Se vorbește mult, în ultima vreme, despre atenție. Un remediu pe care psihologii îl recomandă împotriva stresului. Atenție, adică puterea de concentrare asupra amănuntelor din lumea care ne înconjoară și pe care am uitat să le mai vedem. Detalii legate mai ales de animale și de natură: un mugure ce stă să plesnească, un fluture așezat pe o floare, un câine care se uită în ochii tăi... Universul observat cu uimire și bucurie. Fără să știu că "practic psihologie", eu fac lucrul acesta în fiecare zi a vieții mele, când după ce ajung obosită acasă, încep să călătoresc prin grădina din jurul casei, însoțită de Lache, motanul meu.
Pot scrie oricând despre grădina noastră. Nu doar în fiecare anotimp, ci în fiecare clipă. E un refugiu pentru suflet, este ascunzătoarea perfectă în zilele apăsătoare, când totul pare prea mult, prea greu, când speranțele devin aproape insuportabil de fragile. Printre pomii cu trunchiuri drepte și coroane rotunjite cu grijă, printre arbuștii de liliac și boscheții de ploaie aurie, viața revine la normal, reintră într-un tipar al ordinii și al previzibilului. Iarba mereu tunsă și greblată, trandafirii cu flori proaspete și boboci, hortensiile ochioase și crinii obraznic de înalți și de parfumați te anunță că te afli într-un loc al liniilor drepte, al armoniei păzite cu strictețe, în care poți să stai și să meditezi fără teama de a fi tulburat decât, poate, de zvonul îndepărtat al vreunei drujbe sau de lătratul solitar al vreunui câine. Îți poți odihni privirea pe conturul frunzelor, sau mâna pe scoarța crăpată și neagră a câte unui gutui. Se simte peste tot prezența mamei. Degetele ei, care ating și dau viață fiecărei plante, vocea melodioasă care se împletește, zilnic, cu foșnetul ierbii, dând bună-dimineața florilor, dojenind buruienile, jelind pomul la rădăcina căruia apare câte un mușuroi de cârtiță. În lunile călduroase, pomii își unesc frunzarele în bolți care te ascund de cer și de dogoarea soarelui, iar sub nucii bătrâni, umbra e atât de deasă, încât ai impresia că pătrunzi într-o răcoroasă și odihnitoare peșteră vegetală. Stând și citind acolo, înconjurată mereu de pisici gracile și leneșe, trăiesc pentru câteva ore iluzia că timpul s-a oprit în loc pentru mine, că pe lume nu se mai întâmplă nimic, că existența s-a topit într-o stare de binefăcătoare banalitate. Îmi regăsesc liniștea.
Nimic nu se compară, însă, cu melancolia chioșcului toamna, când ultimele zorele roz, lila sau mov intens se sting pe spalierele care-l mărginesc și când lumina tulbure se strecoară printre crengile mărului de alături. Atunci, clipele trec în ritmul frunzelor ce cad în răstimpuri, alunecând delicat, sau al câte unui fruct uitat pe ram, care se desprinde obosit și tulbură muzica livezii. Căci da, grădina noastră, în care conviețuiesc într-o ordine a echilibrului pomi fructiferi, arbuști ornamentali, pisici și flori de tot soiul, are propria muzică. În zori, sonoritățile sunt catifelate - până și ciripitul păsărilor se aude ca printr-o pâslă, iar trecerea câte unei mașini vine ca din altă lume. Către miezul zilei, ajunge până la noi un zumzăit de voci care se cheamă și-și răspund, de șoapte care se aud reverberând, ca strigătele într-o pădure. Apoi e doar tăcere. Totul moare într-o liniște sfâșiată rar de trecerea câte unei căruțe sau de cântecul mirat al vreunui cocoș. Cu adevărat, liniște nu e însă niciodată, pentru că vântul este o prezență permanentă, uneori discretă, alergând printre crengi și șoptindu-ți în păr, alteori vociferând și izbindu-se năvalnic de trunchiuri, de zidurile casei, hotărât să smulgă acoperișul și să îngenuncheze falnicii tuia.
Am bucuria și norocul să-mi pot începe fiecare zi lăsându-mă purtată de această muzică, pe care am învățat să o ascult și să o iubesc. Diminețile de noiembrie sunt superbe, brumate, reci și ireale. Aerul se vede lucind în lumina difuză, iar cerul își derulează paleta de griuri colorate. Atunci mă conectez la sursa de vitalitate a grădinii noastre și mă încarc de gânduri pozitive. Mă pregătesc să dau piept cu existența zilnică, fiindcă, pentru mine, fiecare zi este o cursă cu obstacole. Pe unele reușesc să le depășesc, pe altele doar le ocolesc, le evit, le amân, le pun între paranteze și încerc să nu mă gândesc la faptul că sunt tot acolo pândindu-mă și așteptând răbdătoare să-mi iasă din nou în drum. Cel mai neplăcut este când mă împiedic și cad. E nevoie de mult efort și de voință ca să mă ridic și să merg mai departe. Obișnuiesc, în astfel de împrejurări, să-l citez în gând pe tata - "Totul trece!" - și să-mi spun cu satisfacție - "Da, dar eu am o grădină și, mai presus de toate, îl am pe Lache!". Văd atunci aievea ochii mari și codați, întrebători, vioi, expresivi și magnetici, ai motănelului meu, îi aud glasul când îmi "povestește" sau mă "ceartă" (de obicei, pentru că am venit prea târziu de la serviciu), îi simt trupușorul moale și cald la mine în brațe, și o pătură de liniște mi se așterne pe suflet. În acele clipe sunt acasă, la adăpost de imperfecțiunile lumii în care trăim, căci, asemenea grădinii noastre, și Lache e perfect. E dovada vie că universul înseamnă pace și echilibru, iar umanitatea, vai!, factorul destabilizator.
