"Smiley e genial!"
- Te-ai numărat printre finaliştii concursului "Vocea României" de la Pro TV, dar în ciuda prestaţiei tale de nota zece, n-ai luat premiul. Ţi-a trecut supărarea?
- Să ştii că eu abia când am ajuns în finală am început să mă gândesc la posibilitatea de a câştiga marele premiu. În toată aventura asta care a fost "Vocea României", mereu am considerat că marele meu câştig ar fi acela de a intra în finală şi de a crea acolo nişte momente frumoase. Deci, acela era punctul maxim, în mintea mea. Sigur, nu m-ar fi deranjat să câştig şi trofeul (râde), dar nici nu pot să spun c-am suferit că nu l-am câştigat. Nu m-am simţit nedreptăţit. Unde mai pui că am primit şi un bonus nesperat: faptul că l-am avut ca antrenor pe Smiley!
- E chiar aşa de grozav? Cum se explică adoraţia pe care o stârneşte, mai ales printre adolescenţi?
- Când mă gândesc la Smiley, cuvântul care-mi vine prima dată în minte e genial! Sincer! Mi se pare un om şi un muzician extraordinar! N-are deloc fiţe şi aere de vedetă, e plin de bun-simţ, e înţelegător, e foarte cald şi deschis, iar ca profesionist e chiar... profesionist! M-a ajutat în concursul ăsta enorm, m-a ajutat să mă descopăr muzical într-un fel pe care înainte nici nu l-aş fi bănuit. Şi m-a ajutat să capăt încredere în mine. Când am ajuns la "Vocea României", nu aveam deloc încredere în capacităţile mele vocale, dar el mi-a demonstrat cât de mult pot. Mi-a fost şi profesor, dar şi mentor. Îi sunt profund îndatorat. Sunt convins că, fără ajutorul lui, fără tot ce m-a învăţat, n-aş fi ajuns în finală.
- Să vorbim şi despre tine, Michel. Lumea ar fi bucuroasă să afle, mai mult decât a reuşit să vadă pe scenă: că eşti vesel şi talentat. De pildă, de ce te-ai decis să rămâi în România şi nu în Occident sau în SUA, ţări care sunt cotate, din toate punctele de vedere, mai sus?
- Povestea sună aşa: unchiul meu, care e diplomat, şi-a făcut studiile aici, în România, şi, după ce eu am terminat liceul, ştiind că părinţii îşi doreau să-mi continui educaţia în străinătate, ne-a sfătuit, pe ei şi pe mine, să alegem România. Ne-a explicat că asta e o ţară liniştită, cu o societate tolerantă şi un sistem de învăţământ bun. Aşa am debarcat aici, în 2009. Apoi am decis să şi rămân definitiv aici, pentru că, de-a lungul anilor, mi-am făcut nişte prieteni extraordinari, nişte români care, prin generozitatea lor sufletească şi prin căldura lor, m-au ajutat să mă integrez destul de rapid şi m-au făcut şi pe mine să iubesc această ţară. Care oricum m-a primit foarte bine. În plus, călătorind mult, m-am îndrăgostit de România şi ca spaţiu geografic. În 2009, am locuit la Piteşti, unde am făcut anul pregătitor - anul în care am învăţat limba română. Apoi m-am mutat la Ploieşti, căci acolo mi-am făcut facultatea - am absolvit UPG-ul, Ingineria Petrochimiei - iar de curând m-am mutat în Bucureşti, căci urmez un master în acelaşi domeniu, la Politehnică. Între aceste puncte de reper, am făcut excursii şi prin alte regiuni ale ţării - am mers în oraşe mari şi reprezentative (Cluj, Timişoara, Sinaia etc.), dar şi în zone rurale. Şi peste tot am găsit o frumuseţe care m-a sedus iremediabil. România e o ţară extraordinar de bogată, din foarte multe puncte de vedere! Îţi dai seama că eu, având studiile astea, mai inginereşti, am fost atent inclusiv la aspectele de ordin economic. (râde) Unde mai pui că sunt topit după mâncarea românească! Doamne, ce bucătărie delicioasă am descoperit aici! Ca un gurmand mărturisit ce sunt, nu pot să rezist în faţa unei porţii de tochitură sau de sarmale în foi de viţă sau de papanaşi! (râde)
"Ivorienii sunt extrem de calzi şi de primitori"
Pe scena concursului
Finala
Mama, dincolo de cuvinte
