În fiecare om se ascunde un vrăjitor

La frontierele cunoaşterii

Suntem cu toţii nişte vindecători. Avem cu toţii puteri supranaturale, fără să o ştim. Daruri pe care le utilizăm în mod cotidian, fă­ră să ne dăm seama că sunt magice. Harul vin­de­cării. De exem­plu, atunci când suflăm peste buba unui copil pentru a-l convinge că nu-l mai doare şi durerea chiar trece, facem, inconştient, un act de hipnoză. Când mergem pe stradă şi ne încrucişăm cu alt pieton, trimitem sem­nale invizibile, telepatice, pentru a-i indica că îl vom ocoli pe partea dreaptă sau pe stânga. Aceste daruri, a­ces­te puteri, mai mult naturale decât supranaturale, erau mult mai dezvoltate la strămoşii noştri. Se pare că le-am uitat, în mare parte. Cu toate acestea, ele sunt în continuare prezente, există în străfundul nostru. Textul care urmează vă invită să le descoperiţi, şi dacă ideea vă atrage, să le dezvoltaţi, cu exerciţii practice şi uşoa­re.

Magnetismul: darul de a vindeca

Chinezii îl numesc "chi", japonezii "ki", egiptenii "ka" iar indienii "chakra". Vindecătorii europeni vor­besc despre "fluid" sau "magnetism". Este vorba des­pre o forţă, o energie vitală, pe care o posedăm toţi, în grad diferit, şi de care depinde sănătatea noastră. Unii dintre noi au capacitatea de a resimţi această forţă, de a o utiliza prin simpla folosire a mâinilor. Când sunt în­­trebaţi despre harul lor, aceşti "magnetizatori", răs­pund că l-au descoperit din întâmplare. Şi toţi la un loc de­scriu fenomene la fel: înţepături în mâini, furni­că­turi, o senzaţie de căldură în vârfurile degetelor, un "flu­id cald" care le curge prin mâini. De altfel, "pos­tarea" palmelor deasupra unui loc dureros prin atin­gere sau de la distanţă linişteşte durerea, fiind unul dintre gestu­rile utilizate frecvent de către "magne­tizatori".
Iată câteva exerciţii destinate dezvoltării acestui dar. Pentru a reuşi, îmbrăcaţi-vă cu haine din materiale naturale. Ţesăturile sintetice favorizează electricitatea statică, blochează magnetismul.
Exerciţiul 1: Cu ochii închişi, frecaţi-vă, uşor, mâi­ni­le una de alta. Concentraţi-vă asupra respiraţiei şi asupra energiei care pătrunde cu ea în corp. Apoi apro­piaţi-vă palmele una de cealaltă. Opriţi-vă, când simţiţi o uşoară rezistenţă. Deschideţi ochii. Cu cât distanţa dintre mâinile dumneavoastră este mai mare, cu atât aveţi un magnetism mai puternic. Dacă nu simţiţi nimic, încercaţi experienţa mai multe zile la rând, până ce deveniţi mai receptivi.
Exerciţiul 2: Repetaţi exerciţiul 1, dar încercând să daţi mental o formă energiei care vă circulă prin mâini. Imaginaţi-vă că seamănă cu o sferă stră­lu­citoa­re. Odată creată, apropiaţi-o de piept, pentru a fi reab­sorbită în interiorul dumneavoastră.
Exerciţiul 3: Încercaţi experienţa clasică a "mu­mi­ficării biftecului". Luaţi o bucăţică de carne şi aşezaţi-vă mâna, cu degetele lipite, la doi-trei centimetri dea­su­pra ei, timp de zece minute. Reluaţi operaţiunea di­mi­neaţa şi seara, timp de o săptămână. Între două şe­din­ţe, puneţi bucăţica într-un loc curat, dar nu în frigi­der. Ea trebuie să devină seacă şi dură sub ac­ţiu­nea mag­netismului dumneavoastră. Dacă putrezeşte, arun­caţi-o. Dar dacă reuşiţi să deshidrataţi carnea în două-trei zile, înseamnă că sunteţi extrem de dotat.
Exerciţiul 4: Încercaţi să vă adormiţi câinele sau pisica. Aşezaţi-vă în partea dreaptă a animalului şi fixaţi un punct aflat puţin mai jos decât bărbia sa. Apoi împreunaţi-vă mâinile, cu palmele întoarse spre el, la o distanţă de 4-5 centimetri, şi mişcaţi-le încet, de la cap spre coadă. Pasa magnetică trebuie de fiecare dată să fie reluată şi întreruptă în acelaşi loc. Când o sfârşiţi, lipiţi-vă palmele.
Exerciţiul 5: Treziţi animalul. Procedaţi cum aţi făcut mai sus, dar de data aceasta pasele tre­buie să fie rapide. La sfârşit, suflaţi aer rece, ca şi cum aţi vrea să stingeţi o lumânare, spre frun­tea sa, aco­pe­rindu-i ochii cu mâna.
Exerciţiul 6: Ca să simţiţi mai bine cum acest fluid magnetic vi se scurge dintre mâini, aşe­za­ţi-vă palma, în fiecare seară, la câţiva centimetri dea­su­pra mâinii unui apropiat. Ar trebui să simtă căldură.
Exerciţiul 7: Redaţi cuiva energia. Găsiţi, printre membrii familiei sau prietenii dumneavoastră, un vo­luntar care se simte obosit şi aşezaţi-l într-o ca­me­ră li­niştită. Întindeţi-l pe o canapea. Ţineţi-vă mâi­nile la doi centimetri deasupra pieptului său timp de zece mi­nute. Toti magnetizatorii insistă asupra im­por­tanţei pri­vi­rii, care poate avea propriul ei magnetism şi care tre­buie să însoţească gestul. În timpul acestei şe­dinţe (de ama­tori!), scuturaţi-vă mâinile, de fiecare dată când le sim­ţiti "murdare". Veţi fi astfel debarasaţi de energiile im­pu­re acumulate. În final, practicaţi pase magnetice: por­nind de la cap şi mergând spre picioare, plimbaţi-vă mâi­nile la câţiva centimetri de pacient, în zona unde sim­te durere, sau de-a lungul întregului corp. La sfâr­şitul şedinţei, notaţi atât senzaţiile trăite de el, cât şi pe cele ale dvs. Totuşi, nu uitaţi: aceste practici nu se pot sub­stitui unui tratament medical aflat în curs de desfă­şu­rare.

