"Smiley e genial!"
- Te-ai numărat printre finaliștii concursului "Vocea României" de la Pro TV, dar în ciuda prestației tale de nota zece, n-ai luat premiul. Ți-a trecut supărarea?
- Să știi că eu abia când am ajuns în finală am început să mă gândesc la posibilitatea de a câștiga marele premiu. În toată aventura asta care a fost "Vocea României", mereu am considerat că marele meu câștig ar fi acela de a intra în finală și de a crea acolo niște momente frumoase. Deci, acela era punctul maxim, în mintea mea. Sigur, nu m-ar fi deranjat să câștig și trofeul (râde), dar nici nu pot să spun c-am suferit că nu l-am câștigat. Nu m-am simțit nedreptățit. Unde mai pui că am primit și un bonus nesperat: faptul că l-am avut ca antrenor pe Smiley!
- E chiar așa de grozav? Cum se explică adorația pe care o stârnește, mai ales printre adolescenți?
- Când mă gândesc la Smiley, cuvântul care-mi vine prima dată în minte e genial! Sincer! Mi se pare un om și un muzician extraordinar! N-are deloc fițe și aere de vedetă, e plin de bun-simț, e înțelegător, e foarte cald și deschis, iar ca profesionist e chiar... profesionist! M-a ajutat în concursul ăsta enorm, m-a ajutat să mă descopăr muzical într-un fel pe care înainte nici nu l-aș fi bănuit. Și m-a ajutat să capăt încredere în mine. Când am ajuns la "Vocea României", nu aveam deloc încredere în capacitățile mele vocale, dar el mi-a demonstrat cât de mult pot. Mi-a fost și profesor, dar și mentor. Îi sunt profund îndatorat. Sunt convins că, fără ajutorul lui, fără tot ce m-a învățat, n-aș fi ajuns în finală.
- Să vorbim și despre tine, Michel. Lumea ar fi bucuroasă să afle, mai mult decât a reușit să vadă pe scenă: că ești vesel și talentat. De pildă, de ce te-ai decis să rămâi în România și nu în Occident sau în SUA, țări care sunt cotate, din toate punctele de vedere, mai sus?
- Povestea sună așa: unchiul meu, care e diplomat, și-a făcut studiile aici, în România, și, după ce eu am terminat liceul, știind că părinții își doreau să-mi continui educația în străinătate, ne-a sfătuit, pe ei și pe mine, să alegem România. Ne-a explicat că asta e o țară liniștită, cu o societate tolerantă și un sistem de învățământ bun. Așa am debarcat aici, în 2009. Apoi am decis să și rămân definitiv aici, pentru că, de-a lungul anilor, mi-am făcut niște prieteni extraordinari, niște români care, prin generozitatea lor sufletească și prin căldura lor, m-au ajutat să mă integrez destul de rapid și m-au făcut și pe mine să iubesc această țară. Care oricum m-a primit foarte bine. În plus, călătorind mult, m-am îndrăgostit de România și ca spațiu geografic. În 2009, am locuit la Pitești, unde am făcut anul pregătitor - anul în care am învățat limba română. Apoi m-am mutat la Ploiești, căci acolo mi-am făcut facultatea - am absolvit UPG-ul, Ingineria Petrochimiei - iar de curând m-am mutat în București, căci urmez un master în același domeniu, la Politehnică. Între aceste puncte de reper, am făcut excursii și prin alte regiuni ale țării - am mers în orașe mari și reprezentative (Cluj, Timișoara, Sinaia etc.), dar și în zone rurale. Și peste tot am găsit o frumusețe care m-a sedus iremediabil. România e o țară extraordinar de bogată, din foarte multe puncte de vedere! Îți dai seama că eu, având studiile astea, mai inginerești, am fost atent inclusiv la aspectele de ordin economic. (râde) Unde mai pui că sunt topit după mâncarea românească! Doamne, ce bucătărie delicioasă am descoperit aici! Ca un gurmand mărturisit ce sunt, nu pot să rezist în fața unei porții de tochitură sau de sarmale în foi de viță sau de papanași! (râde)
"Ivorienii sunt extrem de calzi și de primitori"
- Cititorii noștri care au lipsit de la lecțiile de geografie legate de Africa, ar fi curioși să afle cum arată țara din care ai venit.