- Ba da. Mai ales perioada iniţială, de după venirea aici, a fost destul de dificilă. În primul rând, din cauza despărţirii de mama. Provin dintr-o familie unită, caldă, suntem nişte oameni foarte afectuoşi: mama, tata şi opt copii - trei băieţi şi cinci fete, eu fiind al şaselea copil. Mama fusese diagnosticată cu un cancer la plămâni şi-atunci n-am mai vrut să plec. Ea însă, în spital fiind, a insistat din răsputeri. Mi-a explicat că aşa e cel mai bine: să cunosc şi o altfel de lume, şi altfel de mentalităţi, să văd şi altfel de peisaje, pentru că numai aşa o să pot să cresc ca om, ca spirit. Nu m-am dezlipit de patul ei până în ziua plecării, care a fost crâncenă. Aveam şaptesprezece ani, porneam în necunoscut şi lăsam în urmă o fiinţă pe care o iubeam dincolo de cuvinte şi care era grav bolnavă. Deci, îţi închipui în ce stare eram când am ajuns aici! Sau cum m-am simţit când, după aproximativ un an de zile, am primit vestea că mama s-a stins. Mama a fost şi mamă, şi prietena mea cea mai bună, şi confidenta mea, şi sprijinul meu... Era o minunăţie de om! Atât de blândă, de afectuoasă, de înţeleaptă, genul de mamă care-şi înconjoară copiii cu toată dragostea şi atenţia din lume. Am învăţat atât de multe de la ea... Ţin minte ce mi-a spus când eram cu ea în spital, cu o săptămână înainte să plec spre România: "Să fii un om bun, să nu te laşi influenţat de oamenii răi, să stai cu capul sus în viaţă şi să nu uiţi niciodată să zâmbeşti." Ea era mereu cu zâmbetul pe buze. Chiar şi în momentele grele, la necaz, nu lăsa să i se stingă optimismul, credinţa că orice problemă are o soluţie şi că de viaţă trebuie să te bucuri, căci e un dar nepreţuit, care însă se consumă cât ai clipi. Pe de altă parte, odată sosit aici, m-am lovit de privirile curioase ale românilor, care nu erau tocmai obişnuiţi să vadă pe stradă oameni de culoare. Iar bariera limbii se făcea şi ea simţită în mod pregnant. Eu nu cunoşteam româna, iar ei, cei mai mulţi, nu se prea descurcau în franceză. În primele luni, până când am început să-mi cunosc colegii şi am prins să vorbesc, chiar şi rudimentar, româna, m-am simţit singur. Apoi, însă, încetul cu încetul, situaţia a început să se relaxeze. Parcă şi oamenii de pe stradă nu mă mai priveau atât de curios!
- În afară de prietenii tăi de care eşti nedespărţit, românii, în general, cum ţi se par?
- Mi se pare că sunt nişte oameni buni. Bunătatea cred că este caracteristica lor principală. Şi sunt foarte prietenoşi. Asta o descoperi dacă ai puţină răbdare, căci, cred eu, din pricina celor cincizeci de ani de comunism, românii încă mai au o anume teamă faţă de străini, îi privesc cu un pic de suspiciune şi, în general, nu îi abordează ei, ci aşteaptă să fie abordaţi. Însă, dacă faci tu primul pas, dacă le întinzi mâna cu prietenie şi le zâmbeşti sincer, gata!, se pornesc pe vorbă şi te îmbrăţişează în foarte scurt timp. În plus, majoritatea românilor, deci ceea ce reprezintă poporul, sunt muncitori şi cinstiţi. De-asta mă doare când văd că, în străinătate, românii sunt priviţi aşa de prost. De fiecare dată, când cineva îi vorbeşte de rău pe români, simt nevoia să intervin, să încerc să conving persoana respectivă de contrariu, să-i explic că acei cetăţeni români care fac rele prin străinătate nu ar trebui să fie consideraţi ca fiind reprezentativi pentru acest popor. Că ei sunt doar excepţiile de la regulă, uscăturile din pădure, care, aşa cum spuneam şi mai devreme, sunt inerente, oriunde pe acest glob. Ştii ce surprinsă a fost sora mea mai mare, care locuieşte în Franţa, când a venit aici pentru prima dată? Mi-a zis: "Dar românii sunt foarte OK! Sunt extraordinari! Eu am venit aici cu nişte idei preconcepute, credeam că sunt aşa, periculoşi, cum am înţeles de la televizor."
