"Individualitatea nu se definește doar fizic, ci și psihic"
- Sunteți oncolog, specializat și în psihologia cancerului. Puteți explica științific felul în care un șoc emoțional puternic, un divorț sau pierderea cuiva drag pot să destabilizeze într-atât de mult organismul încât omul să se îmbolnăvească?
- Da. Cine studiază ce înseamnă stresul acut pentru sănătate va primi explicații științifice despre acțiunea sistemului nervos simpatic și parasimpatic, care reglează toate funcțiile corpului - respirația, tensiunea arterială, bătăile inimii. În caz de sperietură, de exemplu, secreția bruscă de adrenalină face să îți crească tensiunea, să se accelereze bătăile inimii, să crească numărul de respirații pe minut, face să se contracte vasele de sânge de la periferia organismului. Cam așa încep toate poveștile pe care le aud din partea pacienților mei care au suferit șocuri emoționale. "Când l-am văzut, mi s-au tăiat picioarele..." sau "Când am auzit treaba asta, am înghețat." În literatură sunt descrise orbirea, muțenia, surzenia asociate cu șocuri emoționale ori post-traumatice puternice. E de reținut diferența dintre un șoc emoțional acut, șoc ce survine într-un moment în care nu ne așteptăm, și mintea noastră - mai mult decât organismul - nu este pregătită să gestioneze situația (cum ar fi o împușcătură în vecinătatea noastră, vederea unui accident de circulație, implicarea într-un accident brutal sau orice surpriză care are impact emoțional pe loc) și șocul emoțional cronic - ca de exemplu, o situație din familie care nu are ieșire, un stres financiar perpetuu care nu are soluționare, șeful care te nedreptățește mereu, te ignoră ori te critică, vecinul care te terorizează constant, tatăl care te domină și te constrânge să faci anumite lucruri contrare dorințelor tale etc...
- E posibil ca suferința să treacă de la suflet la corp?
- La ambele tipuri (și la șocul acut, și la cel cronic) s-a demonstrat această filieră neurovegetativă, prin care se petrec schimbări chimice, metabolice în organism. E deja celebru experimentul american în care cercetătorii, nereușind să lege ulcerul gastric de stres, au băgat într-o cușcă, cu un separator de sticlă, o pisică și câțiva șoricei. Bineînțeles că pisica, neînțelegând sticla, ataca în permanență șoarecii, iar aceștia, neînțelegând sticla, au făcut ulcer din cauza stresului continuu provocat de atacul felinei. La fel se întâmplă și cu oamenii: expuși la factori de stres care se manifestă brusc, intens, neașteptat și fără ieșire, ori la factori de stres cumulativ, de diverse naturi - cedează la nivel fizic. Unii cedează digestiv, alții cardiovascular, fac hipertensiune, tulburări circulatorii, infarct, alții cedează nervos, apar tulburări mentale, halucinații, alții la nivel intern, metabolic, endocrin, fac diabet, alții fac vitiligo sau psoriazis, alții fac diverse forme de cancer.
- Dacă boala e de natură sufletească, de ce se tratează corpul? Adică, de ce doar efectele fizice și nu cauzele psihice?
- E de-a-ndoaselea, așa este, dar e mai ușor... Când tratezi corpul, s-ar putea să ai răspunsuri bune și din partea psihicului. Rezultatele bune sunt îmbucurătoare, încurajatoare, nu? Decenii întregi de studii s-au bazat pe cunoașterea corpului fizic. S-au studiat mecanisme de acțiune fizice și biochimice, mecanisme de feedback pentru fiecare organ în parte, pentru fiecare enzimă secretată, pentru fiecare neurotransmițător. E colosal până unde s-a ajuns cu măsurătorile de bio-feedback. În secolul al XIX-lea, când R. Virchow a descoperit celula și a postulat prima teorie celulară, s-a crezut că a fost descoperit mecanismul vieții. Dar, adevărul e că nici până în ziua de azi, acest mecanism nu este cunoscut. Nu se știe prin ce miracol, de la stadiul de dezvoltare simplă, celula ajunge să structureze organe și țesuturi. Vreo 20% din resursele celulare folosesc la replicare și vreo 80% reglează mecanisme. Care? Până unde? E ambiguu răspunsul. Mai concret, dacă tai o bucată din ficat, deși el crește la loc, nu-și va recăpăta forma inițială. În schimb, unghiile cresc la loc la forma inițială, chiar dacă se smulg și cad. Habar n-am de ce. Sunt ale mele amândouă. De ce una știe să-și refacă forma și alta nu? Ficatul e mai util, mai important pentru mine decât unghiile, și totuși... Mister... Și-atunci, ce să facem? Tratăm efectele, când nu cunoaștem prea bine mecanismele de cauzalitate. Mai departe, intrăm în domeniul psihologiei, psihanalizei, al spiritualității, al puterii gândului. Individualitatea nu se definește numai din punct de vedere fizic și funcțional, ci și psihic. Unii avem fluturi în stomac, alții nod în gât, altora li se răcesc mâinile și picioarele, altora le-o ia inima la galop, altuia i s-a urcat sângele la cap, pe altul l-au luat toate nădușelile, altuia i se usucă gura, sau îi piere sângele din obraji. Fiecare dintre noi simțim altfel emoțiile.
