm, şi mintea noastră - mai mult decât organismul - nu este pregătită să gestioneze situaţia (cum ar fi o împuşcătură în vecinătatea noastră, vederea unui accident de circulaţie, implicarea într-un accident brutal sau orice surpriză care are impact emoţional pe loc) şi şocul emoţional cronic - ca de exemplu, o situaţie din familie care nu are ieşire, un stres financiar perpetuu care nu are soluţionare, şeful care te nedreptăţeşte mereu, te ignoră ori te critică, vecinul care te terorizează constant, tatăl care te domină şi te constrânge să faci anumite lucruri contrare dorinţelor tale etc...
- E posibil ca suferinţa să treacă de la suflet la corp?
- La ambele tipuri (şi la şocul acut, şi la cel cronic) s-a demonstrat această filieră neurovegetativă, prin care se petrec schimbări chimice, metabolice în organism. E deja celebru experimentul american în care cercetătorii, nereuşind să lege ulcerul gastric de stres, au băgat într-o cuşcă, cu un separator de sticlă, o pisică şi câţiva şoricei. Bineînţeles că pisica, neînţelegând sticla, ataca în permanenţă şoarecii, iar aceştia, neînţelegând sticla, au făcut ulcer din cauza stresului continuu provocat de atacul felinei. La fel se întâmplă şi cu oamenii: expuşi la factori de stres care se manifestă brusc, intens, neaşteptat şi fără ieşire, ori la factori de stres cumulativ, de diverse naturi - cedează la nivel fizic. Unii cedează digestiv, alţii cardiovascular, fac hipertensiune, tulburări circulatorii, infarct, alţii cedează nervos, apar tulburări mentale, halucinaţii, alţii la nivel intern, metabolic, endocrin, fac diabet, alţii fac vitiligo sau psoriazis, alţii fac diverse forme de cancer.
- Dacă boala e de natură sufletească, de ce se tratează corpul? Adică, de ce doar efectele fizice şi nu cauzele psihice?
- E de-a-ndoaselea, aşa este, dar e mai uşor... Când tratezi corpul, s-ar putea să ai răspunsuri bune şi din partea psihicului. Rezultatele bune sunt îmbucurătoare, încurajatoare, nu? Decenii întregi de studii s-au bazat pe cunoaşterea corpului fizic. S-au studiat mecanisme de acţiune fizice şi biochimice, mecanisme de feedback pentru fiecare organ în parte, pentru fiecare enzimă secretată, pentru fiecare neurotransmiţător. E colosal până unde s-a ajuns cu măsurătorile de bio-feedback. În secolul al XIX-lea, când R. Virchow a descoperit celula şi a postulat prima teorie celulară, s-a crezut că a fost descoperit mecanismul vieţii. Dar, adevărul e că nici până în ziua de azi, acest mecanism nu este cunoscut. Nu se ştie prin ce miracol, de la stadiul de dezvoltare simplă, celula ajunge să structureze organe şi ţesuturi. Vreo 20% din resursele celulare folosesc la replicare şi vreo 80% reglează mecanisme. Care? Până unde? E ambiguu răspunsul. Mai concret, dacă tai o bucată din ficat, deşi el creşte la loc, nu-şi va recăpăta forma iniţială. În schimb, unghiile cresc la loc la forma iniţială, chiar dacă se smulg şi cad. Habar n-am de ce. Sunt ale mele amândouă. De ce una ştie să-şi refacă forma şi alta nu? Ficatul e mai util, mai important pentru mine decât unghiile, şi totuşi... Mister... Şi-atunci, ce să facem? Tratăm efectele, când nu cunoaştem prea bine mecanismele de cauzalitate. Mai departe, intrăm în domeniul psihologiei, psihanalizei, al spiritualităţii, al puterii gândului. Individualitatea nu se defineşte numai din punct de vedere fizic şi funcţional, ci şi psihic. Unii avem fluturi în stomac, alţii nod în gât, altora li se răcesc mâinile şi picioarele, altora le-o ia inima la galop, altuia i s-a urcat sângele la cap, pe altul l-au luat toate năduşelile, altuia i se usucă gura, sau îi piere sângele din obraji. Fiecare dintre noi simţim altfel emoţiile.