"Vreau să merg mai departe cu muzica"
Cu Smiley şi Tobi Ibitoye, celălalt concurent african
- Niciodată! Cânt cam de când am amintiri, de la patru-cinci ani, dar fără vise de glorie. Toată familia mea e muzicală, în casa noastră se cânta mereu. Fireşte, nu profesionist, doar aşa, de plăcere. Mama făcea parte din corul bisericii şi mă tot lua cu ea la repetiţii, aşa că de mic m-am familiarizat şi cu acel repertoriu. Ulterior, cu prilejul diverselor sărbători - Crăciun, Paşte etc. - am cântat şi eu, în aceeaşi biserică. Şi-am mai cântat puţin şi prin liceu. În orice caz, nicio secundă nu m-am gândit să merg pe calea asta, a muzicii. Nici măcar când a fost vorba să dau la facultate. Apoi, ajuns în România, tot aşa - îmi vedeam de şcoală, citeam mult, aveam alte preocupări. Sincer, nici n-aveam habar că există concursul "Vocea României". Mai văzusem frânturi din acelaşi format, dar pe la televiziuni din străinătate, şi asta pe internet. Că la televizor nu mă uitam aproape deloc. Însă, într-o seară, am ieşit cu nişte prieteni la karaoke. Era prima dată când mergeam într-un astfel de bar. Şi-acolo, după o bere-două, mai relaxat, la insistenţele prietenilor, am urcat şi eu pe scenă şi-am început să cânt. Am intrat aşa de bine în piesă şi m-a luat aşa de tare valul, că, la un moment dat, am închis ochii şi n-am mai ştiut nimic de mine sau de ce se întâmplă împrejur. Curios a fost că, de unde înainte de a urca eu pe scenă, în bar nu erau decât câteva persoane, când am terminat de cântat şi am deschis ochii, am constatat că sala era plină-ochi cu oameni. Şi toţi mă aplaudau! Am rămas şocat, căci singura mea "scenă" de până atunci fusese duşul, iar de public nici nu se punea problema. (râde) După asta, diverşi cunoscuţi au început să mă tot bată la cap să mă înscriu la "Vocea României". Eu le ziceam: "Bine, bine", dar numai aşa, ca să scap de ei. Până la urmă, o prietenă a trecut la acţiune: într-o seară, mi-a trimis un mesaj - "Vezi că te-am înscris la «Vocea României»". Întâi m-am blocat. Apoi m-am gândit dacă să mă duc sau să nu mă duc... Evident, până la urmă, mergând pe ideea că n-am nimic de pierdut, m-am dus. Şi restul, cum se spune, e istorie.
- Am intrat în 2016, un an plin de promisiuni. Dintre proiectele tale face parte şi muzica? "Vocea României" a fost începutul sau finalul carierei tale de interpret?
- Vreau să merg mai departe cu muzica. Dar nu voi abandona nici masteratul. Vreau neapărat să-mi iau şi diploma. Vreau să-i arăt tatei că am şi eu un creier. (râde) El şi mama şi toată familia au făcut eforturi mari ca să mă susţină pe toată perioada studiilor în România şi nu aş vrea să considere că eforturile lor au fost degeaba. Însă, pe termen lung, vreau să dau o şansă reală muzicii.
"Smiley e un geniu"
- În afară de muzică, există şi o persoană care-ţi încălzeşte sufletul?
- În privinţa asta, nu pot să spun decât că sunt fericit. Şi discret! (râde)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