Joc cu măști
"Omul are o capacitate mare de a-și masca emoțiile"
Dar mai există un aspect foarte important. Omul are o capacitate foarte mare de a masca emoțiile, de a disimula, de a face slalom printre suferințe, tezaurizându-le, unde altundeva decât "în adâncul sufletului"? Tot ce am trăit vreodată de-a lungul vieții, sentimentele și experiențele noastre, toate senzațiile, gusturile ori mirosurile, sunetele, culorile, toate, toate sunt stocate într-un spațiu de memorie subconștient. Există și o memorie afectivă, iar amintirile sunt stocate în tot corpul. Memoria nu e caracteristică numai minții. Senzația de bine e altceva decât cunoașterea. Sentimentul de déjà-vu, déjà-connu e altceva decât rememorarea unei dureri fizice. E un tărâm vibrațional. Lucrurile sunt foarte subtile. Dar le vom lămuri în cele din urmă.
Boala vine când ceva nu e în regulă
"Să ne schimbăm modul de gândire asupra corpului"
- Vă rog să vorbiți despre posibilitățile reale de vindecare și autovindecare a cauzelor emoționale ale îmbolnăvirilor.
- Să ne gândim, mai întâi, ce înțelegem prin vindecare? În opinia mea, "vindecarea" nu este un termen potrivit, pentru că boala este o alchimie din care rezultă o evoluție la un alt stadiu. Nu vorbim de vindecare, ci despre remaniere, dacă e să fim foarte riguroși. De ce? Vindecare înseamnă că eu mă întorc la stadiul în care am fost înainte. Și asta nu e bine, pentru că eu am făcut tâmpenii ca să ajung să fac boala respectivă. Și atunci vorbesc de o remaniere, reevaluare, restaurare, reînnoire, reechilibrare, nu vindecare. Adică, trebuie să ajung obligatoriu la un nou nivel, la care să înțeleg că tot ce am făcut până acum a fost greșit și de asta m-am îmbolnăvit. Boala a venit ca un semn că ceva nu e în regulă! Nu știu ce și, când nu știu, mă duc și caut sprijin. E mult mai deștept și mai eficient să ne acordăm permisiunea de a cere ajutor competent. De aceea a apărut necesitatea de a apela la medic, terapeut, antrenor, psiholog, preot, coach, bunica, ș.a.m.d. Subliniez acest aspect, pentru că suntem educați, îndoctrinați încă de mici că putem obține tot ceea ce vrem, dar această abordare e nerealistă, iar dacă nu gestionăm corect situația, ne facem mai mult rău. Trebuie să schimbăm modul în care gândim asupra corpului nostru, pentru că nu întotdeauna ceea ce ne dorim cu mintea, corpul nostru este capabil să suporte.
- Pe internet și în revistele medicale se vorbește mult, în ultima vreme, despre terapiile neconvenționale, care trebuie aplicate pentru restabilirea armoniei dintre suflet și trup, care să ducă la vindecare: alimentație, sport, tehnici de relaxare, meditație, rugăciune, afecțiune... Credeți în forța lor?
