Se vorbeşte mult, în ultima vreme, despre atenţie. Un remediu pe care psihologii îl recomandă împotriva stresului. Atenţie, adică puterea de concentrare asupra amănuntelor din lumea care ne înconjoară şi pe care am uitat să le mai vedem. Detalii legate mai ales de animale şi de natură: un mugure ce stă să plesnească, un fluture aşezat pe o floare, un câine care se uită în ochii tăi... Universul observat cu uimire şi bucurie. Fără să ştiu că "practic psihologie", eu fac lucrul acesta în fiecare zi a vieţii mele, când după ce ajung obosită acasă, încep să călătoresc prin grădina din jurul casei, însoţită de Lache, motanul meu.
Pot scrie oricând despre grădina noastră. Nu doar în fiecare anotimp, ci în fiecare clipă. E un refugiu pentru suflet, este ascunzătoarea perfectă în zilele apăsătoare, când totul pare prea mult, prea greu, când speranţele devin aproape insuportabil de fragile. Printre pomii cu trunchiuri drepte şi coroane rotunjite cu grijă, printre arbuştii de liliac şi boscheţii de ploaie aurie, viaţa revine la normal, reintră într-un tipar al ordinii şi al previzibilului. Iarba mereu tunsă şi greblată, trandafirii cu flori proaspete şi boboci, hortensiile ochioase şi crinii obraznic de înalţi şi de parfumaţi te anunţă că te afli într-un loc al liniilor drepte, al armoniei păzite cu stricteţe, în care poţi să stai şi să meditezi fără teama de a fi tulburat decât, poate, de zvonul îndepărtat al vreunei drujbe sau de lătratul solitar al vreunui câine. Îţi poţi odihni privirea pe conturul frunzelor, sau mâna pe scoarţa crăpată şi neagră a câte unui gutui. Se simte peste tot prezenţa mamei. Degetele ei, care ating şi dau viaţă fiecărei plante, vocea melodioasă care se împleteşte, zilnic, cu foşnetul ierbii, dând bună-dimineaţa florilor, dojenind buruienile, jelind pomul la rădăcina căruia apare câte un muşuroi de cârtiţă. În lunile călduroase, pomii îşi unesc frunzarele în bolţi care te ascund de cer şi de dogoarea soarelui, iar sub nucii bătrâni, umbra e atât de deasă, încât ai impresia că pătrunzi într-o răcoroasă şi odihnitoare peşteră vegetală. Stând şi citind acolo, înconjurată mereu de pisici gracile şi leneşe, trăiesc pentru câteva ore iluzia că timpul s-a oprit în loc pentru mine, că pe lume nu se mai întâmplă nimic, că existenţa s-a topit într-o stare de binefăcătoare banalitate. Îmi regăsesc liniştea.
Am bucuria şi norocul să-mi pot începe fiecare zi lăsându-mă purtată de această muzică, pe care am învăţat să o ascult şi să o iubesc. Dimineţile de noiembrie sunt superbe, brumate, reci şi ireale. Aerul se vede lucind în lumina difuză, iar cerul îşi derulează paleta de griuri colorate. Atunci mă conectez la sursa de vitalitate a grădinii noastre şi mă încarc de gânduri pozitive. Mă pregătesc să dau piept cu existenţa zilnică, fiindcă, pentru mine, fiecare zi este o cursă cu obstacole. Pe unele reuşesc să le depăşesc, pe altele doar le ocolesc, le evit, le amân, le pun între paranteze şi încerc să nu mă gândesc la faptul că sunt tot acolo pândindu-mă şi aşteptând răbdătoare să-mi iasă din nou în drum. Cel mai neplăcut este când mă împiedic şi cad. E nevoie de mult efort şi de voinţă ca să mă ridic şi să merg mai departe. Obişnuiesc, în astfel de împrejurări, să-l citez în gând pe tata - "Totul trece!" - şi să-mi spun cu satisfacţie - "Da, dar eu am o grădină şi, mai presus de toate, îl am pe Lache!". Văd atunci aievea ochii mari şi codaţi, întrebători, vioi, expresivi şi magnetici, ai motănelului meu, îi aud glasul când îmi "povesteşte" sau mă "ceartă"
