Frică de bătrâneţe? Aşa şi-aşa!

Până mai ieri, frica de boală, de bătrâneţe şi de singurătate făcea parte, şi ea, din "urâtul vieţii". "Clişee vechi", afirmă în cor psihologii. Acceptată şi trăită plenar, senectutea oferă spaţii uriaşe de libertate şi frumuseţe, pe care, dacă ştim să le folosim, transformăm bătrâneţea în tinereţe. Psiholoaga americană, Isabella Fronius Parker, specializată în sufletul oamenilor cu părul cărunt, ne arată drumul către izbândă.

"Primeşti mai mult decât pierzi"

- Psihologii şi sociologii declară, în urma unor anchete realizate cu zeci de mii de participanţi, că în ziua de azi, femeile peste 50 de ani sunt mult mai fe­ricite şi relaxate decât cele de 30-40. Este ade­vă­rat?

- La 50 de ani, majoritatea femeilor nu se mai află sub presiunea că trebuie să facă totul per­fect, să "stră­lucească", şi ca soţii, şi ca ma­me, şi, eventual, şi pe plan pro­fe­sio­nal. Ex­pe­rienţa vieţii le-a învăţat că nu e nicio dra­mă când ceva nu le iese per­­fect sau chiar eşu­­ează. O ma­io­neză tăia­tă, o cămaşă călca­tă cu câte­va dungi sau nişte acte intrate par­că în pă­mânt, o ve­ri­tabilă dramă, în primii ani de viaţă în cuplu, sunt luate acum mai uşor.

- Se poate învăţa relaxarea?

- Există câteva mecanisme de pro­tecţie care se de­clanşează la anii maturi. După pri­ma confruntare cu vârsta de 50 de ani, plină, adesea, de spaime, lega­te mai cu seamă de frumuseţe şi de nepu­tinţa de-a mai naşte copii, multe fe­mei descoperă că e o verita­bi­lă uşurare să nu mai tre­buiască să fie tot timpul per­fecte şi irepro­şabile. În sfârşit, pot să spună deschis ce gândesc, ce simt, ce-şi doresc, fără să mai dea în­tr-una, aprobator, din cap. Să renunţe la com­pro­­mi­suri.

- Libertatea asta vine de la sine sau trebuie învăţată?

- E un proces firesc, care ţine de vârstă şi care ne face să nu mai fim dependente de laude, deşi, fi­reşte, ne bucurăm să le auzim. În anii tineri, sistemul neu­ro­nal aflat în creier cere mereu să fie hrănit: de­claraţii de dragoste, admiraţie necontenită, o meserie de vârf, în care să promovezi constant. Pe măsură ce îmbă­trâ­nim, îmbătrâneşte şi dorinţa de a fi premiante, de a rămâne în competiţie. Sigur, ne bucurăm să plă­cem şi să fim băgate în seamă, dar nu mai răspundem la provocări. Concurenţa e înlocuită de înţelepciune. Ne controlăm mai bine impulsurile.

- Cu toate astea, majoritatea oamenilor trăiesc bătrâneţea ca pe o povară dublată de umilinţă.

- Aşa şi este, în multe privinţe. Pielea începe să atâr­ne, faţa se crapă ca pământul uscat, pântecul de­vi­ne proeminent, părul se răreşte şi cade, mersul de­vi­ne greoi şi târşâit. Să suferi din cauza asta e normal. Dar să nu cedezi. Lucrurile se pot îndrepta. În mod paradoxal, timpul lucrează pen­tru noi, mai ales din punct de vedere psihic. Studii re­cente, rea­li­zate în Eu­ropa şi America, dovedesc că ma­­joritatea oame­nilor chestionaţi au intrat în depre­sie pe la 46 de ani, pentru ca la 60 de ani, atât femeile, cât şi băr­baţii, să atingă maximul mulţumirii lor su­fle­teşti.

- Fără să facă pentru asta nimic?