- Da, toate aceste soluții sunt importante, dar nu trebuie să ne grăbim cu soluțiile înainte de a cunoaște datele problemei. În cazul de față, este vorba despre creșterea gradului de conștiență, de autocunoaștere. Ca să mă pot vindeca, trebuie, în primul rând, să știu cine sunt. Fiindcă eu nu sunt inginerul cutare sau doctorul cutare, nu sunt pensionarul cutare sau mama lui cutare, sau fiul lui...și așa mai departe. Nu trebuie să ne confundăm cu statutul nostru social, cu apartenența la familie, cu rolurile pe care le avem, fiecare dintre noi, în viața de zi cu zi, în raport cu cei din jurul nostru. Cine ești tu cu adevărat? Puțini sunt cei care pot răspunde la această întrebare. Toată lumea se identifică prin personalitățile pe care le întruchipează.
Criminalii nu fac cancer!
"Dacă nu reușim să ne identificăm, ne îmbolnăvim"
- Ne îmbolnăvim dacă nu suntem cine vrem să fim?
- Ne îmbolnăvim dacă nu reușim să ne identificăm. Cel care se identifică cel mai bine și corespunde dorințelor sale este pungașul, hoțul, violatorul, criminalul. El nu se cenzurează în niciun fel. Ăsta n-o să facă niciodată cancer. Face cancer cel care nu se identifică. Există doi poli ai personalității noastre: individul care încalcă toate regulile sociale, identificându-se prea mult cu el însuși, și atunci vorbim de egoism, de egocentrism, și individul care respectă toate regulile. Cel obedient. Deci, dacă am distorsiuni mari în familie, mă voi îmbolnăvi. Dacă am suferit distorsiuni mari în perioada de școală, sunt deja un om bolnav. Avem stări cauzatoare de boală, din cauza atmosferei din familie, din cuplu: constrângere, împiedicarea dezvoltării personalității, lipsa consensului afectiv sau intelectual, mezalianțele spirituale, lipsa unui sprijin afectiv sau sprijin moral. Poate că totul e bine acasă, rezonez etc., dar am o meserie tâmpită, pentru că nu am fost lăsat să îmi aleg profesia care-mi plăcea. Și atunci, mediul, pentru mine, e toxic. Schimbarea e cheia. Trebuie să mă hotărăsc să mă schimb cu 180 de grade. Sunt o serie de oameni care nu au nicio perspectivă la serviciu, sunt închistați, dar nu fac schimbarea, din cauza obedienței. A spus mama să stai acolo că e bine, și tu stai. Te trezești dimineața, ai un scop în viață: mergi la muncă. Nu are importanță restul... 63 % din oameni sunt obedienți în situații similare de viață. S-au făcut studii. În sensul acesta, vă invit să citiți "Efectul presiunii grupului asupra distorsionării judecății", Asch, 1970 sau să vizionați documentarul "Obediența", realizat de Stanley Milgram, în cadrul Universității Yale. Obediența nu e ascultare oarbă, nu e sclavie, este un fel de mers pe șină, care e deosebit de periculos. 65% din indivizii din întreaga lume se comportă așa. Și ce credeți că a contat? După ce veți vedea filmul, îmi veți spune: "Recompensa pe care nu voiau s-o piardă". Da. Ăsta se numește "dresaj".
Terapia prin rugăciune
"Există riscul ca rugăciunea să se transforme într-o mantră"
- Distorsiunile afective, iubirea, creează și ele boală? În ce fel?
- Eu nu vorbesc de iubire, ci de armonizare. În primul rând, apare nevoia de cunoaștere reciprocă, un acordaj fin de armonizare. Vom încerca să ne simțim unul pe celălalt, să rezonăm. Mai apoi, dacă suntem norocoși, intrăm în simbioză. Foarte important! Coexistăm. Iubirea sună cam așa: "te iubesc!", și asta înseamnă că te accept așa cum ești, cu toate ale tale. Dar e o păcăleală, nu e deloc așa! Nu ne acceptăm. Mai devreme sau mai târziu, începem să ajustăm, să vrem să corectăm, să adaptăm personalitatea celui iubit la dorințele noastre. Și atunci nu mai e vorba de iubire... Filosofia iubirii nețărmurite este o capcană. E un exercițiu forțat, care nu rezistă în timp. Mai există o cale. Să punem în discuție exemplul Maicii Tereza - altruismul întruchipat - care zice: te mângâi, te îmbrățișez, te botez. Îți arăt înțelegere și compasiune creștinească, dar nu trec prin mine toate problemele tale. Nu sunt chiar atât de empatic. Nu mă identific cu tine, că altfel mă îmbolnăvesc. E destul de clar ce vreau să spun?
