Pocalul de argint

- Ţiganii corturari din Ardeal au ca semn al nobleţei şi tradiţiei lor un pahar de argint: TAHTAI. Puţin valoros ca podoabă, preţul lui, estimat, uneori, la milioane de euro, poate fi plătit cu viaţă de om. Aşa cum se întâmplă şi în povestea pe care v-o prezentăm -

Ultimul drum

În ziua când avea să fie omorât, Nicolae Căl­dărar se sculase mai târziu decât de obicei. Era zi de votare şi îl treziseră vocile de pe uliţă. Întregul sat Brateiu, din margi­nea Mediaşului, părea să aştepte mai de­grabă o sărbătoare. Îm­brăcaţi în cele mai bune haine, oamenii se duceau şi se întor­ceau de la secţia de votare, în pas de promenadă. Ni­colae nu credea în politică, dar îi plăcuse mereu această atmo­sferă ce se­măna cu o petrecere câmpe­neas­că şi care aducea un fel de vese­lie în sat. Deşi dor­mise rău, din cauza calului care se agitase toată noaptea în grajd, neche­zând înfundat şi scurmând cu copitele, Nicolae alungă gân­dul că ar putea să fie semn rău, se îmbrăcă în cămaşă albă, de săr­bătoare, ajutat de soţie, şi îşi puse pantalonii negri, de stofă bună. Îşi aranjă în oglindă mus­taţa mare, uşor cărunţită, şi pă­lăria cu boruri, fără de care niciun ţigan corturar nu iese din casă. Adunate în curte, cele trei fete l-au salutat respectuos şi s-au bucurat să îl vadă pe "dra­gul de tata" aşa de bine gătit. O clipă, privirea lui s-a înmuiat şi parcă s-a înseninat, dar a trecut mai departe fără să spună nimic. Eva, una dintre fetele sale, re­memorează pentru mine acea dimineaţă de iunie, din urmă cu zece ani: "Asta este ultima amin­­tire pe care o am despre tata. Îmbrăcat ca un prinţ, în mijlocul curţii, în timp ce noi, fetele, aproape că dansam de fericire în jurul lui, iar mama ne privea de pe prispă. Dar când să iasă pe poartă, un om s-a oprit în dreptul lui tata şi am auzit când i-a zis: «Vezi că vrea să te omoare. Păzeşte-te!». Tata i-a răspuns cu vocea lui aspră şi-adâncă: «Ştiu. Ce dacă!» şi a pornit mai departe, spre secţia de votare. Nu ne-am îngrijorat, nici ma­ma, nici noi, că mai auzisem vorba asta de multe ori, după ce începuse scandalul cu Anton, soţul surorii mele, Maria. «Vorbe la beţie», ne-am zis. Cum să crezi că un ginere vrea să-şi omoare socrul?".
Şi-apoi, Nicolae Căldărar era un om respectat şi temut. Aşa fusese toată viaţa: aspru, fără frică şi foarte mândru. Când îşi propunea ceva, era gata să meargă până la limită. Aşa îl cunoscuse toată comunitatea de corturari din Brateiu, încă de când se certase cu fratele său pentru pocalul familiei, un pahar de argint pe care corturarii şi-l trans­mit din generaţie în generaţie, ca simbol al vechimii şi nobleţei lor. Numit ţigăneşte "tahtai", reputaţia unei familii de corturari ţine în mare măsură de valoarea şi deţinerea acestui pocal de argint. În mod normal, el este transmis din generaţie în generaţie şi este dat de tată mezinului familiei. Dar deşi Nicolae fusese cel mai mare între fraţi, el reuşise să pună mâna pe preţiosul pahar, nevoind să-l cedeze fratelui său mai mic, îndreptăţit să îl moştenească. Atât de tare şi-a dorit Nicolae să aibă tahtaiul pentru familia sa, încât a fost nevoie să fie convocat staborul, suprema judecată ţigănească, pen­tru a-l obliga să-i dea fratelui mai mic ceea ce i se cu­venea. A renunţat atunci la pocalul ţigănesc, dar n-a renunţat niciodată la ambiţia de a-şi ridica familia în rang doar pentru că soarta îi fusese potrivnică, hotărând să fie primul născut al familiei Căldă­rar. Întâmplător sau nu, duşmă­nia cu Anton Ciuraru, ginerele său, pornise tot de la un pahar tradiţional.