- Imobilismul e rău. Toate procesele neurobio­lo­gi­ce prin care trecem sunt influenţate de mediu, de gân­duri, de întâmplări şi de activităţi. De aceea e im­portant să ne punem de acord cu noile etape ale vieţii. Să acceptăm bătrâneţea, dar nu ca pe o fatalitate, ci ca pe o vârstă, care îţi dă la fel de mult pe cât îţi ia. În primul rând, libertatea. O libertate pe care dacă ştii să o foloseşti, devii mai bogat decât un împărat.

"Învaţă să te cunoşti"

- Care ar fi primii paşi?

- Să te cunoşti pe sine. Eşti copt pentru asta acum. Şi să te informezi ce te poate ajuta ca să mergi mai departe. Informaţia eliberează de frică. Simţi, ce-i drept, cum trupul şi mintea încep să te lase, cum gâfâi urcând scările şi că te dor pi­cioarele dimineaţa, dar dacă te infor­mezi, afli că pentru toate neajun­surile există soluţii. Mintea poate fi an­trenată, contra du­rerilor există exerciţii eficien­te, inima se struneşte cu mişcare şi cu un regim corect de alimentaţie. Puse cap la cap, neca­zurile pot fi stăpânite şi chiar lichidate printr-un com­portament adecvat, un stil de viaţă care, aplicat zi de zi, dă rezultate şi satisfacţia că-ţi poţi înfrunta bătrâ­neţea. Şi mai există un avantaj: deşi uiţi uşor numele unor apropiaţi, analizezi şi preţuieşti mai bine împrejurările şi oamenii.

- În ciuda acestor perspective raţionale, multe femei îşi pierd siguranţa de sine, odată cu tinereţea.

- Femeile despre care vorbiţi reprezintă majori­tatea pacientelor mele. Marea lor problemă este să-şi recâştige preţuirea de sine şi încrederea. Să iasă din starea de autocompătimire şi lâncezeală. Şi asta func­ţionează cel mai bine prin ac­tivităţi. Le sfătuiesc să chibzuiască în linişte către ce anume le îndeamnă ini­ma, ce talente încă nefolosite au, ce anu­me le atra­ge. Multora dintre ele le-ar plă­cea să rămână alături de copii, în fa­milie. Să fie bunici şi să-şi crească ne­po­ţii. Din păcate, "moda" asta nu se mai poartă în Oc­ci­dent, şi viitorul bă­trânilor e, adesea, azilul, care nu este, însă, aşa cum se crede, o tragedie. Cu excepţia lipsei celor apropiaţi, viaţa într-o comunitate formată din oameni de-aceeaşi vârstă poate de­veni o fază în­floritoare a vieţii. Pe lângă comu­ni­care, există ex­cursii, evenimente, ocazii care te motivează să arăţi şi să te comporţi într-un anumit fel. În ce le priveşte pe femeile independente material, ele îşi pot oferi tot ce n-au avut până acum: călătorii, pele­rinaje, întâlniri permanente cu prietenii, descoperirea unor aptitudini ar­tistice, cluburi şi grupuri de activităţi sociale, cultu­rale sau spirituale, legate, cel mai des, de biserică. În ce mă priveşte, mizez mult pe mişcare, pe sport, prin care nu doar corpul se întăreşte şi tine­re­ţea uită să plece, dar se dobândeşte şi o minunată siguranţă de sine, starea aceea când "te simţi bine în corpul tău". Fireşte, nu e vorba să ridici greutăţi, ci să faci exerciţii de gimnastică uşoare, la domiciliu, să te sui zilnic pe bicicleta ergometrică, să te plimbi cel pu­ţin o oră în aer liber, încercând să percepi intim na­tu­ra: culorile, miresmele, foşnetele din aer, diferenţa dintre ano­timpuri.

- Şi cei care urăsc mişcarea?

- Sedentarii să-şi mişte creierul. Să citească, să va­dă spectacole, să asculte muzică, să participe la cluburi cu activităţi culturale. Dar nu formal! Toate lucrurile acestea trebuie trăite plenar, din interior, cu sinceritate, trebuie să deschidă un spaţiu nou de viaţă care să-ţi corespundă, să te împlinească, cu care să te poţi identifica. Nimeni nu-ţi mai cere acum so­coteală, nu te grăbeşte, stăpânul timpului eşti chiar tu.