Joc cu măşti
"Omul are o capacitate mare de a-şi masca emoţiile"
Boala vine când ceva nu e în regulă
"Să ne schimbăm modul de gândire asupra corpului"
- Vă rog să vorbiţi despre posibilităţile reale de vindecare şi autovindecare a cauzelor emoţionale ale îmbolnăvirilor.
- Să ne gândim, mai întâi, ce înţelegem prin vindecare? În opinia mea, "vindecarea" nu este un termen potrivit, pentru că boala este o alchimie din care rezultă o evoluţie la un alt stadiu. Nu vorbim de vindecare, ci despre remaniere, dacă e să fim foarte riguroşi. De ce? Vindecare înseamnă că eu mă întorc la stadiul în care am fost înainte. Şi asta nu e bine, pentru că eu am făcut tâmpenii ca să ajung să fac boala respectivă. Şi atunci vorbesc de o remaniere, reevaluare, restaurare, reînnoire, reechilibrare, nu vindecare. Adică, trebuie să ajung obligatoriu la un nou nivel, la care să înţeleg că tot ce am făcut până acum a fost greşit şi de asta m-am îmbolnăvit. Boala a venit ca un semn că ceva nu e în regulă! Nu ştiu ce şi, când nu ştiu, mă duc şi caut sprijin. E mult mai deştept şi mai eficient să ne acordăm permisiunea de a cere ajutor competent. De aceea a apărut necesitatea de a apela la medic, terapeut, antrenor, psiholog, preot, coach, bunica, ş.a.m.d. Subliniez acest aspect, pentru că suntem educaţi, îndoctrinaţi încă de mici că putem obţine tot ceea ce vrem, dar această abordare e nerealistă, iar dacă nu gestionăm corect situaţia, ne facem mai mult rău. Trebuie să schimbăm modul în care gândim asupra corpului nostru, pentru că nu întotdeauna ceea ce ne dorim cu mintea, corpul nostru este capabil să suporte.
- Pe internet şi în revistele medicale se vorbeşte mult, în ultima vreme, despre terapiile neconvenţionale, care trebuie aplicate pentru restabilirea armoniei dintre suflet şi trup, care să ducă la vindecare: alimentaţie, sport, tehnici de relaxare, meditaţie, rugăciune, afecţiune... Credeţi în forţa lor?
- Da, toate aceste soluţii sunt importante, dar nu trebuie să ne grăbim cu soluţiile înainte de a cunoaşte datele problemei. În cazul de faţă, este vorba despre creşterea gradului de conştienţă, de autocunoaştere. Ca să mă pot vindeca, trebuie, în primul rând, să ştiu cine sunt. Fiindcă eu nu sunt inginerul cutare sau doctorul cutare, nu sunt pensionarul cutare sau mama lui cutare, sau fiul lui...şi aşa mai departe. Nu trebuie să ne confundăm cu statutul nostru social, cu apartenenţa la familie, cu rolurile pe care le avem, fiecare dintre noi, în viaţa de zi cu zi, în raport cu cei din jurul nostru. Cine eşti tu cu adevărat? Puţini sunt cei care pot răspunde la această întrebare. Toată lumea se identifică prin personalităţile pe care le întruchipează.
Criminalii nu fac cancer!