Coasa de foc

În timp ce Nicolae Căldărar păşea agale şi mândru către sec­ţia de votare, în cealaltă parte a ţigăniei, cineva ar fi auzit în curtea lui Anton Ciurar cum ne­vasta lui plângea şi striga: "Mai bine omoară-mă pe mine, decât pe tata!" Însă Anton nu răspun­se. Cu o privire din altă lume, scuipa pe cute şi trăgea cu ea pe lama coasei. Aşteptarea lui luase sfârşit. Douăzeci de ani de umi­linţă, de nedreptate şi de înjosire, pe care îi îndurase cu greu. Ani la rând, ce se regăseau, parcă, în scrâşnetul prelung de piatră pe oţel. Fiecare strălucire a coasei, în soarele de iunie, îl ducea parcă tot mai adânc în trecut, acolo un­de gândurile se încâlceau, trans­­formate într-un ghem de ură şi deznădejde.
Se însurase prima oară din dragoste. Îi dă­duse primului so­cru pocalul său, moştenit din neam în neam, ca ga­ran­ţie că va avea grijă de fa­tă. Dar nu după mult timp, fata a fugit cu un alt ţigan. So­crul a consi­derat că e vina lui, a vân­dut pocalul primit şi povestea a fost încheiată. Anton s-a trezit şi fără nevastă, şi fără pahar. Atunci a apărut Nicolae Căldărar, sigur pe el, mândru şi sal­vator: "Eu mă duc şi îţi recuperez pocalul, că ştiu ce în­seamnă asta, da' tu o iei de nevastă pe fata mea, pe Maria. Are o vătă­mătură la un ochi, şi nu prea vede cu el, da' e crescută frumos de mi­ne. Şi când o să aveţi copii, eu o să îi pun în mâinile celui ce se cuvine pocalu'. Da' până atunci, tahtaiul rămâne la mine. Şi aşa e bine şi pentru tine, ginericu meu, şi pentru toată lumea. Batem palma?". Şi au bătut. Nicolae Căldărar a plătit o mică avere pentru recu­perarea pocalului: "280 de mii de lei nu­mai în bancnote albastre, cu Bălcescu", şi l-a dus aca­să ca pe o comoară de preţ. Anton a luat-o pe Maria de ne­vastă, după doi ani au avut un băieţel, au muncit din greu şi au reuşit să îşi ia o căsuţă cu grădină, dar poca­lul nu l-a primit. A suportat zi de zi dezonoarea, ceas de ceas şi clipă de clipă. Avea sân­gele otrăvit.
După 20 de ani de la înţelegere, Nicu, feciorul lui Anton, ajunsese la vârsta majoratului. Se împlinea termenul de înapoiere a pocalului la familia căreia îi aparţinea. "Socrule, uite, băiatul e mare de-acum, a zis Anton. Nu vreau să îmi dai mie pocalul înapoi, da' aşa cum ai zis, să i-l pui în mâini la copil, ca să îşi facă un viitor cu el." Nicolae Căldărar a zâmbit, şi cu vocea lui aspră, a zis: "Eu îţi dau înapoi onoarea familiei tale, da' nu pot să îţi dau şi banii familiei mele. Uite aici: am fost la CEC, la Sibiu, şi acolo mi-au zis că dacă puneam cei 280 de mii, cât am dat pe tahtai, la ei, acum aş fi avut cu tot cu dobândă 4 miliarde, adică o sută de mii de euro. Aduci banii ăştia şi primeşti pocalul." Considerând că Nicolae nu respectă înţelegerea, Anton a convocat staborul. După judecata ţigănească, a fost obligat să îi dea lui Nicolae un miliard, adică 25 de mii de euro, ca să îşi recupe­reze tahtaiul. A ascultat sentinţa şi a spus doar atât: "Am aşteptat 20 de ani ca să recuperez ce mi se cu­vine. Am o casă şi o familie. Trăim de pe o zi pe alta, dar trăim cinstit. Omul ăsta îşi îngroapă în datorii fata şi nepoţii. O să îi aduc banii, dar îl omor cu mâ­na mea." S-a ţinut de cuvânt. În scurt timp, s-a pre­zen­tat la socrul lui, cu suma stabilită. Jumătate din bani îi primise, pentru promisiunea de a-şi mărita fata cu un ginere tocmit dinainte, jumătate din bani i-a împrumutat. S-a dus cu banii şi a primit pocalul îna­poi. L-a luat în mâini şi ochii i-au scăpărat: "Tu tot de mâna mea ai să mori", i-a spus, la plecare, socrului său.