"Scrie-ţi singur cartea vieţii"

- Tot ce spuneţi presupune voinţă. Un capitol la care mulţi oameni vârstnici rămân repetenţi, încer­când, mai degrabă, să recurgă la corecturi de ima­gine. La botox, de pildă. Poate fi de folos?

- Botoxul şi chirurgia estetică pot însemna un pas către stabilizare, dar este ceva trecător, nu o soluţie de lungă durată. Nu împiedică lucrurile de fond: di­vorţul, trădarea. Şi, credeţi-mă, doare grozav când după o despărţire nu-ţi poţi găsi un nou partener, în vreme ce fostul soţ are deja o amantă nouă. Mai ales când ai intrat deja în anii de pensie, când copiii s-au căsătorit şi ai rămas singură în casa goală, e greu cu adevărat. Singurătatea creează frustrare şi boală. De aceea e bine să adopţi un stil de viaţă, să-ţi faci din sănătate şi starea de bine un ţel, să-ţi ocupi timpul cu lucruri plăcute, care să te intereseze cu adevărat. În calitate de scenarist şi regizor al propriei tale vieţi, eşti prea ocupat pentru ca neplăcerile vieţii să te dea peste cap. Scrieţi-vă viaţa ca pe o carte, zi de zi.

- N-ar fi mai simplu să-ţi găseşti un nou parte­ner?

- Foarte puţine dintre femeile care ajung la mine în cabinet au această dorinţă. Majoritatea lor vor să se bucure de libertatea dobândită în urma divorţului, să facă, în sfârşit, ce le place, să se elibereze de ser­vituţi. Pe cele dornice de un nou partener le sfătuiesc să caute la "bursa sentimentală" de pe internet, dar cu maximă precauţie, fiindcă e o zonă periculoasă, popu­lată şi de răuvoitori.

- Aveţi şi cazuri în care clientele dvs. au reuşit?

- Cel mai bun exemplu sunt eu. Aveam 51 de ani, eram demult divorţată, când am intrat într-un dialog profesional cu actualul meu soţ, pe facebook. Ne-am văzut, ne-am plăcut, ne-am luat. E mai mic cu doi ani decât mine. Nu toţi bărbaţii vor lângă ei femei tinere. Ştiu asta şi de la pacientele mele.

"Vorbeşte deschis despre dorinţele tale"

- Există, totuşi, căsnicii care funcţionează per­fect şi după 30 de ani. Chiar şi din punct de vede­re sexual. Care este secretul lor?

- Încrederea, prietenia, afecţiunea manifestată permanent şi concret. Multe femei îndrăznesc abia la vârsta aceasta să spună mai clar ce vor şi ce nu, din punct de vedere sentimental. Să vorbeşti deschis despre propriile dorinţe naşte intimitate. Bărbaţii intră şi ei în joc, cu condiţia să se simtă iubiţi şi admiraţi.

- Deşi pentru femei bătrâneţea pare să fie mai grea decât pentru bărbaţi, statisticile arată că ele îmbătrânesc, totuşi, mai relaxat.

- Marea fericire a oamenilor în vârstă este să poată fi de folos. În familie, dacă sunt acceptaţi, în diverse asociaţii umanitare, în grupul de prieteni pe care şi l-au format încă din tinereţe. În ce măpriveşte, eu cred că cel mai puternic antidot pentru bătrâneţe e munca, o preocupare constantă, care să-i dea vieţii un sens. Fizică sau intelectuală, munca desfăşurată, şi dincolo de anii pensionării, făcută cu pasiune şi interes, o mun­că care să-ţi placă şi să-ţi dea motivaţie, e o ga­ran­ţie sigură de tinereţe fără bătrâneţe. Muncind cu drag, nu simţi că timpul trece, nu te mai sperie ima­gi­nea din oglindă, iar faptul că eşti efectiv de folos îţi dă o bucurie imensă. Poate nu la fel de exuberantă ca aceea a tinereţii, dar durabilă şi profundă.

- Deci, să nu ne fie teamă că îmbătrânim?

- Nici vorbă! Senectutea deschide spaţii minunate de libertate şi linişte sufletească. Pentru ceea ce pier­dem suntem răsplătiţi înzecit.

DINA BRAN