De-a lungul timpului, am încercat diverse rețete de a mă întări pentru lupta cu imprevizibilul dureros al vieții. M-am cufundat în muncă și studiu, lucrând și câte o sută de ore pe săptămână, amputându-mi orice posibilitate de a mă conecta la existența cotidiană; m-am ascuns prin sălile de teatru, mergând la câte patru-cinci spectacole pe săptămână, oferindu-mi câteva ore șansa de a privi spre viețile fictive ale altora, pentru a nu mai avea timp să privesc la a mea; am devorat, bulimic, ani de zile, tot felul de cărți, citind oriunde, oricând, orice, transformându-mă într-o prelungire organică a unei mase de file, ocupându-mi mintea, înainte să mă ocupe ea pe mine și să mă evacueze din propria-mi viață; am pictat luni de zile icoane pe sticlă, descoperind rudimentar, după sumarele sfaturi ale unui coleg de muncă, bucuria culorii, a formelor, dar și a celor care le-au primit în dar; am tricotat fulare, mănuși, veste și pulovere pentru întreaga familie, am reconstituit puzzle-uri de mii de piese, într-o cursă pe viață și pe moarte cu memoria și uitarea. Încă îmi mai bandajez rănile sufletești cu astfel de preocupări, dar panaceul universal a devenit, de când l-am întâlnit, un motan: Lache. El a sosit în viața mea ca un colac de salvare aruncat de providență unui om care, plutind în apele unui ocean, fără a putea întrezări măcar posibilitatea unui țărm, decide să renunțe să se mai zbată, resemnându-se să se scufunde discret, înghițind, pe furiș, câte o gură de apă, lăsând valurile să-l acopere tot mai des, sperând că nimeni n-o să bage de seamă când a dispărut. Lache este medicamentul care, administrat în doze regulate, tratează simptomele fiecărei zile. Dimineața (la șase!), pe nespălate, nemâncate, înainte de ceai sau sucul de fructe, înainte de trezirea totală, ieșim amândoi în grădină, adormiți. Aerul e tare și te trezește. Grădina începe să prindă glas, lumina să înțepe iarba, încăpățânat de verde la timp de iarnă, ziua poate să demareze cu bune și (sper întotdeauna) fără rele. Trist e când plec, și Lache mă privește melancolic de la fereastră, iar peste zi, cel mai greu îmi vine să stau fără el. Se ochioșește la mine, din poza de pe birou, și atunci mi-e și mai dor să zbor înapoi, acasă. Mă motivează să lucrez mai concentrată, proiectându-mi reîntâlnirea ca pe o recompensă meritată pentru conștiinciozitatea mea. Seara (uneori la șapte, alteori chiar mai târziu de opt, după o navetă parcă mai suportabilă decât cea matinală) iau o nouă doză de Lache. Pe scurt - cina, îmbrăcat și ieșit în grădină, plimbat împreună. Peste noapte, medicamentul numit Lache acționează plenar, căci motanul doarme lipit de mine (la cap, la piept sau pe spatele meu), așa că toate depozitele de tensiune acumulate peste zi dispar. E o poțiune miraculoasă, un leac indispensabil și minunat, cu gust de joacă și bucurie, de zburdălnicii și vise cu fluturi, cu vânătoare de lăcuste, cu cules de alune, cu lapte lipăit în viteză, între două ture de tunel foșnitor și cu mult torrrs! Mă ajută să uit ziua de ieri, să o trec pe cea de azi și să nu mă mai tem atât de mult de cea care vine mâine. Cât e vremea plăcută și rece, fără a fi geroasă, stăm prin livadă, pe bancă, privim, ascultăm, visăm, facem planuri. Privim cu ochii minții și ai sufletului viitorul. N-o mai făcusem de mult. Acum e unul frumos. Suntem toți sănătoși, voinici, fericiți că formăm o familie.
Cât despre restul... Televizor? Avem, da, e undeva prin casă. Cred că ultima dată l-am văzut prin sufragerie, negru de supărare. Ziare? Cumpărăm, cum să nu, ca toată lumea. Am ajuns să mă cunosc cu vânzătorul de la chioșcul de presă. Îmi oprește săptămânal unicul număr pe care îl primește din "România literară". Reușesc să o citesc chiar și cu două-trei numere în urmă, dar conștiincios, subliniind și decupând articolele care mă interesează.
În ce privește urâtul lumii, el ajunge și la noi, firește, dar cu mare întârziere, uneori și după câte o lună, când deja e șters și pare neînsemnat. Am învățat să-l ținem, cu brațul întins, la distanță. Ne situăm cât putem în afara prezentului, ticsit de evenimente care macină implacabil, adăpostindu-ne între granițele septice ale unei vieți pe care am ales-o în mod conștient: să o trăim, mai degrabă, decât să o lăsăm să ne consume.
GEORGIANA CĂLIMAN