Radiestezia: dialogul cu pendulul

O vară teribilă, în anul 1893. Seceta este atât de puternică, încât vacile mor pe capete. În regiunea el­ve­ţiană Jussy, în apropiere de Geneva, situaţia deve­nise aşa de disperată, încât singura şansă a locuitorilor rămăseseră rugăciunile adresate lui Dum­nezeu. Sau ru­găciunile "servitorului" său, părintele Alexis Mermet. Se povestea că preotul are darul de a "simţi" sursele de apă sub­terană. Implorat de locuitori să-i ajute, el a venit în sat. Tăcuţi şi foarte im­presio­naţi, ţăranii au observat silueta îmbrăcată în sutană, plimbându-se de colo-colo, prin ogrăzi şi pe câmp. Pă­rintele ţinea un braţ întins înainte, de ca­re atârna un lanţ de metal, de care îşi legase ceasul de buzunar. Omul bise­ricii s-a oprit la un moment dat pentru că lanţul începuse să se învârtă. "Aici trebuie să săpaţi", a spus el, iar oamenii s-au re­pezit la târnăcoape şi lopeţi. Peste câteva minute, apa a ţâşnit în mijlocul strigătelor de bucurie ale săte­nilor.
Vestea s-a răspândit ca fulgerul şi preotul era che­mat în toate colţurile ţării pentru a repeta miracolul, dar îi era imposibil să răspundă la toate solicitările. Şi atunci s-a mai întâmplat o minune. Pentru a putea ajuta cât mai mulţi oameni, fără a-şi părăsi parohia, el a in­ven­tat o nouă metodă de detectare a apei, plim­­bând pen­dulul deasupra unei hărţi geografice ce se află des­chisă în faţa sa. Şi a izbutit! Aşa a apă­rut ra­diestezia mo­dernă. Ipoteza este că un obiect sus­­pen­dat la capătul unui fir - pendulul - este ca­pa­bil să reac­ţioneze la vibraţiile ce emană din sol, din apă, me­tale sau fiinţe vii. Cu condiţia să ştii să îi inter­pre­tezi miş­­că­rile, acest obiect permite loca­li­za­rea iz­voa­­relor, a zăcă­mintelor metalifere sau pe­tro­lifere, a obiec­telor pier­dute. Ba chiar poate să prevadă eve­ni­mente vii­toare, dacă dăm crezare în­tâmplării Bernerdettei Goeury. Prin anii 90, această femeie de serviciu din Alsacia stătea, în fiecare sea­ră, aplecată cu orele deasupra grilelor de la Loto, tre­când pen­dulul de multe ori peste ele. Încerca să le "simtă" pe cele care vor ieşi câştigătoare. Până la ur­mă a reuşit. Le-a nimerit pe toate, şi-a abandonat meseria şi a cumpărat câte o casă pentru fiecare din­tre cei cinci copii. Şi a scris o carte-mărturie, inti­tu­lată "Miliar­dară datorită loteriei". Desigur, nu ne vom îm­bogăţi cu toţii gra­ţie pendulului, dar mulţi ra­dies­te­zişti îi găsesc aces­tei arte o utilizare coti­diană.
