NARCISA SUCIU - "În Finlanda, nu sunt vedetă. Sunt doar o femeie fericită!"

Iarna bunicului

"Atâta timp cât românii vor dori să mă asculte, voi continua să vin acasă şi să le cânt"

- Dragă Narcisa, întâlnirile tale cu publicul românesc sunt rare, dar atât de intense! Ce-ţi spun oamenii când te revăd în concerte?

- Se bucură să mă asculte, îmi spun că le lipsesc, că nu e altcineva în peisajul muzical românesc care să îmi ia locul. Îmi spun că am o voce de înger, îmi trimit mesaje de mulţumire pentru clipele petrecute la concertele mele. Mă bucură profund aceste dovezi de dragoste şi atât timp cât românii vor dori să mă asculte, voi continua să vin acasă şi să le cânt. Am fost şi vara trecută în ţară, am avut un recital la Festivalul de Jazz de la Gărâna şi apoi unul la un festival de film. Mă întâlnesc şi cu foşti colegi de scenă, cu oameni care se bucură să mă salute, şi care apreciază felul în care am evoluat. Mă bucur că e aşa: înseamnă că îmi fac bine treaba! De altfel, n-aş spune că îmi lip­sesc aceste dovezi de admiraţie nici în Fin­lan­da, unde nu sunt cunoscută ca interpretă, pen­tru că primesc multe mesaje de la admi­ra­torii din ţară şi comunic constant cu prietenii şi colegii de scenă din România. Vorbesc zilnic la telefon cu ei, mai ales în timpul plimbărilor mele de dimineaţă şi seară, pe care le fac în compania câinelui nostru, Ozzy. Îmi place teribil să ies în aerul curat şi geruit, să aud scârţâitul paşilor mei prin zăpadă. Şi îmi place să aud larma copiilor la patinaj şi la săniuş, pentru că îmi aduce aminte de copilăria mea, petrecută la Baia Mare.

- Ce-ţi mai aminteşti de pe-atunci?

- În Baia Mare, noi locuiam într-un bloc lung, cu 12 scări, care era plin de copii. De Crăciun ne făceam mai multe cete şi colindam fără odihnă câteva zile la rând. Apoi ieşeam cu săniile pe dealul de la gară, că noi locuiam în apropiere, şi ne prindea noaptea lu­ne­când la vale şi chiuind de mama focului. Uneori, de Cră­ciun mergeam la bunicul din partea mamei, la Ora­dea. El era preot greco-catolic, şi după instaurarea comunismului a fost acceptat şi cantor la biserica ortodoxă. La Oradea, totul se învârtea în jurul bise­ricii şi al programului de slujbă. Cântând de mică alături de bunicul în corul bisericii (şi împreună cu surorile mamei şi cu verişoarele mele, care cântau, şi ele, foarte frumos) am învăţat eu majoritatea colin­delor pe care le cânt şi astăzi. Când aveam petreceri la bunicul acasă, apăi, chiar cântam toţi: mama şi su­rorile ei cântau pe mai multe voci, iar eu şi unul din cei trei fraţi ai mei cântam la chitară. Era tare fain! După 1989, bunicul meu a fost din nou uns preot, a fost foarte fericit că a apucat ziua aceea, şi noi la fel. Apoi am crescut şi am plecat la Bucureşti să mă fac artistă. La 23 de ani, eram deja mamă, dar o mamă sin­gură, pentru că aşa s-au întâmplat lucrurile. Mama murise când eu aveam 17 ani, tata s-a stins şi el, la câteva luni după ce am născut-o pe Daria, şi atunci, cu inima strânsă, pentru că mă aşteptam să mă do­jenească, m-am dus la bunicul de la Oradea, cu fetiţa mea în braţe, ca să o vadă pentru prima oară. Dar el, de cum a vă­zut-o, i-a sărutat tălpile mici ale picio­ru­şelor şi mi-a spus că cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac a fost să păstrez co­pilul, chiar dacă nu eram căsătorită. Era un om foarte deschis la minte, şi vorbele lui mi-au dat curaj, pentru că multă lume m-a acuzat atunci pentru ale­gerea mea. Bunicul a fost un personaj for­midabil, a murit în urmă cu aproape patru ani, dar îi simt tare mult lipsa. Nu vorbea despre asta în timpul comunismului, dar el a fost singurul preot greco-catolic care avea hârtie de la arhi­epis­cop cum că avea voie să facă exor­cizări. În afara rugăciunilor speciale pe care le făcea, bunicul confecţiona şi un fel de "amulete" - cruciu­liţe pe care le cioplea el însuşi din lemn şi încrusta în ele un bob de smirnă şi de tămâie, apoi le împletea un şnur din lână şi le dădea bolnavilor să le poarte asu­pra lor. Bunicul nu ne punea cu de-a sila să mergem la biserică, zicea "lăsaţi pruncii să meargă unde vor", şi dacă noi voiam să mergem la film la "vre­mea bisericii", adică în timpul slujbei liturghiei de dimi­neaţă ori a ve­cerniei, seara, nu era niciun bai, ci mai mult mătuşile se supărau pe noi.