Onoarea familiei

Pe una dintre uliţele Brateiului, câţiva corturari tineri stau pe iarbă, la umbră. Îmbrăcaţi în cămăşi albe şi vestă neagră, cu pălării negre, cu boruri largi, po­vestesc fără griji, cu un fir de iarbă în colţul gurii. Din curţile caselor uriaşe, din cărămidă netencuită, se aud sunetele ciocanelor pe nicovală lovind fără întreru­pere foile de aramă. "Dacă avem tahtai? Fiecare dintre noi are, că aia e onoarea familiei de ţigani corturari. Valoarea lui pentru un «gadje» (om din afa­ra comunităţii) ca dumneata nu există. Poţi să îmi aduci toţi banii din Elveţia, că nu ţi-l dau.", îmi spune unul dintre ei. Scos din comunitatea ţiganilor cortu­rari, tahtaiul rămâne la banala evaluare a unui pahar vechi, din argint. În comunitate, însă, valoarea lui este foarte mare, atât simbolic, cât şi financiar. În satul Tîrnava, de pildă, o familie de ţigani neştiutori de carte, trăind simplu, într-o casă de cărămidă ce pare neterminată, deţine un tahtai evaluat la un milion de euro! Chiar şi în Brateiu sunt mai multe astfel de pa­hare al căror preţ ajunge până la jumătate de milion de euro. Mă obsedează o întrebare: dacă obiectul în sine nu este valoros, ce anume îi conferă un asemenea preţ, în interiorul comunităţii? Răspunsul lui Emil Căl­dărar, un vânzător de cazane şi de ibrice din cupru, aşezat pe marginea drumului, m-a lăsat fără replică: "Povestea, domnu'. Povestea paharului face preţu'." O poveste de un milion de euro? Şi dacă nu ai scris un rând în viaţa ta, ai vrea să afli o asemenea poveste! Numai că, dacă paharele sunt greu de văzut (prin tra­diţie, căldărarii nu le ţin în casă la ei, ci le dau în păs­trare la familii de români de încredere), povestea lor e şi mai greu de aflat: se transmite doar în interiorul familiei, odată cu moştenirea pocalului. Totuşi, legen­dele circulă. Se spune că pocalul de un milion de euro ar fi aparţinut, de pildă, chiar regelui Matei Corvin. De la el ar fi ajuns la un boier local, ce l-a pierdut la cărţi, odată cu castelul său şi toate pământurile. Ajuns, nu se ştie cum, la familia de corturari, a fost transmis, din generaţie în generaţie, adeseori cu preţul vieţii. Dintr-un lung şir de sacrificii, momentul depor­tării ţiganilor în Transnistria este doar unul dintre ele. În acei ani, pocalul a fost ascuns într-un loc special, scobit în osia căruţei, apoi îngropat pe malul Prutului şi recuperat de supravieţuitorii familiei, la sfârşitul prigoanei naziste. Era simplu atunci, ca şi acum, ca ţiganii să vândă paharul şi să-şi cumpere libertatea, ba chiar să ducă un trai îmbelşugat. Mai bine moartea. Paharul înseamnă nobleţe şi ve­chi­me de neam, semn nepreţuit de iden­titate, dovada care te face res­pectat în faţa comunităţii. Renun­ţarea la el te transformă într-un mar­ginal printre corturari şi, după cum mi-a spus Victor Clopo­tar, îţi poate schimba definitiv no­ro­cul:
"Socru meu, Păralău, când a dat paharu', a luat pe el aşa: 360 de milioane, 7 porci, 7 cai şi un Aro nou nouţ. Şi nu s-a ales nimic de toate astea, că paharu', dacă îl dai, şi el te lasă pe tine. După ceva timp s-a ales prafu' de toate. L-am în­mormântat eu cu tata, că nu avea bani nici de sicriu. Că noi nu ne îngropăm orişicum, la noi tradiţia e sfântă. Ţinuta de înmormântare e obligatorie: cămaşă românească cu blajău, cusută cu galben, cu cru­ce, izmeană, canaşi, cizme un­gureşti, căciulă de astrahan, pro­sop. I-a fugit o fată cu un ţigan şi de-aia a vândut pocalul, că era ţigan de mătase, cu bani, da' fără tradiţie. Dacă păstra paharu', făcea viitor bun şi la ficior, aşa... a afectat toată familia."