Exerciţiul 1: Fabricarea pendulului. Dacă sun­teţi comozi, puteţi să cumpăraţi un pendul din co­merţ, există diverse modele, din ceramică, din plas­tic, din ebonită, din cristal, din bronz, argintate sau aurite, africane, egiptene etc... Totul funcţionează în afa­ră de fier, care poate fi magnetizat. Dar putem fa­brica şi singuri pendulul, folosind un fir de apro­ximativ 20 de centimetri, de care să fie suspendat un obiect suficient de greu pentru a-l ţine întins. Radiesteziştii profe­sio­nişti spun că folosind un obiect intim, de care suntem foarte legaţi (cum era ceasul, în cazul părintelui Mermet) vom obţine cele mai bune rezultate. Poate fi folosită chiar o verighetă legată de un fir. Şi lemnul, materialul străvechilor baghete ale vrăjitorilor, este un bun conducător de vibraţii.
Exerciţiul 2: Interpretarea mişcărilor. Un pendul reacţionează în trei feluri: se învârte în sensul acelor unui ceas, în sensul invers al acestora, sau oscilează fără să se învârtă. Dar dumneavoastră sunteţi cei care o să vă daţi seama, după primele încercări, dacă este "da", când pendulul se învârte spre dreapta sau stânga, sau "nu", când se învârte invers.
Exerciţiul 3: Folosiţi corect pendulul. Nu vă în­cor­daţi degetele şi nici braţul.
Exerciţiul 4: Puneţi întrebări bine ţintite. Nu între­baţi ceva de genul: "Oare părinţii mei au plecat de acasă cu maşina?", nici nu întrebaţi: "Mă voi căsă­tori cu iubita mea?", pentru că răspunsul depinde de libera dumneavoastră alegere în viitor, ci mai degrabă: "Iu­bita mea mă iubeşte cu adevărat?".
Exerciţiul 5: Folosiţi planuri, fotografii sau obiec­te-martor. Dacă încercaţi să vă căutaţi ochelarii pier­duţi, de exemplu, trebuie să desenaţi un plan al ca­merei în care bănuiţi ca i-aţi pierdut. După aceea, plimbaţi pendulul peste desen. Dacă vreţi să găsiţi pisica dispărută, aşezaţi pendulul deasupra unui obiect care i-a aparţinut - coşuleţul sau farfurioara în care mânca, sau, şi mai bine, o fotografie, pentru a o im­pregna cu undele emise de către animal. Mai apoi, veţi trece cu pendulul pe deasupra unei hărţi a locului (cartierului) în care locuiţi, zonă cu zonă. Când pen­dulul va spune "da", aţi descoperit locul unde se află pi­si­ca.
Se poate însă ca lucrurile să nu meargă bine. După părerea radiesteziştilor, mai mulţi factori pot bloca sau influenţa ne­gativ acţiunea pendulului. În primul rând, dacă nu suntem destinşi, starea noastră emoţională poate perturba foarte tare re­acţiile pendulului. Se mai poate să punem întrebări prost formulate, după cum am mai arătat. Mai trebuie ţinut cont şi de fenomenul remanenţei. De exem­plu, căutăm o comoară, alegem drept "martor" o bijuterie de aur, localizăm aurul într-o anume cameră de pe planul unei vechi case, dar la locul indicat nu mai este decât un cufăr gol. Comoara a fost luată de alt­ci­ne­va, dar a stat acolo aşa de mult timp încât în ur­ma ei au rămas aşa-numitele "unde de remanenţă".