Grădina cu iepuri şi veveriţe

- De unde îţi vine, Narcisa, libertatea asta? Voinţa de a face nu ce zice lumea, ci ce crezi tu că e bine, cu riscul de a în­frunta ostilitatea celor din jur?

- Cred că aşa m-am născut. Nu eram nici în co­pilărie, şi nici acum nu sunt genul care să se lase "dresată" - de pă­rinţi, de bărbat, de so­cie­tate, de sistem. Nu-mi place să mă înre­gimen­tez în instituţii, să mă în­corsetez în sistemele al­tora de gândire, ci încerc să îmi creez un univers al meu, în care să mă simt liberă (muzica e un asemenea univers!). Şi nu-mi place să vorbesc doar "politically correct", adică să ascund adevărul, ca să nu lezez orgolii. Eu am spus întotdeauna ceea ce am gândit şi am simţit. De aceea, poate, am fost incomodă, uneori. Nu datorez nimănui o imagine pe care lumea din jur şi-a creat-o despre mine, ci sunt aşa cum sunt: în felul în care arăt, în felul în care mă port, în felul în care cânt. Îmi văd de treaba mea, nu deranjez pe nimeni şi am atât bun simţ cât îmi este necesar ca să trăiesc în societate, ba chiar ceva mai mult de atât. Nu-mi pasă dacă nu apar între copertele revistelor de modă pentru că nu am o talie de viespe, şi nici nu mă îm­brac de la Lon­dra sau Paris. La în­ceput, în tinereţe, atât de mult m-au mă­cinat aceste gânduri, cum că nu co­res­pund ca­noanelor estetice contemporane încât, la un mo­ment dat, îmi pierdusem încrederea în mine. Aveam nevoie de confirmări că sunt bine aşa cum sunt, că nu e nimic în neregulă cu mine. Şi nu bănuiţi cine mi-a risipit îndoielile şi mi-a redat această în­credere: părintele de la Biserica Sf. Gheorghe Vechi, la care mergeam pe când locuiam în Bucu­reşti, un preot de felul celor cu mintea deschisă, aşa cum era şi bunicul meu. Şi care cântă, şi el, îngereşte. Face parte din corul "Te Deum". Are o voce bas-bariton care te pă­trunde până în adâncul sufletului, dar ştie şi să vor­bească pentru mintea fiecăruia, ca să se facă înţeles, aşa că, prin discuţii, direct sau indirect, mi-a şters, una câte una, toate temerile şi spaimele din suflet. De pildă, odată trebuia să plec în Canada, la invitaţia unei biserici româneşti din Toronto, care împlinea 50 de ani de existenţă. Dar, nu ştiu de ce, înainte de plecare îmi era îngrozitor de frică să zbor atâta cale cu avionul. Deşi mai traversasem şi altă dată Oceanul, mă apăsau gânduri negre, cum că pică avionul. Iar părintele, ca să mă smulgă din panica asta, mi-a zis: "Fii atentă, Narcisa: ia sticla asta cu vin de îm­părtăşanie de la sfântul altar, şi du-i-o părintelui de la biserica din Toronto, din partea mea. Şi zi-i să-mi trimită şi mie din vinul lor de împărtăşanie, să văd dacă îi la fel de bun ca al nostru, ori ba! N-ai cum să nu faci ce ţi-am zis, aşa că trebuie să te-ntorci, că ai canonul ăsta de împlinit!" Şi, uite aşa, am mers eu cu sticla de vin, şi-nainte, şi-napoi, şi încă cu grijă, să nu se spargă, că, deh, aveam canon!