- E foarte clar. Mulțumesc! Și pentru că ați amintit de Maica Tereza, vă rog să extindeți zona spirituală și asupra terapiei prin rugăciune, recomandată chiar și de oamenii de știință.
- Depinde despre ce fel de rugăciune vorbim, "Dă-mi, Doamne, sănătate" și-atât? Există riscul ca rugăciunea să se transforme într-o mantră, într-o incantație pe care o rostim fără s-o mai trecem prin filtrul sinelui, fără să o mai simțim. Primul pas în rugăciune este să-mi dau seama că există Dumnezeu. Să cred asta din toate puterile. N-o să-mi dau seama că există Dumnezeu în timp ce-mi fac cafeaua. N-o să am nicidecum revelația divinității acasă, în contextul obișnuit, al familiei, dar nici nu trebuie să stau în lotus, în fața unei zeități. Pot, dacă pot, să stau în genunchi, în fața icoanei din casă sau din biserică. Și mai pot să stau față-n față cu natura. Dimineața, mă ridic din pat, mă închin în fața icoanei, trag oblonul și văd cum răsare soarele. Dumnezeu îmi mai dăruiește o zi! Nu există tihnă mai mare. Dar mai trebuie să fac ceva... Să pun nasul în mișcare. Și-atunci deschid fereastra. Trag pe nas aer și mă umplu. Se numește "prana". Respir de trei-patru ori profund, să simt eu aerul ăla cum pătrunde în plămâni, cum pune în mișcare totul. Atunci pot să-l bănuiesc pe Dumnezeu..., să-l simt în fiecare celulă a ființei mele.
Reînvățarea naturii
"Uită-te o săptămână la cer!"
- Ajungem la o altă recomandare actuală, legată de sănătate: apropierea de natură...
- Aici avem o problemă. Copiilor nu li se mai îngăduie să exploreze mediul înconjurător, decât în condiții favorabile termic și sigure din punct de vedere al pericolelor la care ar putea fi expuși. Copiii sunt izolați de natură: de frig, de vânt, de ploaie, de atingerea zăpezii, de atingerea pământului, a nisipului... Se murdăresc, sunt microbi, răcesc, se udă, se zgârie, se joacă în săli, în spații amenajate, în apartament, în casă etc. Și-atunci, ca adult, trebuie să învăț să ies în natură. Pentru asta, trebuie să fac niște exerciții. O parte din psihologia modernă (mulțumesc doamnei profesor Holdevici, care a scris o carte remarcabilă pe tema asta), pune problema contemplării și meditației. Cum procedez? O săptămână nu fac decât să privesc și să fiu impresionat de culoarea unui trandafir sau mă uit la un pârâu cum curge, sau la cer, sau la răsărit... până când, în mintea mea, răsăritul se contopește cu apusul. Și nu mai fac diferența. Abia atunci când în mintea mea nu mai există spațiul temporal, atunci se cheamă că am ajuns să contemplu lumina, apa, soarele, cerul. Învăț să reaud, învăț să revăd, învăț să am contact direct, nu mediat de minte, ("Ah, ce frumos cântă vrabia asta!" sau "Uite un trandafir parfumat!"). Să fiu prezent, nu prins în trecut sau în viitor. Că nu stau să ascult în minte ciripitul păsărelelor de ieri. N-am cum. N-o să văd norul de mâine. N-am cum. Nu pot să văd nici răsăritul de acum patru zile. Deci, natura presupune prezență. Acum.
- Prezența și pofta de mișcare, altă recomandare pentru a trăi sănătos.
- Evident, facem și sport, pentru că ieșind în natură ne vine să alergăm, să ne cățărăm, să înotăm, să dăm din mâini și din picioare. Din moment ce avem articulații, e normal să simțim nevoia să ne mișcăm. Dar trebuie să adaptăm tipurile de mișcare la posibilitățile corpului nostru. Educația pentru sănătate ar trebui să înceapă din școală. Să aibă copiii noțiuni de anatomie, fiziologie, nutriție. Copiii făceau două-trei ore de educație fizică în aer liber, săptămânal. Acum se chiulește sau se dau scutiri. Mare păcat! Toți copiii ar trebui să se miște în aer liber, ca să se adapteze la schimbările de temperatură dintre anotimpuri. Și să învețe să respire.