Clarviziune: deschideţi ochiul spiritului

Roberta Leto, un nume cunoscut printre clar­vă­zători, povesteşte o ciudată experienţă, pe care a trăit-o de mai multe ori: "Mi s-a întâmplat seara, când sunt obosită, când mă uit la televizor stând pe canapeaua din sufragerie, fără să fiu atentă la programul difu­zat. La un moment dat, alte imagini se suprapun peste cele de la televizor". Un me­dium profe­sio­nist a explicat că italianca în vârstă de 60 de ani intra în faţa televizorului într-o stare de transă lejeră, devenind permeabilă la informaţii venite de nu se ştie unde: subconştient, îngeri, spirite? Iată un exemplu de viziune: la un moment dat, femeia a văzut o cabană din lemn, tipică pen­tru zona de munte, construită chiar lângă casa ei. Dar ima­gi­nea nu avea nici o logică, pentru că lo­cuieşte într-un cartier din Torino, construit de cu­rând. I-a povestit întâmplarea soţului ei şi au râs amândoi. Un an mai târziu, chiar în locul ce apă­ruse în viziune, a fost instalată o căsuţă din lemn, unde se vindeau cornuri proaspete... Dar, imaginile pe care le percepe Roberta nu sunt doar realiste, ci şi simbolice: astfel, ea şi-a dat seama că era semn rău dacă vedea pe cineva înconjurat de apă, ceea ce semnifica, în cazul ei, o alterare a sănătăţii. Odată, a avut o viziune foarte clară a pisicii ei înecându-se într-o apă murdară. Din clipa aceea, a avut certitudinea că va fi atinsă de o boală grea, lucru ce s-a şi întâmplat, la puţin timp.

Câteva sfaturi pentru a dezvolta darul clarviziunii:

Exerciţiul 1: Îmbunătăţirea intuiţiei. Fiţi mai atenţi la senzaţiile fugitive. Pentru aceasta, trebuie să vă des­chi­deţi spre emoţiile care vă încearcă, în loc să le refulaţi. Putem să ne ascuţim sim­ţu­rile cântând la un instru­ment, privind îndelung o cu­loare care ne place, mirosind un parfum, analizând o senzaţie tactilă. Trebuie să fim încrezători şi deschişi spre ceilalţi, pen­tru a intra în contact cu partea din noi care "vede" dincolo de cu­vinte. Cele mai mari desco­periri ştiinţifice s-au născut dintr-o intui­ţie, nu dintr-un raţio­nament. Printre alte mii de exemple, se află şi chimistul ger­man August Ke­ku­le, care căuta în van compoziţia chi­mi­că a benzenului. Dar în­tr-o seară, ui­tân­du-se pierdut în flă­cările focului din şemineu, a avut, dintr-o dată, vi­­ziunea unui şarpe care îşi muşca coada. În clipa aceea, a "ştiut" că benzenul era o structură circulară, com­pusă din şase atomi de carbon.
Exerciţiul 2: Intraţi în stare de graţie. Alegeţi un loc liniştit, unde nu veţi fi deranjaţi, şi visaţi cu ochii deschişi, eliminând gândurile care vă bântuie mintea. Cu timpul, veţi percepe lucruri subtile, ascunse sub aparenţa concretă a imaginilor pe care le invocaţi.
Exerciţiul 3: Începeţi să vă antrenaţi pentru clar­viziunea pură. De pildă, încercaţi să ghiciţi ce meserie are cutare sau cutare persoană pe care o întâlniţi pentru prima dată, dacă este căsătorită, are copii, dacă trăieşte într-un apartament sau o casă, înainte de a verifica aceste lucruri deschizând conversaţia. Luaţi în mână un obiect vechi şi contemplaţi-l îndelung, golindu-vă mintea. Poate veţi avea norocul de a vă în­tâlni cu o amintire ce ţine de el. Încercaţi să aflaţi cine vă telefonează, înainte de a vă uita la telefon. Gândiţi-vă la unul dintre apropiaţi, şi imaginaţi-vă ce face în clipa în care vă concentraţi asupra lui. Telefo­naţi-i, apoi, ca să aflaţi ce făcea la ora aceea, pentru a verifica validitatea intuiţiei.