De-a lungul timpului, am încercat diverse reţete de a mă întări pentru lupta cu imprevizibilul dureros al vieţii. M-am cufundat în muncă şi studiu, lucrând şi câte o sută de ore pe săptămână, amputându-mi orice posibilitate de a mă conecta la existenţa cotidiană; m-am ascuns prin sălile de teatru, mergând la câte patru-cinci spectacole pe săptămână, oferindu-mi câteva ore şansa de a privi spre vieţile fictive ale altora, pentru a nu mai avea timp să privesc la a mea; am devorat, bulimic, ani de zile, tot felul de cărţi, citind oriunde, oricând, orice, transformându-mă într-o prelungire organică a unei mase de file, ocupându-mi mintea, înainte să mă ocupe ea pe mine şi să mă evacueze din propria-mi viaţă; am pictat luni de zile icoane pe sticlă, descoperind rudimentar, după sumarele sfaturi ale unui coleg de muncă, bucuria culorii, a formelor, dar şi a celor care le-au primit în dar; am tricotat fulare, mănuşi, veste şi pulovere pentru întreaga familie, am reconstituit puzzle-uri de mii de piese, într-o cursă pe viaţă şi pe moarte cu memoria şi uitarea. Încă îmi mai bandajez rănile sufleteşti cu astfel de preocupări, dar panaceul universal a devenit, de când l-am întâlnit, un motan: Lache. El a sosit în viaţa mea ca un colac de salvare aruncat de providenţă unui om care, plutind în apele unui ocean, fără a putea întrezări măcar posibilitatea unui ţărm, decide să renunţe să se mai zbată, resemnându-se să se scufunde discret, înghiţind, pe furiş, câte o gură de apă, lăsând valurile să-l acopere tot mai des, sperând că nimeni n-o să bage de seamă când a dispărut. Lache este medicamentul care, administrat în doze regulate, tratează simptomele fiecărei zile. Dimineaţa (la şase!), pe nespălate, nemâncate, înainte de ceai sau sucul de fructe, înainte de trezirea totală, ieşim amândoi în grădină, adormiţi. Aerul e tare şi te trezeşte. Grădina începe să prindă glas, lumina să înţepe iarba, încăpăţânat de verde la timp de iarnă, ziua poate să demareze cu bune şi (sper întotdeauna) fără rele. Trist e când plec, şi Lache mă priveşte melancolic de la fereastră, iar peste zi, cel mai greu îmi vine să stau fără el. Se ochioşeşte la mine, din poza de pe birou, şi atunci mi-e şi mai dor să zbor înapoi, acasă. Mă motivează să lucrez mai concentrată, proiectându-mi reîntâlnirea ca pe o recompensă meritată pentru conştiinciozitatea mea. Seara (uneori la şapte, alteori chiar mai târziu de opt, după o navetă parcă mai suportabilă decât cea matinală) iau o nouă doză de Lache. Pe scurt - cina, îmbrăcat şi ieşit în grădină, plimbat împreună. Peste noapte, medicamentul numit Lache acţionează plenar, căci motanul doarme lipit de mine (la cap, la piept sau pe spatele meu), aşa că toate depozitele de tensiune acumulate peste zi dispar. E o poţiune miraculoasă, un leac indispensabil şi minunat, cu gust de joacă şi bucurie, de zburdălnicii şi vise cu fluturi, cu vânătoare de lăcuste, cu cules de alune, cu lapte lipăit în viteză, între două ture de tunel foşnitor şi cu mult torrrs! Mă ajută să uit ziua de ieri, să o trec pe cea de azi şi să nu mă mai tem atât de mult de cea care vine mâine. Cât e vremea plăcută şi rece, fără a fi geroasă, stăm prin livadă, pe bancă, privim, ascultăm, visăm, facem planuri. Privim cu ochii minţii şi ai sufletului viitorul. N-o mai făcusem de mult. Acum e unul frumos. Suntem toţi sănătoşi, voinici, fericiţi că formăm o familie.
În ce priveşte urâtul lumii, el ajunge şi la noi, fireşte, dar cu mare întârziere, uneori şi după câte o lună, când deja e şters şi pare neînsemnat. Am învăţat să-l ţinem, cu braţul întins, la distanţă. Ne situăm cât putem în afara prezentului, ticsit de evenimente care macină implacabil, adăpostindu-ne între graniţele septice ale unei vieţi pe care am ales-o în mod conştient: să o trăim, mai degrabă, decât să o lăsăm să ne consume.
GEORGIANA CĂLIMAN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