"Dacă nu reuşim să ne identificăm, ne îmbolnăvim"
- Ne îmbolnăvim dacă nu reuşim să ne identificăm. Cel care se identifică cel mai bine şi corespunde dorinţelor sale este pungaşul, hoţul, violatorul, criminalul. El nu se cenzurează în niciun fel. Ăsta n-o să facă niciodată cancer. Face cancer cel care nu se identifică. Există doi poli ai personalităţii noastre: individul care încalcă toate regulile sociale, identificându-se prea mult cu el însuşi, şi atunci vorbim de egoism, de egocentrism, şi individul care respectă toate regulile. Cel obedient. Deci, dacă am distorsiuni mari în familie, mă voi îmbolnăvi. Dacă am suferit distorsiuni mari în perioada de şcoală, sunt deja un om bolnav. Avem stări cauzatoare de boală, din cauza atmosferei din familie, din cuplu: constrângere, împiedicarea dezvoltării personalităţii, lipsa consensului afectiv sau intelectual, mezalianţele spirituale, lipsa unui sprijin afectiv sau sprijin moral. Poate că totul e bine acasă, rezonez etc., dar am o meserie tâmpită, pentru că nu am fost lăsat să îmi aleg profesia care-mi plăcea. Şi atunci, mediul, pentru mine, e toxic. Schimbarea e cheia. Trebuie să mă hotărăsc să mă schimb cu 180 de grade. Sunt o serie de oameni care nu au nicio perspectivă la serviciu, sunt închistaţi, dar nu fac schimbarea, din cauza obedienţei. A spus mama să stai acolo că e bine, şi tu stai. Te trezeşti dimineaţa, ai un scop în viaţă: mergi la muncă. Nu are importanţă restul... 63 % din oameni sunt obedienţi în situaţii similare de viaţă. S-au făcut studii. În sensul acesta, vă invit să citiţi "Efectul presiunii grupului asupra distorsionării judecăţii", Asch, 1970 sau să vizionaţi documentarul "Obedienţa", realizat de Stanley Milgram, în cadrul Universităţii Yale. Obedienţa nu e ascultare oarbă, nu e sclavie, este un fel de mers pe şină, care e deosebit de periculos. 65% din indivizii din întreaga lume se comportă aşa. Şi ce credeţi că a contat? După ce veţi vedea filmul, îmi veţi spune: "Recompensa pe care nu voiau s-o piardă". Da. Ăsta se numeşte "dresaj".
Terapia prin rugăciune
"Există riscul ca rugăciunea să se transforme într-o mantră"
- Distorsiunile afective, iubirea, creează şi ele boală? În ce fel?
- Eu nu vorbesc de iubire, ci de armonizare. În primul rând, apare nevoia de cunoaştere reciprocă, un acordaj fin de armonizare. Vom încerca să ne simţim unul pe celălalt, să rezonăm. Mai apoi, dacă suntem norocoşi, intrăm în simbioză. Foarte important! Coexistăm. Iubirea sună cam aşa: "te iubesc!", şi asta înseamnă că te accept aşa cum eşti, cu toate ale tale. Dar e o păcăleală, nu e deloc aşa! Nu ne acceptăm. Mai devreme sau mai târziu, începem să ajustăm, să vrem să corectăm, să adaptăm personalitatea celui iubit la dorinţele noastre. Şi atunci nu mai e vorba de iubire... Filosofia iubirii neţărmurite este o capcană. E un exerciţiu forţat, care nu rezistă în timp. Mai există o cale. Să punem în discuţie exemplul Maicii Tereza - altruismul întruchipat - care zice: te mângâi, te îmbrăţişez, te botez. Îţi arăt înţelegere şi compasiune creştinească, dar nu trec prin mine toate problemele tale. Nu sunt chiar atât de empatic. Nu mă identific cu tine, că altfel mă îmbolnăvesc. E destul de clar ce vreau să spun?
- E foarte clar. Mulţumesc! Şi pentru că aţi amintit de Maica Tereza, vă rog să extindeţi zona spirituală şi asupra terapiei prin rugăciune, recomandată chiar şi de oamenii de ştiinţă.