- Ţi-ai biruit fricile de când ai plecat în Fin­landa?

- Nu mai am niciun fel de temere în prezent. Viaţa mea e aşezată, şi dacă se întâmplă să fiu apăsată de vreun gând, mă relaxez foarte bine lucrând în gră­dină. După ce am locuit mai mulţi ani în Bucureşti, mă gândeam, mai ales când era Daria mică, ce fain ar fi să avem o casă cu grădină. Acum avem o casă în centrul orăşelului nostru, lângă grădina botanică, ce e înconjurată de o fâşie de pădure. Pădurea se termină cu un lac foarte mare, pe care poţi ajunge, în linie dreaptă, cu barca, până la Helsinki, capitala Fin­landei. E o vedere minunată, şi să vezi ce e la mine în curte: ce se fugăresc prin copaci şi pe garduri ve­ve­riţele, ce tumbe fac iepurii prin iarbă, ce triluri de pă­săret se aud dinspre pădure! Iar în curte avem coa­căze negre şi roşii, agrişe, o tufă mare de rubarbă, din care fac plăcintă, sirop şi dulceaţă, o minune, aşa cum am învăţat la noi, în Maramureş. Avem un prun şi un măr, care face mere grozave, şi mi-am pus în gând să plantez, de-a lungul aleii de la poartă, până la intrarea în casă, numai trandafiri de Damasc, care au un par­fum minunat. Îngrijesc de grădina mea cu tot dragul, iar acolo unde nu mă pricep, caut sfaturi pe internet. Mă ajută şi Veikko, soţul meu, atunci când e acasă. E foarte îndemânatic, are un spirit tehnic formidabil şi mâini de aur, ştie să facă o mulţime de lucruri prin casă şi grădină, iar lucrul ăsta iar îmi place foarte mult la el.

Lumină şi linişte: VEIKKO

- Povestea ta miroase a fericire, iar privirea ta luminoasă îmi spune că nu mă înşel. Chiar eşti fericită, Narcisa?

- Dacă sunt fericită în Finlanda? Da! Cu sigu­ranţă, da! Altfel nu aş fi stat! Am o viaţă care unora le-ar părea comună, departe de reflectoarele scenei, dar care pe mine mă mulţumeşte pe deplin, mă face să mă simt împlinită, împăcată. Agitaţia pe care o trăiam când locuiam în România a dispărut. Acum e lumină şi linişte în sufletul meu şi sunt alături de un bărbat care mă iubeşte şi pe care îl iubesc. Veikko îmi oferă o viaţă tihnită şi confortabilă, nu trebuie să mă gândesc că trebuie să pun o pâine pe masă, aşa cum se întâmpla în România. Este un bărbat care m-a plăcut şi care m-a asumat cu totul, fără rezerve şi fără nicio condiţie, din clipa în care a început relaţia noastră. Ne-am cunoscut pe un site de socializare, pe Internet. După vreun an şi ceva de relaţie la dis­tanţă şi după mai multe drumuri între cele două ţări, chiar dacă el era dispus să vândă tot ce avea şi să se mute la Bucureşti (aflase că există şi în România tere­nuri de golf - marea lui pasiune!), am luat hotărârea ca, de dragul Dariei, care mi-a zis că ea nu mai vrea să aibă o mamă "vedetă", să plecăm împreună în Fin­landa. Şi aşa, din 2010, viaţa mea a luat alt curs: acolo nu sunt vedetă, sunt doar o femeie fericită!