Meşterul argintar

Toată comunitatea de corturari din Brateiu îl recunoaşte pe Traian Căldărar ca fiind cel mai bun meş­ter argintar, şi verificarea unui po­cal ţigănesc important trece, obli­gatoriu, prin mâinile sale. Auten­tificarea unui obiect de o asemenea importanţă şi valoare pentru fami­lie şi pentru comunitate are, de obi­cei, mai multe faze. Sunt necesare nu doar părerea Sfatului Bătrâni­lor, care poate confirma povestea paharului, ci şi verificarea actelor, dacă există, şi cercetarea cataloa­gelor de numismatică. Părerea lui Traian este esenţială. Acest merit extraordinar şi l-a câştigat în urmă cu mult timp, când era în puşcărie. Pe atunci, Muzeul Brukenthal din Sibiu avea nevoie ur­gentă de restaurarea unei cupe vechi, cu capac. Au aflat de Traian, "meşterul argin­tar", şi l-au scos din în­chisoare cu escortă. L-au adus la muzeu, i-au arătat cupa şi l-au întrebat dacă o poate repara. "O pot repara. Numa' tre să lucru la ea acasă la mine, unde am toate sculele." Aşa a stat Traian Căldărar închis în casa lui din Brateiu, timp de 18 zile, cu jandarmii la poartă, lucrând neîncetat. Du­pă acest timp, a mers din nou la muzeu, şi cei de acolo au fost impresionaţi de măiestria cu care re­parase cupa. Au verificat-o pe îndelete, i-au mul­ţu­mit şi erau gata să îl trimită cu escorta de jan­darmi înapoi în puşcărie, să îşi termine pedeapsa. Când el a spus: "Staţi o ţâră. Că aia de-aţi veri­ficat-o e cupa mea, asta de aici e a Dumnea­voas­tră." Şi a scos din straiţă încă o cupă identică, cea pe care, de fapt, o reparase. Oamenii muzeului au în­­gheţat. De atunci, Traian Căldărar a devenit şi res­­tau­rator al muzeului, dar şi instanţa supremă care au­tentifică pocale ţigăneşti în comunitatea cor­turarilor.