- Depinde despre ce fel de rugăciune vorbim, "Dă-mi, Doamne, sănătate" şi-atât? Există riscul ca rugăciunea să se transforme într-o mantră, într-o incantaţie pe care o rostim fără s-o mai trecem prin filtrul sinelui, fără să o mai simţim. Primul pas în rugăciune este să-mi dau seama că există Dumnezeu. Să cred asta din toate puterile. N-o să-mi dau seama că există Dumnezeu în timp ce-mi fac cafeaua. N-o să am nicidecum revelaţia divinităţii acasă, în contextul obişnuit, al familiei, dar nici nu trebuie să stau în lotus, în faţa unei zeităţi. Pot, dacă pot, să stau în genunchi, în faţa icoanei din casă sau din biserică. Şi mai pot să stau faţă-n faţă cu natura. Dimineaţa, mă ridic din pat, mă închin în faţa icoanei, trag oblonul şi văd cum răsare soarele. Dumnezeu îmi mai dăruieşte o zi! Nu există tihnă mai mare. Dar mai trebuie să fac ceva... Să pun nasul în mişcare. Şi-atunci deschid fereastra. Trag pe nas aer şi mă umplu. Se numeşte "prana". Respir de trei-patru ori profund, să simt eu aerul ăla cum pătrunde în plămâni, cum pune în mişcare totul. Atunci pot să-l bănuiesc pe Dumnezeu..., să-l simt în fiecare celulă a fiinţei mele.
Reînvăţarea naturii
"Uită-te o săptămână la cer!"
- Aici avem o problemă. Copiilor nu li se mai îngăduie să exploreze mediul înconjurător, decât în condiţii favorabile termic şi sigure din punct de vedere al pericolelor la care ar putea fi expuşi. Copiii sunt izolaţi de natură: de frig, de vânt, de ploaie, de atingerea zăpezii, de atingerea pământului, a nisipului... Se murdăresc, sunt microbi, răcesc, se udă, se zgârie, se joacă în săli, în spaţii amenajate, în apartament, în casă etc. Şi-atunci, ca adult, trebuie să învăţ să ies în natură. Pentru asta, trebuie să fac nişte exerciţii. O parte din psihologia modernă (mulţumesc doamnei profesor Holdevici, care a scris o carte remarcabilă pe tema asta), pune problema contemplării şi meditaţiei. Cum procedez? O săptămână nu fac decât să privesc şi să fiu impresionat de culoarea unui trandafir sau mă uit la un pârâu cum curge, sau la cer, sau la răsărit... până când, în mintea mea, răsăritul se contopeşte cu apusul. Şi nu mai fac diferenţa. Abia atunci când în mintea mea nu mai există spaţiul temporal, atunci se cheamă că am ajuns să contemplu lumina, apa, soarele, cerul. Învăţ să reaud, învăţ să revăd, învăţ să am contact direct, nu mediat de minte, ("Ah, ce frumos cântă vrabia asta!" sau "Uite un trandafir parfumat!"). Să fiu prezent, nu prins în trecut sau în viitor. Că nu stau să ascult în minte ciripitul păsărelelor de ieri. N-am cum. N-o să văd norul de mâine. N-am cum. Nu pot să văd nici răsăritul de acum patru zile. Deci, natura presupune prezenţă. Acum.
- Prezenţa şi pofta de mişcare, altă recomandare pentru a trăi sănătos.
- Evident, facem şi sport, pentru că ieşind în natură ne vine să alergăm, să ne căţărăm, să înotăm, să dăm din mâini şi din picioare. Din moment ce avem articulaţii, e normal să simţim nevoia să ne mişcăm. Dar trebuie să adaptăm tipurile de mişcare la posibilităţile corpului nostru. Educaţia pentru sănătate ar trebui să înceapă din şcoală. Să aibă copiii noţiuni de anatomie, fiziologie, nutriţie. Copiii făceau două-trei ore de educaţie fizică în aer liber, săptămânal. Acum se chiuleşte sau se dau scutiri. Mare păcat! Toţi copiii ar trebui să se mişte în aer liber, ca să se adapteze la schimbările de temperatură dintre anotimpuri. Şi să înveţe să respire.
6 exerciţii pentru confort sufletesc
"Meditaţia eliberează energii profunde"
- Domnule doctor, le recomandaţi pacienţilor dumneavoastră vreun exerciţiu prin care să-şi regăsească echilibrul interior şi starea permanentă de bine?
- Mă feresc să predau tehnici general valabile. Nu pot să multiplic, să încadrez în şabloane un individ. E nevoie de ceva mult mai profund. Pentru mine, există cazuri individuale. Fiecare simte, dar îşi prelucrează informaţia individual, subiectiv.