6 exerciții pentru confort sufletesc
"Meditația eliberează energii profunde"
- Domnule doctor, le recomandați pacienților dumneavoastră vreun exercițiu prin care să-și regăsească echilibrul interior și starea permanentă de bine?
- Mă feresc să predau tehnici general valabile. Nu pot să multiplic, să încadrez în șabloane un individ. E nevoie de ceva mult mai profund. Pentru mine, există cazuri individuale. Fiecare simte, dar își prelucrează informația individual, subiectiv.
În cartea doamnei doctor Holdevici, despre care am vorbit, sunt șase exerciții care îmi creează mie, fundamental, baza de a învăța să lucrez cu creierul meu, să nu mai trăiesc din "ce zboară", din ce mi se oferă ca informații din afară. Creierul are mușchi, dar trebuie antrenat. Pare greu, pentru că nu avem o educație a propriei persoane și nu mai lucrăm cu creierul. Preluăm toată informația din mediul vizual. D-na prof. Holdevici afirmă în cartea sa "Psihoterapia tulburărilor emoționale", că exercițiile de meditație bazată pe conștietizare au avut un efect pozitiv în tratarea cancerului, a bolilor cardiovasculare etc. Meditația eliberează energii profunde, producând modificări incredibile în corpul uman. Vă propun un set de exerciții simple, pentru modificarea comportamentului, a obiceiurilor negative, a gândirii negative și a distorsiunilor. Prin practica lor regulată, în numai câteva săptămâni, vă veți schimba mult în bine. Aveți nevoie doar de consecvență și de 5 minute din viața dvs. cotidiană. Fiecare exercițiu se va repeta zilnic, timp de o săptămână!
Exercițiul 1 - Cu ochii și gândul concentrate pe un inel, scrieți tot ce vă trece prin cap legat de el. Durata: 5 minute zilnic, timp de o săptămână, urmărind cu privirea același inel, zi de zi.
Exercițiul 2 - Zilnic, la aceeași oră, faceți un gest care poate fi realizat, indiferent unde vă aflați (de exemplu, frecați-vă nasul). Timp de o săptămână, nu mai puțin! Dacă reușiți să-l faceți, puteți trece la exercițiul trei; dacă nu reușiți, aveți probleme serioase de autoguvernare și autogestionare. Nu puteți trece mai departe până ce nu reușiți.
Exercițiul 3 - Căutați un obiect sau o persoană care să vă placă și încercați, în ciuda sentimentelor plăcute, să-i găsiți un cusur - nu neapărat unul grav! Puteți schimba zilnic modelul, dar faceți-l timp de o săptămână.
Exercițiul 4 - Căutați un obiect sau o persoană care să nu vă placă și încercați, în ciuda sentimentelor neplăcute, să-i găsiți o calitate. Puteți schimba zilnic modelul, dar faceți-l timp de o săptămână.
Exercițiul 5 - Alegeți un ulei de aromoterapie al cărui miros să vă placă. Mergeți într-un loc liniștit, în parc sau într-un colț intim de acasă, cu poza unei persoane dragi în față și, timp de 5 minute, inspirați și imaginați-vă că simțiți mirosul uleiului privind poza. Încercați să faceți exercițiul zilnic, timp de o săptămână, indiferent de oră. Ulterior, purtați sticluța la dvs. și inspirați din ea când sunteți în situații de cumpănă.
Exercițiul 6 - Stați în fața oglinzii și încercați să vă priviți fără a face aprecieri sau studii asupra aspectului dvs. 5 minute zilnic, timp de o săptămână.
Consolidând separat fiecare exercițiu din cele descrise, timp de o săptămână, în săptămâna a șaptea, faceți în fiecare zi câte un exercițiu: luni - exercițiul 1, marți - exercițiul 2 etc., iar în ziua a șaptea studiați-vă comportamentul. Ce credeți că s-a schimbat în dvs.? Sunteți capabili să gândiți mai repede, mai eficient, găsiți soluții bune mai rapid decât ceilalți? Mai sunteți reticenți sau ați devenit mai deschiși? Încă sunteți rigizi în gândire sau ați devenit mai maleabili? Chiar dacă unele schimbări par lipsite de importanță, vă vor influența în bine structura psihică și veți observa beneficii atât în plan fizic, cât și sufletesc.