- Nu ai regretat niciodată plecarea din Româ­nia? Visul tău de glorie era pe cale să se împli­neas­că.

- Nu. Nu am regretat nicio clipă că am făcut asta, că n-am rămas în România de dragul carierei. O ca­rieră care, oricum, îşi atinsese vârful, pentru con­diţiile anilor 2000. Străbătusem toate etapele. Aveam şapte ani când am debutat la festivalul de muzică uşoară pentru copii "Ursuleţul de aur", am luat trofee în fiecare an, pentru fiecare categorie de vârstă, şi am devenit cunoscută (la noi în oraş, eram cunoscută şi pentru părul meu roşcat-auriu şi foarte cârlionţat). Şi apoi, a urmat premiul luat la "Cerbul de Aur", din 1997, care m-a consacrat la nivel naţional. M-am mutat în Bucureşti, am învăţat repede tot alfabetul scenei şi mi-am găsit un drum propriu în muzică (am studiat "music-hall", la Universitatea Ecologică din Bucureşti, şi "Comunicare", la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj), dar în viaţa sentimentală lucrurile nu mergeau grozav. Până la 34 de ani, avusesem doar doi bărbaţi în viaţa mea, respectiv, două relaţii lungi şi de uzură, amândouă cu parteneri de scenă: una cu tatăl Dariei, Daniel Crăciun, chitarist şi acum medic în Germania, şi cealaltă, cu bluesmanul Rareş Totu. Mă simţeam obosită şi blazată de nesiguranţa şi neîncrederea care mă măcinau. Când Veikko a intrat în viaţa mea, am simţit, pentru prima oară, că alături de el pot să am o viaţă normală, fără să-mi fac pro­bleme pentru ziua de mâine. Orice femeie îşi doreşte un bărbat care să poată avea grijă de ea, iar Veikko m-a încredinţat că este un om responsabil, dedicat până la capăt. Tot el a ţinut foarte mult să ne "luăm cu acte", eu nu eram genul pentru care hârtiile aces­tea care leagă doi oameni să însemne ceva. Dar mi-am dat seama că pot să contez pe el, că este un om de onoare, aşa că am făcut-o şi pe-asta: de şase ani sunt femeie măritată, "în rândul lumii". Între noi e o încredere absolută şi nu s-a întâmplat să mă în­doiesc de el vreodată. Avem nevoie unul de celălalt, ne consultăm în problemele importante, împărţim bucu­riile, dar şi grijile zilei. Mă simt împlinită ca fe­meie, ca soţie şi ca mamă, şi e minunat aşa! Realizez că a fost o şansă uriaşă ca noi doi să ne întâlnim şi îi mulţumesc în fiecare zi lui Dumnezeu pentru asta.

Miettinen. Narcisa Miettinen

- Şi Daria? Şi-a găsit şi ea tatăl adevărat?