- Coasta de Fildeș este o țară din vestul Africii, cu o suprafață similară cu aceea a României și o geografie la fel de bogată. Avem ieșire la Oceanul Atlantic, dar avem și munți. Clima e, în schimb, diferită de aici: sunt doar două sezoane și nu avem iarnă propriu-zisă. Plouă foarte mult, iar temperaturile sunt în jur de 20 de grade Celsius. Bine, oamenii, acolo, când vine iarna, se îmbracă gros - cu pulovere, cu fulare etc. - și se plâng necontenit de frig. În 2013, când m-am întors pentru o vacanță în Coasta de Fildeș și i-am văzut cum se lamentau, mi-a venit să râd și m-am gândit: "Voi habar n-aveți ce-nseamnă iarna cu-adevărat!". Dar cred că mai importante sunt două aspecte: că e o țară foarte frumoasă - sunt multe lucruri de văzut acolo! - și că poporul e foarte frumos. Ivorienii sunt extrem de calzi și de primitori, nimeni nu te privește de sus, nimeni nu te tratează cu dispreț. Mă rog, când spun "nimeni", e o generalizare, căci, așa cum se întâmplă oriunde în lume, pădurea mai are și uscături. De-altfel, la un moment dat, i-am dus în Coasta de Fildeș, în vacanță, pe niște prieteni de-ai mei albi și, când a venit ziua plecării, mai că le venea să plângă. Le-a plăcut atât de mult acolo și s-au simțit atât de bine printre ivorieni, că nu mai voiau să se întoarcă pe la casele lor. (râde) Capitala este Abidjan, un oraș cosmopolit, cu o arhitectură modernă - zgârie-nori, metal și sticlă -, iar orașul de unde vin eu, Bassam, are o arhitectură colonială superbă. Asta pentru că acolo au debarcat francezii. Multă vreme, până în 1960, noi am fost colonie franceză.
Mama, dincolo de cuvinte
- Cum arată familia ta? N-a fost grea despărțirea de ai tăi?
- Ba da. Mai ales perioada inițială, de după venirea aici, a fost destul de dificilă. În primul rând, din cauza despărțirii de mama. Provin dintr-o familie unită, caldă, suntem niște oameni foarte afectuoși: mama, tata și opt copii - trei băieți și cinci fete, eu fiind al șaselea copil. Mama fusese diagnosticată cu un cancer la plămâni și-atunci n-am mai vrut să plec. Ea însă, în spital fiind, a insistat din răsputeri. Mi-a explicat că așa e cel mai bine: să cunosc și o altfel de lume, și altfel de mentalități, să văd și altfel de peisaje, pentru că numai așa o să pot să cresc ca om, ca spirit. Nu m-am dezlipit de patul ei până în ziua plecării, care a fost crâncenă. Aveam șaptesprezece ani, porneam în necunoscut și lăsam în urmă o ființă pe care o iubeam dincolo de cuvinte și care era grav bolnavă. Deci, îți închipui în ce stare eram când am ajuns aici! Sau cum m-am simțit când, după aproximativ un an de zile, am primit vestea că mama s-a stins. Mama a fost și mamă, și prietena mea cea mai bună, și confidenta mea, și sprijinul meu... Era o minunăție de om! Atât de blândă, de afectuoasă, de înțeleaptă, genul de mamă care-și înconjoară copiii cu toată dragostea și atenția din lume. Am învățat atât de multe de la ea... Țin minte ce mi-a spus când eram cu ea în spital, cu o săptămână înainte să plec spre România: "Să fii un om bun, să nu te lași influențat de oamenii răi, să stai cu capul sus în viață și să nu uiți niciodată să zâmbești." Ea era mereu cu zâmbetul pe buze. Chiar și în momentele grele, la necaz, nu lăsa să i se stingă optimismul, credința că orice problemă are o soluție și că de viață trebuie să te bucuri, căci e un dar neprețuit, care însă se consumă cât ai clipi. Pe de altă parte, odată sosit aici, m-am lovit de privirile curioase ale românilor, care nu erau tocmai obișnuiți să vadă pe stradă oameni de culoare. Iar bariera limbii se făcea și ea simțită în mod pregnant. Eu nu cunoșteam româna, iar ei, cei mai mulți, nu se prea descurcau în franceză. În primele luni, până când am început să-mi cunosc colegii și am prins să vorbesc, chiar și rudimentar, româna, m-am simțit singur. Apoi, însă, încetul cu încetul, situația a început să se relaxeze. Parcă și oamenii de pe stradă nu mă mai priveau atât de curios!
- În afară de prietenii tăi de care ești nedespărțit, românii, în general, cum ți se par?