Telepatia: al 7-lea simţ?

Mulţi oameni trăiesc experienţa frapantă a gân­durilor transmise la distanţă în mod invo­lun­tar. Trebuie citată, îna­inte de alte mii de măr­turii, aceea a unui mun­citor englez, petre­cută cu mult înainte de invenţia tele­fonului mobil. Într-o zi, a simţit o nevoie ire­zis­tibilă să meargă îna­poi acasă. Era contrariat, pentru că nu dorea să piardă o zi de muncă. Cu toate acestea, a cedat impul­sului. Când a ajuns, cumnata sa a fost cea care i-a deschis uşa. Soţia lui fusese călcată de o maşină şi se afla în stare critică. Să fi fost vorba despre hazard? O coincidenţă? Nu. În prezent, oa­menii de stiinţă sunt convinşi de existenţa acestui fenomen pe care îl stu­diază de ani de zile. Biologul englez Rupert Sheldrake vede în telepatie un al şap­telea simţ al fiinţelor vii (al şaselea simţ fiind cel elec­tric al anghilelor, rechinilor şi pisi­cilor de mare, sen­sibili la elec­trici­tatea corporală a prăzii lor). Te­lepatia ar face parte, după părerea sa, din viaţa noastră co­tidiană, fără ca noi să ne dăm sea­ma. Sheldrake for­mu­lează ipoteza conform căreia, între cei apropiaţi, pă­rinţi şi copii, sau între oameni aflaţi la acelaşi loc de muncă, telepatia func­ţionează de fiecare dată, când ei se înţeleg dincolo de cuvinte. El mai crede că spiritul nostru emite pre­lungiri invizibile, care intră în contact cu obiec­tele şi fiinţele care ne în­con­joară. Există mai mul­te ex­pe­rienţe, pentru a des­­coperi şi a dez­volta a­ceastă capa­citate.
Exerciţiul 1: Antre­na­rea telepatiei. "Trans­mi­teţi" un desen. Cereţi-i unui prieten care se găseşte într-o cameră vecină să ghicească ceea ce desenaţi. Se pare că formele geometrice sunt mai uşor de transmis.
Exerciţiul 2: Întâlnirea telepatică. Cereţi-i unui prieten să vă apeleze mental, la orice moment al zilei. Va trebui să aibă la el o fotografie de-a dum­nea­voas­tră. Va nota ora acestui apel telepatic. Şi dum­nea­voas­tră, când vă veţi gândi la el, notaţi ora. Mai apoi, com­paraţi-vă rezultatele. Apelurile au coincis?
Exerciţiul 3: Semnalul invizibil. Aşezat pe scaunul unui autobuz sau la terasa unei cafenele, "ordonaţi-i", în mod telepatic, unei persoane din apropierea dvs. să se întoarcă. Unele persoane, mai sensibile la senzaţia de a fi observate, se vor întoarce mai repede.

Autohipnoza. "Pe zi ce trece, mă simt mai bine"

Spitalul din Manchester, Anglia, posedă un depar­tament, fără îndoială, unic în lume: serviciul de hip­noză, rezervat pacienţilor bolnavi de colită. Un doctor specializat îi învaţă pe pacienţi să se auto-hipnotizeze pentru a se vindeca. Cum? Repetându-şi, zilnic, în minte, că nu-i mai doare nimic şi se simt tot mai bine. Răspândită, astăzi, în toată lumea, autosugestia dă rezultate surprinzătoare.
Primele cercetări asupra binefacerilor auto-hip­nozei i se datorează unui psihiatru american, Milton Erikson. Povestea sa chiar merită spusă. La 17 ani, Erik­son era paralizat de polio­mielită. Doctorul de fa­mi­lie i-a spus mamei sale că nu va supravieţui. Din cli­pa aceea, Erikson a pus la punct nişte tehnici proprii de autohipnoză, care îi anulau mental boala. Peste doar un an şi-a regăsit mobilitatea şi a trăit până la 79 de ani.

LIVIU ŞUTEU