- Veikko are şi el un fiu din prima căsătorie (e student la Arhitectură), cu care Daria mea se înţelege foarte bine. Deja, copiii fiecăruia din noi sunt mari, aşa că nu ne mai gândim să facem un copil "al nostru". În ce-o priveşte pe Daria, Veikko îşi face pentru ea mai multe griji decât mine, gândindu-se cum se va descurca singură, în Helsinki, când va deveni studentă. El a învăţat-o să meargă cu bicicleta, să schieze şi să înoate. Când iese în oraş cu prietenul ei, Veikko trebuie să se încredinţeze că el vine să o ia cu maşina de acasă, nu cu motocicleta, ca să aibă mai multă siguranţă în trafic. E foarte protector, e un tată minunat pentru fiica mea, iar asta mă bucură mult. Niciodată, nimeni din familia lui Veikko nu s-a uitat urât la copilul meu. Am simţit de la început că am fost pe deplin acceptate amândouă, iar socrii mei sunt, cu adevarat, oa­meni tare faini! Orice aş face sau aş gă­ti, mâncare sau dulciuri, cel mai mult mă laudă soacra mea! Ea are 84 de ani şi face yoga şi acum, are o mobilitate fantastică şi poate să facă tot şirul de asane din Salutul Soarelui. Îmi e tare dragă! Socrul meu a fost militar de carieră, general de armată. De-a lungul anilor, s-a tot mutat cu familia în funcţie de postul pe care-l primea în garnizoanele de la graniţă, aşa că Veikko, deşi s-a născut în Hel­sinki, a copilărit mai mult în zonele de provincie, aproape de natură. Bu­ni­cul lui Veikko a fost comandor în marină şi inventator, a proiectat o na­vă rapidă, cu ajutorul căreia Finlanda a câştigat războiul (lui Veikko i-au re­venit, ca moştenire de familie, butonii şi ceasul cu lanţ al bunicului său). De aceea, când unii din­tre pri­etenii mei de acasă mi-au reproşat că nu tre­buia să-mi schimb nu­mele du­pă căsă­to­rie, pen­­tru că eu sunt o ar­tis­tă, am spus că e o onoa­­re pentru mi­ne să fiu primită într-o ase­menea fa­milie de elită şi să îi port nu­mele: "Miettinen". Acum sunt şi cetăţean fin­landez, am învăţat cam într-un an şi jumătate limba, atât cât să pot să mă descurc în orice îm­prejurare (e o limbă fonetică, dar di­fi­­ci­lă). În casă, cu Veikko vorbesc mai mult în engleză, dar sunt cuvinte pe care le folosim numai în română. Ce cuvinte? De pildă: "sigur". El e un om care dramatizează în exces pro­ble­me­le care apar, într-atât încât, uneori, nici nu are somn nopţile. Iar când îl fră­mân­tă ceva şi vrea ca eu să-i dau în­cre­dere că se va rezolva, mă în­treabă în româneşte: "Sigur"? Iar eu îi spun: "Sigur-sigur! No, bărbate, acu­ma cul­că-te şi nu te mai gândi atâta! Bine că sun­tem să­nătoşi, că o s-o scoatem noi cumva la capăt!" Şi atunci, se li­niş­teşte. Veikko este etnolog şi antro­po­log de pro­fe­sie, a făcut multă cercetare de teren şi a studiat mul­te scrieri vechi, a scris mai multe cărţi de spe­cialitate. Dar acum lu­crează într-un alt domeniu pe care l-a studiat din pasiune - cel al jocurilor pe com­puter - şi chiar este în conducerea unei orga­ni­zaţii internaţionale de pro­fil, e un fel de "guru" al Fin­landei, în industria asta.

Maramureşul din Finlanda

- Mai trăieşte lumea în stil tradiţional acolo, în Fin­landa? Poţi să faci o comparaţie cu cul­tura tra­diţională de la tine, din Maramureş, de pildă?