O moarte anunţată

6 iunie 2004. După cum îşi amintesc acum oa­menii, crima putea să fie evitată. Dar în ciuda eviden­ţelor, unii dintre ei nu au făcut nimic, pentru că nu au crezut că se va întâmpla, iar alţii s-au gândit că nimic nu o mai poate opri. Ameninţările lui Anton au fost luate drept vorbe la necaz: "O să-i treacă, doar sunt rude", spuneau şi conside­rau povestea încheiată. Câţiva bătrâni din comuni­tate s-au temut, totuşi, că ame­ninţările sunt reale, ştiind că 20 de ani de aştep­tare a unui tahtai în­seamnă mult pentru demnitatea unui corturar şi pentru familia sa. Că acesta avea să fie cursul lucrurilor ar fi fost uşor de ştiut, dacă s-ar fi aflat la timp că Anton, cu trei săptămâni înainte de a înfăptui crima, a mers într-o zi la procuratură, în Sibiu. Acolo, neştiind cui să se adreseze, a spus chiar la biroul de primire că el a venit să anunţe că îl va omorî pe Nicolae Căldărar din Brateiu, într-o chestiune de onoare. Preluat de un procuror, acesta l-a avertizat doar că dacă va face aşa ceva, o să ajungă la puşcărie şi o să-şi distrugă familia, şi că mai bine se linişteşte, merge acasă şi uită de supărare.
În drumul său către secţia de votare, Nicolae Căldărar nu ştia toate astea, sau dacă ştia, pur şi sim­plu nu îi păsa, considerând că dreptatea şi Dumnezeu sunt de partea lui. Nu i-a băgat în seamă nici pe cei ce se întorceau de la vot şi se uitau la el speriaţi, ca la o stafie bântuind pe uliţele satului. Vestea că Anton îşi ascute coasa duminică dimineaţă, ca să îl omoare, ajunsese deja până la secţia de votare, şi nimeni nu se îndoia că nenorocirea se va împlini.

Răzbunarea

"L-am omorât, Piţule, gata. Mă duc să mă pre­dau. Aşa mi-a zis. Veneam de la secţia de votare şi l-am văzut cu cămeşa pli­nă de sânge. Era liniştit. Nu l-am în­trebat pe cine a omorât, că ştiam. Mi-a părut numa' rău pentru familia lu' Niculae, că aici toţi suntem nea­muri între noi", îmi spune moşu Piţi, unul dintre bătrânii satului, ultimul care s-a mutat de la cort la casă. Cu barba albă, cu mus­tăţile îngălbenite de tutun, bătrânul bate cuprul pe nicovală cu lovituri ega­le. Se opreşte din când în când şi îmi povesteşte cu voce blân­dă, de om trecut prin necazuri. "Nicu­lae a um­blat după nevasta mea, Sa­veta. Când s-a aflat, Saveta a început să se jure că nu e adevărat. Eu i-am zis să nu se jure, că moare. Eu o ier­tam oricum, că aveam copii cu ea. Dar s-a jurat să cadă în fântână şi s-o scoată fraţii ei, să bea leşie şi să nu poată să moară, până nu s-o afla ade­vărul. Tot ce-a zis s-a întâmplat exact aşa, după aceea. Băuse leşie şi era la spital, la Sibiu, şi nu putea să moară. M-a chemat pe mine şi pe părinţii ei şi a recunoscut că umblase cu Niculae. A mai zis că acasă, în spatele icoanei cu Cina cea de Taină, e o poză mică de-a lui şi, într-adevăr, era. Abia după asta a putut să moară. De-atunci am ştiut că Niculae o să aibă moarte grea".
Când Piţi a ajuns pe uliţa lui An­ton, în dreptul casei sale, era deja lu­me adunată, se auzeau plânsete şi ţi­pete. Tocmai băteau clopotele bise­ricii la sfârşitul slujbei de duminică. Şi-a făcut loc prin mulţime şi a văzut mai întâi coasa plină de sânge. Un pic mai departe zăcea Nicolae, cu capul zdrobit şi creierii împrăştiaţi în ţărână. Cei câţiva martori oculari spuneau ca Anton l-a lovit "până s-a răcorit", repetând la fiecare lovitură: "Mai vrei pocal?... Mai vrei pocal?... Mai vrei pocal?".
A doua zi, la rubrica de fapte di­verse a unui ziar local, a apărut ştirea: "Un ţigan şi-a ucis socrul cu o coasă, în plină stradă, după care a fugit de la locul faptei. Motivul crimei a fost o veche neînţelegere între cei doi, din cauza unor tradiţii ţigăneşti. Agresorul s-a predat după câteva minute unui poliţist care păzea o secţie de votare din localitate".