În cartea doamnei doctor Holdevici, despre care am vorbit, sunt şase exerciţii care îmi creează mie, fundamental, baza de a învăţa să lucrez cu creierul meu, să nu mai trăiesc din "ce zboară", din ce mi se oferă ca informaţii din afară. Creierul are muşchi, dar trebuie antrenat. Pare greu, pentru că nu avem o educaţie a propriei persoane şi nu mai lucrăm cu creierul. Preluăm toată informaţia din mediul vizual. D-na prof. Holdevici afirmă în cartea sa "Psihoterapia tulburărilor emoţionale", că exerciţiile de meditaţie bazată pe conştietizare au avut un efect pozitiv în tratarea cancerului, a bolilor cardiovasculare etc. Meditaţia eliberează energii profunde, producând modificări incredibile în corpul uman. Vă propun un set de exerciţii simple, pentru modificarea comportamentului, a obiceiurilor negative, a gândirii negative şi a distorsiunilor. Prin practica lor regulată, în numai câteva săptămâni, vă veţi schimba mult în bine. Aveţi nevoie doar de consecvenţă şi de 5 minute din viaţa dvs. cotidiană. Fiecare exerciţiu se va repeta zilnic, timp de o săptămână!
Exerciţiul 1 - Cu ochii şi gândul concentrate pe un inel, scrieţi tot ce vă trece prin cap legat de el. Durata: 5 minute zilnic, timp de o săptămână, urmărind cu privirea acelaşi inel, zi de zi.
Exerciţiul 2 - Zilnic, la aceeaşi oră, faceţi un gest care poate fi realizat, indiferent unde vă aflaţi (de exemplu, frecaţi-vă nasul). Timp de o săptămână, nu mai puţin! Dacă reuşiţi să-l faceţi, puteţi trece la exerciţiul trei; dacă nu reuşiţi, aveţi probleme serioase de autoguvernare şi autogestionare. Nu puteţi trece mai departe până ce nu reuşiţi.
Exerciţiul 3 - Căutaţi un obiect sau o persoană care să vă placă şi încercaţi, în ciuda sentimentelor plăcute, să-i găsiţi un cusur - nu neapărat unul grav! Puteţi schimba zilnic modelul, dar faceţi-l timp de o săptămână.
Exerciţiul 4 - Căutaţi un obiect sau o persoană care să nu vă placă şi încercaţi, în ciuda sentimentelor neplăcute, să-i găsiţi o calitate. Puteţi schimba zilnic modelul, dar faceţi-l timp de o săptămână.
Exerciţiul 5 - Alegeţi un ulei de aromoterapie al cărui miros să vă placă. Mergeţi într-un loc liniştit, în parc sau într-un colţ intim de acasă, cu poza unei persoane dragi în faţă şi, timp de 5 minute, inspiraţi şi imaginaţi-vă că simţiţi mirosul uleiului privind poza. Încercaţi să faceţi exerciţiul zilnic, timp de o săptămână, indiferent de oră. Ulterior, purtaţi sticluţa la dvs. şi inspiraţi din ea când sunteţi în situaţii de cumpănă.
Exerciţiul 6 - Staţi în faţa oglinzii şi încercaţi să vă priviţi fără a face aprecieri sau studii asupra aspectului dvs. 5 minute zilnic, timp de o săptămână.
Consolidând separat fiecare exerciţiu din cele descrise, timp de o săptămână, în săptămâna a şaptea, faceţi în fiecare zi câte un exerciţiu: luni - exerciţiul 1, marţi - exerciţiul 2 etc., iar în ziua a şaptea studiaţi-vă comportamentul. Ce credeţi că s-a schimbat în dvs.? Sunteţi capabili să gândiţi mai repede, mai eficient, găsiţi soluţii bune mai rapid decât ceilalţi? Mai sunteţi reticenţi sau aţi devenit mai deschişi? Încă sunteţi rigizi în gândire sau aţi devenit mai maleabili? Chiar dacă unele schimbări par lipsite de importanţă, vă vor influenţa în bine structura psihică şi veţi observa beneficii atât în plan fizic, cât şi sufletesc.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