- Nu pot să spun că finlandezii trăiesc ca la noi peste deal, în Maramureş, dar ei păstrează multe ele­mente tradiţionale, în viaţa de zi cu zi. Mai ales cei din nordul ţării, în Laponia, unde trăieşte poporul băştinaş sami, al cărui folclor seamănă cu cel al moroşenilor, şi la fel şi costumul lor, ţesut din lână, în dungi de culori aprinse. Comunitatea lor este în­chisă, exclusivistă, şi sunt foarte respectaţi pentru că trăiesc într-un climat foarte aspru şi totuşi nu renunţă la felul lor de viaţă tradiţional. În ce-i priveşte pe finlandezii de la oraş, simt şi ei, probabil, nevoia unor rădăcini, pentru că mai toţi au case la ţară, în natură, în pădure sau pe malul unui lac. Un fel de "summer cottage" - case de vacanţă, unde îşi amenajează gră­dini de flori şi de legume, unde nu trag curent elec­tric, unde totul se face cu mâna, încălzirea e cu lem­ne, iluminatul cu lampa cu gaz, iar cabina de toaletă e în curte. Nu sunt fundamental deosebiţi de noi finlandezii, ci chiar sunt foarte multe asemănări, care mă fac să mă gândesc, une­ori, că sunt în Maramu­re­şul din copilăria mea, printre oamenii de atunci, calzi şi buni, blânzi şi răbdători. Aşa sunt şi ei - nu se cear­tă, nu fură, nu mint, nu-şi pierd con­tro­lul, respectă mediul şi au un cult pentru protecţia lui. Şi peisajele de acolo sea­mănă cu cele din vremurile când la noi era curată natura, apa bună de băut şi aerul nepoluat. Pe străzi vezi mai mult maşini hibride (cu motor electric şi pe benzină), prizele pentru încărcarea bateriilor maşinilor electrice sunt gratis pe autostrăzi, iar maşinile pe motorină nu mai au căutare, pentru că, fiind poluante, taxele pentru ele sunt uriaşe. Lucrurile acestea îmi plac foarte mult, sunt semnele unei lumi ci­vilizate, paş­nice. Acolo nu există săraci, nu există orfelinate, nu există asistaţi social, cred că e ţara cu cea mai mare calitate a vieţii din lume, cu cel mai bun sistem de educaţie din Europa şi cu una din cele mai competitive economii. E o ţară in­cre­dibilă, foarte bine organizată, a cărei singură şan­să, în lipsa resurselor naturale, a fost să-şi folo­sească resursele umane.

...Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi!

- Narcisa, la sfârşitul lunii ianuarie, vei îm­plini 41 de ani. Ce-ţi doreşti pentru tine, pentru fiica ta?

- Drumul meu a ieşit la lumină. Am tot ce-mi trebuie, aşa că nu ştiu ce-mi pot dori mai mult. Nici sufleteşte n-aş putea spune că îmi lipseşte ceva. Îmi place să învăţ continuu ceva nou, să ajut pe cei din jurul meu, să comunic mereu cu semenii mei. Nu mă plictisesc niciodată, întotdeauna am ceva de făcut. Gătesc, îmi fac de lucru prin grădină, îmi place să cro­şetez şi să tricotez (un alt hobby de-al meu). În rest, ieşim mult în mijlocul naturii: vara trecută, am mers cu toată familia (cu socrii şi chiar cu mătuşa lui Veikko de la Paris) în excursii pe dealuri, la cules de afine şi de ciuperci. Îmi place să fac prăjituri de casă, chiar şi torturile îmi ies foarte bine: am învăţat de dragul lui Veikko să fac tot felul de dulciuri, pentru că înainte nu ştiam să fac decât clătite. Aşa că am ce face, chiar nu ştiu când se duc orele, zilele. Am câ­te­va cântece noi pe care le-am înregistrat, unele din ele sunt compoziţii de ale mele, şi muzică, şi text, dar ulti­ma înregistrată este o piesă a lui Sandy Deac de la "Desperado", din Cluj.Colaborez cu instrumentişti din România pentru orchestraţia pieselor şi sper ca într-un viitor nu prea îndepărtat să prindă contur un nou album. Cât despre Daria... Daria ştie deja ce vrea să facă în viaţă! Îşi doreşte să studieze la Uni­ver­sitatea de Design din Helsinki. Acum, e pasionată de fotografie, are un portofoliu foarte bun de imagini, îi place şi muzica, dar cântatul e doar un hobby. Ori­cum, aşa calmă şi cumpătată cum e ea (uneori mă gândesc că ar fi trebuit să fie mai aprigă, cu mai mult aplomb), ştiu că va face de prima dată cele mai bune alegeri pentru viaţă şi pentru profesie. Da... viaţa e bună cu mine acum!