- Mi se pare că sunt niște oameni buni. Bunătatea cred că este caracteristica lor principală. Și sunt foarte prietenoși. Asta o descoperi dacă ai puțină răbdare, căci, cred eu, din pricina celor cincizeci de ani de comunism, românii încă mai au o anume teamă față de străini, îi privesc cu un pic de suspiciune și, în general, nu îi abordează ei, ci așteaptă să fie abordați. Însă, dacă faci tu primul pas, dacă le întinzi mâna cu prietenie și le zâmbești sincer, gata!, se pornesc pe vorbă și te îmbrățișează în foarte scurt timp. În plus, majoritatea românilor, deci ceea ce reprezintă poporul, sunt muncitori și cinstiți. De-asta mă doare când văd că, în străinătate, românii sunt priviți așa de prost. De fiecare dată, când cineva îi vorbește de rău pe români, simt nevoia să intervin, să încerc să conving persoana respectivă de contrariu, să-i explic că acei cetățeni români care fac rele prin străinătate nu ar trebui să fie considerați ca fiind reprezentativi pentru acest popor. Că ei sunt doar excepțiile de la regulă, uscăturile din pădure, care, așa cum spuneam și mai devreme, sunt inerente, oriunde pe acest glob. Știi ce surprinsă a fost sora mea mai mare, care locuiește în Franța, când a venit aici pentru prima dată? Mi-a zis: "Dar românii sunt foarte OK! Sunt extraordinari! Eu am venit aici cu niște idei preconcepute, credeam că sunt așa, periculoși, cum am înțeles de la televizor."
"Vreau să merg mai departe cu muzica"
- Și cu muzica, cum a început? Când ai prins să te visezi pe scenă, cu microfonul în mână?
- Niciodată! Cânt cam de când am amintiri, de la patru-cinci ani, dar fără vise de glorie. Toată familia mea e muzicală, în casa noastră se cânta mereu. Firește, nu profesionist, doar așa, de plăcere. Mama făcea parte din corul bisericii și mă tot lua cu ea la repetiții, așa că de mic m-am familiarizat și cu acel repertoriu. Ulterior, cu prilejul diverselor sărbători - Crăciun, Paște etc. - am cântat și eu, în aceeași biserică. Și-am mai cântat puțin și prin liceu. În orice caz, nicio secundă nu m-am gândit să merg pe calea asta, a muzicii. Nici măcar când a fost vorba să dau la facultate. Apoi, ajuns în România, tot așa - îmi vedeam de școală, citeam mult, aveam alte preocupări. Sincer, nici n-aveam habar că există concursul "Vocea României". Mai văzusem frânturi din același format, dar pe la televiziuni din străinătate, și asta pe internet. Că la televizor nu mă uitam aproape deloc. Însă, într-o seară, am ieșit cu niște prieteni la karaoke. Era prima dată când mergeam într-un astfel de bar. Și-acolo, după o bere-două, mai relaxat, la insistențele prietenilor, am urcat și eu pe scenă și-am început să cânt. Am intrat așa de bine în piesă și m-a luat așa de tare valul, că, la un moment dat, am închis ochii și n-am mai știut nimic de mine sau de ce se întâmplă împrejur. Curios a fost că, de unde înainte de a urca eu pe scenă, în bar nu erau decât câteva persoane, când am terminat de cântat și am deschis ochii, am constatat că sala era plină-ochi cu oameni. Și toți mă aplaudau! Am rămas șocat, căci singura mea "scenă" de până atunci fusese dușul, iar de public nici nu se punea problema. (râde) După asta, diverși cunoscuți au început să mă tot bată la cap să mă înscriu la "Vocea României". Eu le ziceam: "Bine, bine", dar numai așa, ca să scap de ei. Până la urmă, o prietenă a trecut la acțiune: într-o seară, mi-a trimis un mesaj - "Vezi că te-am înscris la «Vocea României»". Întâi m-am blocat. Apoi m-am gândit dacă să mă duc sau să nu mă duc... Evident, până la urmă, mergând pe ideea că n-am nimic de pierdut, m-am dus. Și restul, cum se spune, e istorie.
- Am intrat în 2016, un an plin de promisiuni. Dintre proiectele tale face parte și muzica? "Vocea României" a fost începutul sau finalul carierei tale de interpret?
- Vreau să merg mai departe cu muzica. Dar nu voi abandona nici masteratul. Vreau neapărat să-mi iau și diploma. Vreau să-i arăt tatei că am și eu un creier. (râde) El și mama și toată familia au făcut eforturi mari ca să mă susțină pe toată perioada studiilor în România și nu aș vrea să considere că eforturile lor au fost degeaba. Însă, pe termen lung, vreau să dau o șansă reală muzicii. Uite că deja am lansat un single, "Broken Vows"! (n. red. în traducere, "Jurăminte încălcate") Deci, sunt foarte optimist! Mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu Smiley și aș vrea să merg și mai departe alături de el. Asta, deși după concurs am fost abordat de foarte multe persoane din domeniul muzical, care mi-au propus deja tot felul de colaborări. Vom vedea...
- În afară de muzică, există și o persoană care-ți încălzește sufletul?
- În privința asta, nu pot să spun decât că sunt fericit. Și discret! (râde)